După victoria clară a lui Boris Johnson se închide, sper, un proces început în 1990. Pentru români sau polonezi Brexit este o realitate proastă. Eliberată de balastul sănătos, realist, pro-american britanic, Uniunea Europeană va fi total la dscreția Germanei și, din când în când, a Franței. Dar Brexit nu este despre populism, ci despre democrație, suveranitate și incompetența, dacă nu chiar reaua-voință, acelora care au avut în ultimii cinci-șase ani frâiele Uniunii Europene.

În 30 octombrie 1990, prin celebrul său discurs „No, no, no!” rostit la întoarcerea de la summitul de la Roma (discurs pe care îl puteți revedea la sfârșitul articolului), premierul britanic Margaret Thatcher s-a exprimat ferm contra transformării Comunitatii Economice Europene (European Economic Comunity – EEC) într-o uniune politică. Propunerile fuseseră avansate de Jacques Delors, fost ministru socialist francez de finanțe sub Mitterrand, șef al Comisiei Europene între 1985-1995.

Imediat după acest “No, no, no!”, Margaret Thatcher a fost îndepărtată printr-un puci al conservatorilor eurofili. Decisivă, acuza Thatcher, a fost acțiunea acestora în partid pe când Margaret Thatcher se afla alături de Bush, Kohl, Mitterrand și Gorbaciov în Franța pentru a semna Charta de la Paris ce consfințea înfrângerea URSS și sfârșitul Războiului Rece:

• “This was treachery while I had been away at an international conference signing treaties on behalf of my country at the end of the Cold War. It was treachery with a smile on its face.”

În locul lui Margaret Thatcher a fost instalat John Major.

Primul Brexit

În 1973, sub guvern conservator, Marea Britanie aderase la Comunitatea Economică Europeană atrasă fiind de piața liberă. Aderarea avea să fie confirmată prin referendum – la fel ca în cazul Brexit – în 1975. Referendumul din 1975 a fost cerut și organizat de laburiștii eurosceptici care le-au urmat la putere conservatorilor. Laburiștii au renegociat cu Bruxelles-ul și i-au consultat apoi pe britanici dacă vor sau nu să rămână în Comunitatea Economică Europeană în care-i băgaseră conservatorii. Răspunsul covârșitor la primul Brexit, 67%, a fost pentru a rămâne în Piața Comună.

După instalarea lui Major ca premier, „piața comună” la care aderaseră britanicii a suferit transformările majore anunțate de Delors. De data aceasta, în Marea Britanie nu a mai avut loc o consultare populară specifică așa cum avusese loc în 1975. Piața comună a devenit o uniune politică – Uniunea Europeană – prin Tratatul de la Maastricht semnat de John Major, adoptat în 1991, în vigoare din 1993. Dar dezbaterea asupra rostului UK într-o organizație radical diferită față de cea la care aderaseră în anii ’70 a fost vie atât la laburiști cât, mai ales, la conservatori intrați în opoziție în vremea lui Tony Blair și Gordon Brown.

Tema

În anii 2000, disputa în sânul laburiștilor se focusa cu precădere asupra monedei unice, ministrul laburist al finanțelor, Gordon Brown, punând frână euroentuziasmului lui Blair pe când acesta din urmă era premier.

La conservatori, vedeți numai pozițiile exprimate de cei doi lideri care i-au urmat molâului John Major (1991-1997) – William Hague (1997-2001) și Iain Duncan Smith (2001-2003). Am consemnat pozițiile lui Hague și Smith în 2010, într-un articol al lui Peter Oborne pe care l-am tradus, Thatcher a ştiut că Euro va distruge Europa (Peter Oborne), și într-un articol de opinie scris în 2011, (EURO)Halucinații. Michael Howard (2003-2005), care i-a precedat lui Cameron (2005-2016) la conducerea conservatorilor, a fost, și el, un înfocat pro-Brexit.

Brexit nu a fost, așadar, o temă falsă, cu atât mai puțin inventată de Cameron ori de Farage. Și nu este nimic populist în ea. Este pur și simplu despre democrație, obligația statului și dreptul cetățeanului de a fi consultat într-o problemă care atinge major suveranitatea națională.

Tălmacii

Dar acestea sunt lucruri pe care ecsperții care cred că lumea a început cu Obama și Hillary, iar culmea rațiunii este Greta Thunberg nu au cum și nici de ce să le știe. Vorba lui Dragoș Aligică:

• „NU poți tălmăci și explica altora ceea ce tu însuți nu ai înțeles”, „NU ai obligația să opinezi despre absolut orice și mai ales despre lucruri pe care NU le-ai înțeles și NU le înțelegi și cu privire la care în mod vădit îți confunzi propriile pasiuni, partipriuri și dorințe subiective cu realitatea și analiza acesteia.”

Vedeți, de exemplu, că niciodată ecsperții nu au făcut referire și la referendumul din 1975, care a avut fix aceeași întrebare ca cel din 2016, de rămânere sau de plecare din organizație, deși Brexitul era, cumva, o oglindă a acestuia, rezultat tot în urma unei renegocieri a statului UK cu „Bruxelles”-ul.

• “The Government has announced the results of the renegotiation of the United Kingdom’s terms of membership of the European Community. Do you think the United Kingdom should stay in the European Community (the Common Market)?” (referendum 1975)
• “Should the United Kingdom remain a member of the European Union or leave the European Union?” (referendum 2016)

Groparii

Și în 1975, și în 2016, a fost vorba de democrație – consultarea populară asupra unei teme vitale –  și de renegociere. Iar eu cred ca tocmai leadershipul inept al cancelarului german Merkel, mandatul slab al luxemburghezului Juncker, precum și aroganța și lipsa de viziune ale polonezului Donald Tusk au înclinat balanța spre acest deznodământ.

PS
Câteva mărturii despre finalul mandatului lui Margaret Thatcher în acest documentar care nu îi este nicidecum prietenos.

Keneth Baker, președinte al Partidului Conservator intre 1989-1990, fost ministru al educației intre 1986-1990:

• „Europa e un soi de „triunghi al Bermudelor” pentru conservatori, politicienii navighează spre el și dispar.”

Charles Powell, secretarul lui Margaret Thatcher:

• „Fac pariu că mulți membri ai partidului și-au spus în ziua aia [ziua anunțului demisiei lui Margaret Thatcher], ce naiba am făcut?, de ce ne-am debarasat de femeia aceasta?”