Regele Abdullah al Arabiei Saudite şi preşedintele SUA.

Regele Abdullah şi preşedintele Iranului.

Cele două imagini comunică două tipuri diferite de relaţii: de la stăpân la vasal şi de la egal la egal. În virtutea acestor relaţii, Turki al-Faisal – membru al casei regale saudite – comunică un ultimatum pentru administraţia Obama, prin intermediul ziarului New York Times:

Statele Unite trebuie să sprijine moţiunea palestiniană de creare a unui stat independent care va fi introdusă la ONU în această lună, sau riscă să piardă şi puţina credibilitate care i-a mai rămas în lumea arabă. Dacă nu va face acest lucru, influenţa americană va descreşte în continuare, securitatea Israelului va fi subminată şi Iran va fi întărit, astfel crescând şansele unui nou razobi în regiune.

În plus, Arabia Saudita nu va mai fi capabilă să coopereze cu America la fel ca în trecut…

Conducătorii saudiţi vor fi nevoiţi, datorită presiunilor interne şi regionale, să adopte o politică externă mult mai independentă şi hotărâtă. Asemeni sprijinului nostru militar recent pentru monarhia din Bahrain, la care America s-a opus, Arabia Saudita va urmări şi alte obiective opuse celor americane, inclusiv întărirea opoziţiei la guvernul prim-ministrului Nuri al-Maliki în Irak şi refuzul de a deschide o ambasadă la Badgad, în pofida presiunilor americane. Guvernul saudit ar putea decide să se despartă de Washington şi în privinţa Afganistanului şi Yemenului.

[…]

Administraţia Obama a avut la dispoziţie suficiente ocazii de a iniţia negocieri de pace bilaterale între israelieni şi palestinieni, însă din păcate a fost mai preocupată de deteriorarea economică şi o scenă politică paralizată decât de a găsi o soluţie acceptabilă la această nedreptate epică. Întrucât Washington nu a oferit propuneri noi viabile, ar putea cel puţin să stea deoparte şi să nu împiedice eforturile saudite, europene şi ale arabilor moderaţi de avansare a drepturilor palestiniene la ONU.

[…]

În prezent există o şansă pentru SUA şi Arabia Saudita de a îngrădi Iranul şi de a dejuca planurile sale de destabilizare a regiunii. Însă această ocazie va fi irosită dacă acţiunile administraţiei Obama la ONU vor forţa o adâncire a sciziunii dintre ţările noastre.

Cu toate că Arabia Saudita este capabilă să iniţieze o direcţie nouă şi divergentă dacă America nu reuşeşte să acţioneze just la problema palestiniană, Orientul Mijlociu ar fi mult mai câştigat prin continuarea cooperării dintre ţările noastre, doi aliaţi vechi.

De aceea, sprijinul american pentru declararea unui stat palestinian este crucial, iar un veto va avea consecinţe negative profunde. În afară de deteriorarea substanţială a relaţiilor americano-saudite şi provocarea de indignare în rândul musulmanilor din lume, SUA va submina în continuare relaţiile cu lumea musulmană, va întări Iranul şi va ameninţa stabilitatea regională. Sperăm că SUA va alege calea dreptăţii şi păcii.

După ce războiul din Libia a produs inovaţia tactică numită conducere dindărăt (leading from behind), saudiţii aplică diviziunea muncii şi îmbunătăţesc conceptul: conducerea la ONU, dindărătul la Obama. Asta, sau Iranul va fi întărit. Acest ultimatum, cuplat cu antipatia administraţiei Obama faţă de Israel, ar putea produce efectul scontat: o abţinere sau un vot pentru înfiinţarea unilaterală a unui stat palestinian. Însă există şi alt aspect: campania (deja demarată) de obţinere în 2012 a celui de-al doilea mandat prezidenţial. Obama a beneficiat în 2008 de 78% din votul electoratului american evreu. Numărul evreilor din SUA este estimat între 5 şi 6 milioane. Votul musulmanilor americani pentru Obama a fost şi mai decis – 89% dintr-o populaţie estimată între 2.5 – 3 milioane. Impresionantă a fost şi participarea la vot: 95% din electoratul musulman s-a prezentat la urne. Votul acestei administraţii la ONU în chestiunea palestiniană va reflecta şi un calcul electoral pentru 2012. Alienarea unui segment din aceste două circumscripţii electorale este inevitabilă, rămîne de văzut care anume.