Condamnarea de vineri, pe viață, a celor șase jurnaliști turci, nu prea a făcut prima pagină a niciunei publicații de la noi sau de oriunde altundeva. Ați auzit ceva despre marile proteste de solidaritate cu jurnaliștii turci, ale jurnaliștilor ori ale activiștilor civici de pe undeva? Nici eu. Mai ales că nu a fost nici o surpriză. Cumva era de așteptat să se dea condamnările astea. Ești jurnalist onest? Atunci e clar că o să tot dai de necazuri. Încerci să fii jurnalist onest într-o țară aflată sunb dictatură? În condițiile astea e clar că ai zilele numărate! Așadar, nimic nou sub soare. Iar în Turcia, cu atât mai puțin. Și fără pretextul loviturii de stat, în Turcia zilelor noastre jurnaliștii sunt ținte ușoare ale regimului, iar sistemul juridic acționează urmând voia sultanului, fără să fie nevoie de ordine explicite. Judecătorii știu bine ce decizii au de luat ca să nu ajungă și ei în boxa acuzaților. Fusun Erdogan, jurnalistă arestată în 2006, ținută doi ani închisă fără să i se spună ce acuzații i se aduc, și condamnată apoi la închisoare pe viață, la care s-a mai adăugat un supliment de pedeapsă de trei sute de ani, nu participase la nici o lovitură de stat.

Ținută ilegal în închisoare de judecători care refuzau să aplice legile turcești în vigoare, a putut fi eliberată numai datorită intervenției internaționale. Faptul că Fusun Erdogan are și cetățenie olandeză a ajutat mult la eliberarea ei. Alt fel, cine știe dacă ar fi fost eliberată…

Revenind la cei care au fost condamnați săptămâna trecută, aceștia sunt:
– Nazli Ilicak, jurnalistă, în vârstă de 73 de ani;
– Ahmed Altan, 67 de ani, romancier și jurnalist;
– Mehmet Altan, fratele lui Ahmed, 65 de ani, autor de cărți de teorie politică și jurnalist;
– Yakup Simcek, fost marketing manager al publicației Zaman, acum închisă de regimul de la Ankara;
– Sukru Tugrul Ozsengul, instructor la Academia de Poliție;
– Fevzi Yazici, layout designer al publicației Zaman.

Acuzați că au transmis „mesaje subliminale”, frații Ahmed și Mehmet Altan au primit pedeapsa maximă prevăzută de legile turcești în vigoare. Chiar dacă nu și-au recunoscut faptele și au pledat în favoarea eliberării lor, procurorii au demonstrat, dincolo de orice îndoială, că acuzații au comis o faptă foarte periculoasă-au trasmis „mesaje subliminale” publicului lor. Nebunia asta crudă a acuzaților ar fi putut fi condamnată alt fel, dacă Erdogan reușea să reintroduca pedeapsa cu moartea pentru fapte deosebit de grave. Și transmiterea de mesaje subliminale se cam înscrie aici, în Turcia zilelor noastre. Cum este, dealtfel, și în Rusia lui Putin.

Turcia apare pe primul loc în clasamentul țărilor care întemnițează jurnaliștii, înaintea Chinei și a Egiptului. Probabil e pe primul loc și în ceea ce privește prigonirea, întemnițarea profesorilor. Noul sultanat nu poate suporta libertatea celor educați, care gândesc liber, și care vor să educe la rândul lor pe ceilalți. Diferența față de Rusia lui Putin e că în Turcia jurnaliștii nu pot fi uciși, deocamdată. În Rusia, unde sentința se da cu maximă discreție, în subsolurile administrației de la Kremlin, executarea pedepsei se face mai aplicat, evitându-se birocrația. Astfel că, dacă în Turcia jurnaliștii incomozi sunt condamnați la pedepse lungi, de multe ori pe viață, în Rusia oamenii ăștia sunt direct executați.

în continuare, o mulțime de oameni își așteaptă, în închisoare, sentințele pentru participarea la lovitura de stat (sau ce a fost), din 2016, sau numai pentru faptul că au gândit și vorbit liber. Alții vor urma să fie arestați. Zeci de mii profesori și-au pierdut deja slujbele pentru că nu și-au ținut gura, cu acuzația oficială de participare la lovitura de stat. Participare prin diferse feluri, transmiterea de mesaje subliminale fiind, din câte se vede, una din acuzațiile cele mai grave pentru care pedeapsa nu poate fi decât maximă.