De un timp stau la un mic taifas prin corespondenţă cu Pataphyl şi pentru că amicul nostru nu mă slăbeşte dintr-o cură de lectură savuroasă, m-am gîndit că n-ar strica să dau mai departe… ca pe vremurile lui „citeşte şi dă mai departe”. Nu ştiu cîţi dintre voi aţi auzit de Radu Părpăuţă, eu unul nu ştiam de el. Scrie pentru publicaţii din Iaşi (Pataphyl, poate mă ajuţi cu introducerea), dar mai ales are talent de povestitor. Cu carul. Este un deliciu moldovenesc.
Cu îngăduinţa necerută a autorului (dar sper să nu supere) reproduc ultima povestire primită de la Pataphyl şi apărută în original pe situl egophobia.ro. O potriveală bizară şi pe care o veţi înţelege abia după ce veţi citi povestirea de mai jos, face că imediat după lectura acestei piese am găsit următorul mesaj în cutia de corespondenţă a sitului nostru:
Good Morning,
If you search for new business partners, we are glad to offer you the new 2010 edition of the Eurasian Business Directory – DVD database of 1.200.000 companies from Russia and countries of Eastern Europe, translated into English language.
The database contains the name, postal address, phone, fax, website, email, contact name, country of representation and description for each company.
…..
The price of the Directory is 210.- Euro, inclusive of shipping to your country.
You may also be interested in the Russian VIP Database – directory with contact details of the Russian billionaires and millionaires.
Mr. Sergey Petrov,
ZakMedia
Să-i răspund domnului Petrov… dar ce mă fac dacă primesc un catalog cu pulemioţi si vîrtălăi din coloana confidenţială a acelui „Russian VIP Database”.
Un norocos
Radu Părpăuţă
Prin ’90 sau ’91, am nimerit la o consfătuire a oamenilor de afaceri din România şi Basarabia. Căzusem şi eu popîc acolo în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate – drace călugăre! – om de afaceri! Eram editor fără de editură (pe care n-am mai înfiinţat-o nici pînă în ziua de azi) şi colaborator la un ziar, aşadar nici cîine, nici ogar, nici călare nici pe jos, însă mă ţineam tare: nici eu ca dracul, dar nici dracul ca mine. Însă între oamenii grei de acolo nu eram nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă, nici oaie între lupi, nici lup între oi, adică aşa cum îmi place mie – de ce n-aş spune-o ! –cel mai mult în viaţă: nici cu viii – mai mult cu viile! – nici cu morţii, nici cîrciumă-n pungă, nici parale‑n drum.
Nici-niciul cu pricina nu mă împiedică să beau şi să mănînc pe veresie, alături de colectiv, la astfel de adunături, care la noi sînt o lungă înşiruire de chiolhanuri, cu toasturi şi chefuri de pomină, pitite sub vocabule care mai de care mai simandicoase: bufet suedez, cocktail, dineu. Aşadar cot la cot cu alţi fruntaşi în asemenea trebuşoare, înfulec, în pofida faptului că şirul de mîncători de urzici prăjite, care m-au precedat în clanul meu, mă face să-i analizez pe ceilalţi şi să m-apuce sila. Noroc că nu-s rău de scîrbă şi alung repede din sine întrebările privind pe unii care muncesc şi trăiesc ca vai de ei şi pe alţii care se îndoapă de pe urma primilor.
Aşa am procedat şi acum, călcîndu-ne în picioare, îmbrîncindu-ne şi ghiftuindu-ne de era mai-mai să dărîmăm masa plină vîrf cu bunătăţuri. M-am nimerit cot la cot cu unul Vasea din Bălţi, editor şi el de cărţi naţionale, de care va fi vorba mai la vale (iaca rima c-am scăpat‑o!). De Vasea vreau să zic, care se înfrupta lupeşte alături de mine, punînd bazele unui pod de cîrnaţi şi caviar între noi. Ne-am mai potolit cînd a intrat prefectul să ne spună „cîteva cuvinte” care pînă la urmă s-au dovedit a fi un sac de poveţe din noul limboi de lemn. În final prefectul a toastat pentru succesul lucrărilor, atunci dîndu-ne seama că paharele umplute cu şampanie de pe masă, pe care noi le horpăisem de mult, erau pregătite pentru toast. Noroc cu fraţii basarabeni care au scos imediat cîteva sticle de votcă. Prefectul a toastat şi a plecat. Noi am rămas să începem lucrările „pe secţiuni”, dar unu’ Liova, cam şpanchi şi cu glas gros, brejnevist, a zis că-i mai bine să rămînem „grămăjoară”, ca între fraţi ce sîntem şi să dezbatem împreună cum să scăpăm economiceşte de porcii ceia de ruşi. În fine, ne-am întins la votcă pînă seara, ducîndu-se dracului toate discuţiile.
A doua zi au mers pe la mănăstirile din nordul Moldovei, după program, de predilecţie pe la cramele acestor mănăstiri. A treia zi s-au întors la Iaşi să încheie lucrările şi să semneze protocoale, dar necazul e că s-a început cu un nou toast; iar pe urmă, hai, mai luaţi oleacă, olecuţă, olecuţică macar. Aşa că s‑a semnat în final un protocol de continuare a dezbaterilor la Chişinău. „Veniţi şi voi la noi –zicea Liova cu glas dogit – că nu-i de chip, nu trebuie să ne lăsăm pînă nu scăpăm de porcii ceia de ruşi”.
Dar ce s-a petrecut în cele două zile şi mai bine am aflat de la alţii, căci iată ce s-a întîmplat. În pauza de masă din prima zi, Vasea, editorul meu din Bălţi, vede pe stradă o liotă de cetăţeni care hîşcîiau nişte cartonaşe, care cu degetul, care cu cîte o monedă. „Ce fac aceia, bre”? mă întreabă. Şi i-am explicat că sînt nişte lozuri cu o peliculă deasupra şi că, răzuind-o, poţi cîştiga bani. „Da’ nu-mi iei şi mie unu’?” „Îţi iau”. Am cumpărat două cartonaşe, Magic parcă se chemau: unul pentru mine, unul pentru Vasea. Hîşcîi eu, nimic. Hîşcîie Vasea, un milion de lei! Măi, al dracului! Vasea nici nu realiza valoarea cîştigului, foarte mare la vremea aceea, fiindcă nu ştia valoarea banilor româneşti. Mergem la chioşcăreasă să ridicăm banii, dar nu, sume atît de mari nu pot fi încasate decît de la Centru, de la Bucureşti. Na, Părpăuţă! Din toată bogăţia mea de prosper om de afaceri, m-am împrumutat de la Ovidiu Nimigean, care-i mai bogat ca mine, şi hai cu Vasea la Bucureşti. Bineînţeles, i-am plătit şi lui, fiindcă nu avea nici o rublă ştearsă: venise cu Liova cu maşina să încerce marea cu degetul. Pe tren îi spun: „Măi Vasea, da’ mi-i da şi mie o sumă.” „O să mai videm.” Am schimbat subiectul. Şi ce credeţi că discutam? „Îs bune şi afacerile cu cărţi, da’ hai să facem ceva mai mare” zice Vasea, îndu-mi-se cu luare aminte în ochi. „Ce?” „Un pulemiot de ceala nu vrei”? „Ce pulemiot?” „Mitralie de aceea”. „Mitralieră? Da’ cum poţi să mi-o aduci”? „Dărăgoi moi, asta nu te interesează pe tine. Vrei sau nu vrei”? „Nu vreau, dom’le, lasă-mă-n pace”. După o vreme Vasea iar: „Da’ un vîrtalău nu vrei?” „Ce-i acela vîrtalău?” „Un – şi Vasea vîntură degetul prin aer – un licopter de ceala”. „Un elicopter? Da’ cum poţi să mi-l aduci?” „Asta nu te interesează pe tine. Noi îl facem bucăţi şi ţi-l trimitem”. „Nu-mi trebuie, dom’le, ce să fac cu el?” „Cum ce să faci? Tu nu vrei să vinzi cărţi? Le duci cu vîrtalăul de la Iaşi la Piatra Neamţ, de la Piatra Neamţ la Sibiu… Tu numai stai, cum stăm noi bunioară aici-aşa ia, şi dai telefon pe mobilnic: Alio, trimiteţi vîrtalăul la Timişoara ori la Vaslui… Ei?” „Nu-mi trebuie, dom’le, lasă-mă-n pace!” Şi mă gîndeam că poate e normal ca Norocul să-i surîdă unuia care vinde, fie şi virtuale, elicoptere şi mitraliere.
Ajungem la Bucureşti, scoatem banii şi apoi Vasea intră în primul restaurant ultraelegant, indiferent la protestele mele. Apar nişte chelneri în fracuri albe, cu meniul. Vasea îl apucă şi-l ţine cu susu-n jos. Încearcă o vreme să citească apoi îl trînteşte pe masă: „Aduceţi tăt ce aveţi!” spuse cu nonşalanţa lui Richard Gere la un dineu la „Ritz”. Numai că Vasea nu prea arăta a Gere; cu un costum alburiu, cam boţit, cu o cămaşă în carouri şi cu cravată roşie-roşie. Am băut şi am mîncat nişte chestii foarte ciudate, care tremurau în farfurie, dar Vasea le înfuleca de parcă în fiecare zi îi pune aşa ceva pe masă bucătăreasa. După un timp Vasea s-a mai înmuiat: „Măi, românaşule, hai să spaiom un cîntic. Aceala cu Siberii de gheaţă îl ştii?” „Nu” „Ce păcat!” Şi mi l-a cîntat Vasea, vărsînd şi cîte-o lacrimă. Pe urmă a scos din buzunarul de la piept nişte fotografii: soţia, fiica Aliona, un bărbat. „Îl vezi pe ista? – zice arătîndu-mi bărbatul din fotografie – ista se culcă cu soră-mea.” „Vai”, fac confuz. „Cum nu, măi românaşule, dacă-i cumnatu-meu”. Pe urmă am trecut la politică şi a început să bată cu pumnul în masă: marea greşală este că s-au încălcat pastaiano normele leniniste, pastaiano! . Dacă nu se încălcau normele leniniste acuma era bine în Rusia. Dar aşa… La Bălţi are o casă pe pămînt şi cu bănişorii iştia o s-o repare, că altfel n-avea cum. „Dacă la Moscova pravitelstvo nu încălca pastaiano normele leniniste… Dar n-am avut noroc”. În fine a împărţit banii, mi-a dat şi mie o sumă frumuşică, nu mă pot plînge. Acolo ne-am despărţit, el voind să-şi caute nişte neamuri prin Bucureşti. „Noroc, măi românaşule!” mi-a zis la despărţire, în timp ce ne pupam amestecat: cu muci şi lacrimi.
Da! Am avut noroc în viaţă de oameni buni. Să dea Dumnezeu să mai am..
Romanian
17 comentarii
despina
16 februarie 2010Textul este antologic !
radu
16 februarie 2010Mulţumesc, Emile (pot să-ţi spun aşa?), pentru vorbele frumoase despre mine de aici şi din convorbirea cu Ducu Pataphyl.Am citit o parte din discuţia despre Eminescu de aici şi mă bucur că, dincolo de opiniile diferite, pe patruped.. Poetul nostru naţional nu e muzeificat, îmbălsămat.
Am să citesc pe aici. Mă socot un om de dreapta şi mă enervează la culme când în România tot felul de deştepţi cu studiile făcute la Haret, eliberaţi de îndoielile inteligenţei, afirmă că întotdeauna scriitorii au fost de stânga. Care, domnule Mălaimare? (ăsta, actorul, e ultimul pe care l-am auzit susţinând aşa ceva).Panait Istrati, care după vizita în Rusia s-a lecuit de comunism, iar în anul morţii era cutremurat că a pierdut credinţa mamei sale şi, în consecinţă, nu poate îndura angoasa morţii?
Dar să lăsăm… Mă bucur că v-am găsit şi , fără îndoială, ne vom mai regăsi
Mulţumesc şi Despinei
Pataphyl
16 februarie 2010Emil, mulțumesc pentru considerația (meritată) ce-o arăți prietenului meu, După cum vezi, am acționat rapid și l-am adus aici, unde o să-i placă, sînt sigur de asta!
Radu, ai fost rapid, acum fii săritor și fă-ți singur o introducere, apoi fă bine și prezintă-ți și alea două texticule buclucașe din ciclul „Borta Rece”, dacă vei încasa dupaci și aici, apăi să știi: viitorul ți-e asigurat ????
Pataphyl
16 februarie 2010panseluța:
Sînt sigur că înțelegi mulțumirea ce mă încearcă acum la așa frumoasă primire a unui drag prieten, din partea unor dragi prieteni. Nu-s mulți cei cărora mă adresez așa, de aceea sînt așa de prețioși cei puțini – prietenii.
Ca să evit întrebări ulterioare, îmi explic acum (ori niciodată ???? ) pseudonimul. Mai întîi a fost Phylopat care scria cronici de bridge la Cronica din Iași prin anii ’70, apoi exotismul neprincipial fu pedepsit prin suspendare, drept care s-a comis inversiunea rivuluționară din dechemvre ’89 cînd s-a născut tête-bêche Pataphyl.
Sînt două particule: dragoste – philo exotizat ridicul-pretențios cu „y”, dragoste copulată cu pata – ce vrea să zică bolnav ca în patologie dar și anormal în sensul lui Alfred Jarry, care descria patafizica (pataphysique) ca fiind bazată pe următoarele şapte propoziţii fundamentale:
1. Patafizica este ştiinţa acestui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică; ea depăşeşte metafizica atât cât aceasta depăşeşte fizica – în toate sensurile ad libitum.
2. Patafizica este ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile.
3. Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare.
4. Pentru ea toate sunt acelaşi lucru.
5. Patafizica este de alură imperturbabilă.
6. Totul este patafizic; totuşi, puţini oameni pun conştiincios patafizica în practică.
7. Dincolo de ea nu este nimic. „Patafizica este instanţa supremă”.
Pataphyl
16 februarie 2010Emil, am încercat să bag și o poză, te rog șterge #4 :
http://t3.gstatic.com/images?q…..pauta1.jpg
costin
16 februarie 2010Am adaugat poza la articol
Faleze de piatră
Pataphyl
16 februarie 2010Oameni buni, nu vă supărați, am dat peste un text care… nu, nu vă spun, mai bine citiți:
http://www.bocancul-literar.ro…..x?id=18864
panseluta
16 februarie 2010Radu:
Ce noroc a dat peste noi sa te fi descoperit–cu ajutorul lui Pataphyl! Imens talent, stimabile. Citez:
” .. în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate – drace călugăre! – om de afaceri! Eram editor fără de editură (pe care n-am mai înfiinţat-o nici pînă în ziua de azi) şi colaborator la un ziar, aşadar nici cîine, nici ogar, nici călare nici pe jos, însă mă ţineam tare: nici eu ca dracul, dar nici dracul ca mine. Însă între oamenii grei de acolo nu eram nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă, nici oaie între lupi, nici lup între oi, adică aşa cum îmi place mie – de ce n-aş spune-o ! –cel mai mult în viaţă: nici cu viii – mai mult cu viile! – nici cu morţii, nici cîrciumă-n pungă, nici parale‑n drum.”
emil
16 februarie 2010Radu, multam pentru vizita si te asteptam si pe viitor. Ai cumva vreo carte publicata? Dupa cum vezi, musterii se gasesc ????
samurai fără stăpîn
16 februarie 2010„Când se trezeşte în lumina cenuşie a propriei persoane nedrogate şi dincolo de anxietăţile sale falice, autorul român vede realitatea în negru. Având o imagine supraevaluată a propriului grad de înţelegere a realităţii, acesta e negru în cerul gurii şi porneşte cu elanuri de muscă la arat să tune şi fulgere împotriva României şi românilor. Dar, să vedeţi chestia dracului, urând realitatea, literatul român o şi caută cu ardoare. Mai precis, caută, asemeni câinelui care îşi linge vomitura, succesul. El se vrea heideggerian, dar şi becalizant, se vrea vândut, dar să nu fie comercial, se vrea subtil ca Proust, dar şi popular ca Adi de la Vâlcea, se doreşte un Condillac, dar şi cu „cadillac”. E elitist până la Dumnezeu, dar şi ahtiat de plebeianism de Ferentari, făcând zâmbre după succesul lui Coelho. Îi plac Ţuţea şi urcuşurile spiritului, dar şi cei procreaţi pentru alocaţie, eliberaţi de îndoielile inteligenţei. Vrea să intre cât mai repede cu putinţă în manuale, pe „sticlă”, în cotidiene. A-l prezenta Horia Brenciu printre hăhăieli înseamnă o bucurie mai mare ca a-l lăuda Urian sau Cristea-Enache. A-i apărea poza în Libertatea sau a fi „gugălit” copios e mai mult decât o binecuvântare a lui Nicolae Manolescu. Iar dacă îl recomandă Oana Zăvoranu, este cu adevărat fericit. Asta înseamnă notorietate, faimă, afişări pe Google…Să fii acolo, sus, între Cosmina Păsărin şi Gina Pistol, între Cătălin Botezatu şi Esca…Ce şi-ar putea dori mai mult?”
De aici:
http://www.roliteratura.ro/text/Radu-Parpauta.html
http://www.roliteratura.ro/tex…..oranu.html
Pataphyl, sa dea Dumnezeu sa mai aveti astfel de prieteni…
Radu, ma bucur foarte tare ca v-am descoperit scrisul.
Pataphyl
16 februarie 2010Că tot e la modă globalizarea și pacea mondială ???? :
http://www.roliteratura.ro/tex…..oarte.html
radu
16 februarie 2010Îmi pare rău, dar de-abia azi m-am învrednicit să mă uit pe aici. Treburile, bată-le vina! Dar nu-mi place să găsesc mereu această scuză, mai ales de când l-am auzit pe Andrei Pleşu vorbind de „n-am timp”, scuza apelată mereu în faţa prietenilor. După ce tot alergăm, Doamne?! În lumea asta nebună, în care „omul recent” aleargă precum calul la arie în jurul parului (de-acolo vine şi vorba: i-a ajuns funia la par), îmi place să fiu leneş şi patafizician (vedeţi”statutul” unui patafizician la Pataphyl al nostru,şi de la Luca Piţu citire, Pataphyl care prin ’90 scria nişte texte suculente în revista Timpul; mama mea, care are peste 80 îşi aminteşte şi acu’ unele poante), omul recent nu-mi produce angoase, nu mă abate cu ispita de la ritmul moldoveanului (a se citi moldovineşti): încet, încetişor şi pi loc. Eu cred că va veni o vreme când oamenii se vor întoarce la contemplaţie şi voioşie, când vorba lui Sadoveanu „şăd” nu va mai fi ironizată de intelectualii fini şi va deveni model de viaţă.
Sigur, vise, veţi zice… Dar hai să visăm măcar.În acest sens este şi proza mea din Bocancul literar, pe care a indicat-o mai sus Pata, precum şi texticuleţele de mai jos.
Mulţumesc pentru urări Panseluţei şi Samuraiului. Nu mă mai lăudaţi atâta că o să mi se ridice la cap.
Iată prozuţele:
La taifas
Într-o amiază călduţă de august, eram cinci bărbaţi la răspîntie şi dezbăteam în linişte o problemă de maximă importanţă pentru ţărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea şi cătam să fac faţă subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Aşteptînd să se facă linişte, căci biserica e la doi paşi, oamenii îşi aprind ţigările şi încep să pufăie liniştiţi. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacşiş gras de la rudele mortului şi acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
– Măi Petrică! strigă nenea Mihai înspre turla bisericii. Cine-o murit, bre?
Petrică scoate capul buhos, cu ochi de somnambul, pe una din ferestruicile clopotniţei:
– Mitică Balan, bădie Mihai.
– Care Mitică Balan?
Dar Petrică nu mai răspunde. Începuse deja să coboare scările turlei. Se auzea pînă la noi duduitul paşilor şi trosnetul uscat al scărilor de lemn.
– Măta de năuc! zice nenea Mihai, căci Petrică avea faimă de vîntuit la minte. În timpul războiului, într-un bombardament, o bombă a căzut pe casa părintească, iar copilul Petrică, de frică, a rămas cam într-o ureche.
– O fi rudă cu Cîr-Bîr, zic, prorogînd elegant exortaţia mea despre terorismul internaţional (căci, Doamne fereşte, n-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că mă doare mai jos de spate de nenorociţii ăia întunecaţi la minte, care fac bum-bum pe unde apucă). Că Balan îl cheamă.
– Da’ de unde! face a lehamite nenea Mihai. Cîr-Bîr îi venetic, n-are neamuri pe la noi.
Atunci nenea Sandu întreabă:
– Nu cumva Mitică Balan îi ceala de lîngă Ichimeşti? Are o casă parcă pălită de bombe.
– Nu, bădie Sandule, face Bîzgă ţiganul. Aceala nu-i Mitică, îi Costică Balan. Stă gard în gard cu măsa, băbuţa ceea… Profira, care se ţine cu mîna de şold cînd merge: şovîlc-şovîlc! Şi-i crăcănată că-i poate trece cîinele cu tot cu jujău printre picioare. N-o ştiţi? Are ea un bariz verde ca buratecul…
– Care? Tasia lui Balan? întreb şi eu ca să arăt că nu degeaba am fost viceprimar şi că-mi cunosc ex-electoratul.
– Nu! Coase ea broderie spartă şi are o limbăăă, că de şi-ar muşca-o, ar cădea otrăvită pe loc.
– Da, nu-i vorba de Tasia aici, zice apăsat nea Sandu. Mitică, nu Costică, e-un… Noroc, Viorele. Un’te duci?
– La tîrg.
– La tîrg? Da’ de ce aşa devreme, bre?
– Ei! Am păţit-o şi eu ca ceala: Pîn’se-ncalţă, soarele se-nalţă!
– Ei, lasă că nici nu trebuie să ne mai canonim atîta. N-auzi că vine bomba?
– Aşa-i! Aşa-i! He, he!
– …cum ziceam: Mitică Balan e-un zdrahon de om, cu toate că era lingav cînd era mititel. Că mamă-sa, vai! Băietu’ şi băietu’!
– A, îl ştiu… Las’că şi tat’su i se uita în coarne, adăugă nenea Mihai, cel mai bătrân şi deci cel mai ascultat dintre noi. Că era un lă-mă, mamă, tîmbătă şi-un chitcăit de-ţi stă mintea-n loc. Nevastă-sa, Ioana, altfel vrednică: „Hai, măi omule, să ducem perele iestea să le vindem, că uite cum putrezesc banii pe jos!” Da el: „Du-te cu Gheorghe, că acu pleacă cu marfă la Sîn Spiridon”. Şi femeia se ducea cu Gheorghe Dorin, vecinul. Altădată tot aşa: „Hai, măi omule, să vindem o parte din poamă, că vinu’ se bea pe daiboj”. Da’ el: „Vezi ce zice Gheorghe”. Nici gînd s-o teamă. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce Ioana s-o dat în dragoste cu Gheorghe.
– Da, şi ajunsese copilu’ mare – continuă nea Sandu – şi mă-sa tot îi dădea ţîţă. Nu l-o înţarcat la timp şi el se deprinsese aşa. Era acuma mare, umbla după măsa şi se smiorcăia: „Mamăăăi, hai dă-ni oleacă de ţîţă că-ni arde sufleţălu’.”
Rîdem.
– Da’ pe urmă o crescut, slavă Domnului, şi era bine sănătos. Era acu’ cel mai mare din clasă (sîntem de acelaş leat), că dom’văţător Stănciulescu îi zicea: „Bă, dănacule, bă! Ce mă fac eu cu tine, fire-ai al dracu’, că tu eşti ca măgarul între oi, bă”!
– S-ar putea să fie aşa cum zici mata, dădu înapoi Bîzgă. Că acuma, cu atîţia venetici în sat, nu-i mai ştii pe toţi. Dar la figură nu se prea aruncă în partea Bălăneştilor, care-s oameni frumoşi. Ista parcă-i făcut de-un ozbec. Şi mai are şi dinţii din faţă stricaţi.
– Şi i-o stricat cu prea multe torturi, face nea Sandu.
Rîdem iar. Dar Lică Bejenaru, zis Puf, cel mai tînăr dintre noi, proaspăt soldăţel venit în permisie de la Bucureşti, să nu tacă el? Îl pune dracul şi zice:
– Vorbiţi prostii. Pă mine mă doare la bască, dar Mitică Balan, adică Dumitru Balan mai bine zis, e ăla de lîngă pod la Pachef. Mi-a zis Virginica lui Fănică că i-a zis Virginica lui nea Ion (că na, Fănică-i om de casă la ei) că săracu’ nea Dumitru gogea de vreo şease luni. I s-a umflat burta cît o bute, că puteai bate darabana pă ea. M-am întîlnit aseară cu ăsta al lui Carnariu. Se ducea la popă, să vină să-i citească lui nea Dumitru. Asta-i, mă, nea Sandule!
Ceilalţi aruncăm priviri scurte către nea Sandu. Urmează cîteva clipe grele, tăcute, apoi nea Sandu:
– Ia ascultă, măi flăcăuaş, dacă eu spun una, aşa-i. Ce te bagi tu?
– Cum să fie aşa, dacă nu-i. Nu-i!
– Dacă-i aşa, măi, n-auzi? o coteşte ca la Ploieşti ţiganul.
Dar Lică dă înainte ca cîinele prin băţ: nu şi nu. Turuie şi turuie, cu mulţi de „pă” şi „ăla” în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la „ceala” la „ăla” şi acum era cu o clasă mai sus, bucureştean get-beget coada vacii. În fine:
– Ascultă, măi ţîcă, zice nea Sandu pierzîndu şi răbdarea. Vezi că am şi eu o leacă de sînge-n puţă. De ce eşti nespălat şi nu vrei să înţelegi? Dacă noi iştia de aici zicem că aista-i Mitică Balan, aista-i, înţelegi?
Cînd nea Sandu zice vorba asta, nespălat, înseamnă că-i ca taurul cînd zvîrle ţărna cu copita. Vede roş în faţa ochilor.
– Cum să înţeleg, nene, cum?
– Uite-aşa, să înţelegi! Te pomeneşti că vrai să ne cerem voie de la tine! Cine eşti tu? I-auzi măi! Îmi dă mie lecţii Lică a lui Puf!
– De ce mă porecleşti, nene? Nu-i vorba de cine-s eu. De unde ştii?
– Din pod de la Bercu, na!
– Dar nu pricepi că vorbeşti prostii?
– Nu răcni aşa la mine, că te pocnesc îndată cu centironu’ ceala în cap, de-ai să vezi stele verzi. Auzi? Măi, rahat umflat!
– Lasă-l, Sandule! Dacă asta-i părerea lui… Măi Lică, altu-i Mitică Balan…
– Da’ care-i, nene Mihai? zice Lică ce se făcuse brusc ca un căţel care, atunci cînd vrei să-l loveşti, se lasă jos şi rămîne aşa cu gaibele n sus. Se înţelege: eşti om şi nu poţi să-l mai croieşti. Toţi aşteptau în linişte.
Nenea Mihai, care fumase liniştit pînă acum, trage tacticos ultimele fumuri, pînă la unghie. Apoi lasă chiştocul să cadă şi îl striveşte, buchisindu-l îndelung cu talpa tîrlicului. Pe urmă, după ce scuipă un fir de tutun rămas pe limbă şi suduie tacticos, mai mult cu un fel de satisfacţie decît cu ciudă („paştele mamii lor de basarabeni, cu Plaiul lor dai în primire”), zice:
– Mitică Balan îi ceala care are nevasta curvă!
– Aaaa! ne dumirim toţi deodată. – Aşa-i, aşa-i! – Că bine zici! – Da, bre!
Urmează o pauză molcomită. Un vînticel stîrnit din senin, trînteşte cu zgomot mare o căldare de tablă într-o ogradă din apropiere, stîrnind zborul bezmetic şi cîrîielile unor orătănii.
– Sufletul lui Mitică, săracu’! zice nenea Mihai cu un zîmbet nedesluşit. Era „cotigent” cu mine.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Dumnezeu să te-audă! Era om bun!
— Daaaa, bun.
Limba română nu este ca o duminică
“Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuşi răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă ameninţa să strice bunul mers al lecţiei.
“Hai, Mihăiţă!” zice profesoara, apelînd inconştient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, ştiut fiind că la această vîrstă toţi copiii sînt îndrăgostiţi un pic de profesoarele tinere şi frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandreţe mocnită faţă de surorile ce-i îngrijesc.
Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita ţintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoşi şi buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică şi care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă ameninţător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecţie, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.
“Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situaţia.
Ramona, fetiţa cu codiţe din faţa lui, răspunse conştiincios: “Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”. Siguranţa de pe faţa ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiţă s-o urască pentru o clipă. Simţea cum ceafa ei îi arată limba.
“Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”
Profesoara îşi îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simţea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat şi a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-şi lipească obrazul de această fustă şi să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar ştia că la şcoală nu se poate purta ca acasă. La şcoală se face şi se spune totul altfel.
De ce este frumoasă duminica? Se gîndi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii oraşului: cu ziduri coşcovite şi porci crescuţi în coteţele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici şi asfalturi în călduri, cu Mariţa din colţ vînzînd seminţe, cu plopi schilozi şi fete mestecînd “ciungă” şi cu alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul “copilăriei copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfîrşit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliţie) şi Staţia cadavre moarte (era un afiş acolo: “A nu se depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pămîntul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Îşi închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Staţia cadavre moarte, atîrnînd peste blocurile pătrăţoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare şi întunecoase, între buticuri şi afişe electorale rupte, între beţivi mătăhăind descheiaţi la prohab, optimişti şi generoşi, şi femei cu sîni monstruoşi, oh, acele femei ieşind urlînd din apartamente, între scrîncioburile cariate de rugină, atîrnînd strîmb ca nişte spînzurători, şi mame în capoate matlasate aşteptînd buteliile.
“E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana…
Însă el nu putea răspunde. Se gîndea la limba vînătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spînzurat într-o mansardă printre rufe pe sîrmă, la mirosul de tocăniţă, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars şi şobolani cu ochi vicleni. Gîndul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de beţiv în duminici după-masa, cînd se dansa îndrăcit, pînă la epuizare, la albeaţa pîcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bîhlite…
Tăcea… tăcea…
Apoi spuse hotărît, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mîngîioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codiţele ei atîrnînd cuviincios, atît de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este ca o duminică.
radu
16 februarie 2010Am făcut aici un comentariu… ‘tu-i mama lui, dar nu’ş de ce n-a ajuns. Acum nu mă mai simt în stare să-l repet. Mulţumesc pentru comentarii (de-abia acu’ le-am citit) şi nu mă mai lăudaţi că o să mi se urce la cap.
Trimit un text care era în idee un fel de expl. la comentariul meu, dar amu comentariul nu mai e
Zăpada purpurie
La început venea Moş Crăciun. Mama făcea lampa mică, iar el intra. Ne întreba dacă am fost cuminţi, ne punea să spunem poezii. Cîteodată uita de poezii, dar mama îi aducea aminte. Recitam pe nerăsuflate: eu ce învăţasem la şcoală („Tatăl meu este sondor”), iar Doina, soră-mea bîiguia şi ea ceva despre o fetiţă mofturoasă care se alinta: „Eu din toate şi din tot/ Am să iau puţin compot”, după care moşul ne dădea darurile şi pleca. Scurt timp după aceea venea în fiecare an, nenea Gavril, vecinul şi ruda noastră, şi tata îl cinstea cu vin. Oarecum ciudat era că nenea Gavril avea ciubote exact ca Moş Crăciun, ba într-un an avea şi urme de vată pe obraz. Aici autorii vorbesc despre trauma complicată, abisală, suferită de copil la aflarea faptului că nu există Moş Crăciun (traumă dublată de sacrilegiul comis de insensibilii maturi, care împrăştie dulcea iluzie şi dezvăluie sufletelor inocente crudul adevăr). În ceea ce mă priveşte, deşi am priceput destul de devreme cum stă chestiunea, preferam să mă înşel, să cred fie şi numai pe jumătate în Moş Crăciun, dar să cred. Aşa că eu şi soră-mea nu prea luam seama la asemănările curioase dintre Moş Crăciun şi nenea Gavril, ci întorceam pe toate părţile darurile primite. Şi – Doamne!– ce fermecate mai erau: căiuţi coloraţi din tablă, cocoşi smălţuiţi care fluierau, hopa-Mitică, bomboane Vinga şi cărţuliile acelea cît palma pe care scria Traista cu poveşti. Şi cîte mai erau: Fata cea isteaţă, Vulturul Gorgo, Ioanea mamei, Vaca din lună, Legenda ciocîrliei, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa fermecată, Zăpada purpurie!… Neasemuita zăpadă purpurie! Tata şi nenea Gavril vorbeau monoton de-ale lor, însă eu mă depărtam…mă depărtam…(nu ştiam, desigur, că îndepărtarea asta se cheamă în psihologie evaziune)…pînă în Laponia, unde se află zăpada purpurie. Se găsea însă cu greu. Scria în cărţile din coajă de mesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte: la Muntele Înalt de lîngă Marea cea Rece. Pe creasta muntelui acesta se aşternea zăpada purpurie ce vindecă orice boală şi aduce oamenilor bucurie. „Uhu-hu!” îmi striga bufniţa albă. „Adu zăpada purpurie, iar cînd o vei aduce oamenii au să te proslăvească în poveşti de-a pururi”. Şi porneam la drumul cel greu: pe schiuri, prin albia rîului îngheţat, pe lîngă vulcanii stinşi şi lacurile întinse, sub vîntul plesnindu mă cu aripile-i ude. Şi goneam, goneam peste şapte rîuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri pînă la gura fluviului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece şi unde se înălţa în neguri Muntele Înalt. Suiam, suiam pînă în vîrf. Iar acolo – iată! – pîlpîirea gingaşă şi tainică a omătului purpuriu. Mă trezea clinchetul paharelor ciocnite pentru ultima oară apoi vorbele rostite tare: „Cu bine!” „Cu bine! Sănătate!”
Nenea Gavril s-ar mai fi întins el la mai multe pahare, dar de afară se auzeau fluierăturile tantei Verginica, aşa că nenea Gavril pleca acasă. După aceea mama ne făcea patul şi ne culcam. Tata mai fuma o ţigară la gura sobei. Limbile roşii ale focului aruncau umbre pe pereţi şi alt tată uriaş se înalţă pe peretele dimpotrivă. La lumina focului îl vedeam pe tata cum îşi face o mărăşească din căpitani. Resturile de hîrtie le arunca pe jar. Hîrtiuţele se zvîrcoleau prinse de dogoare, scoteau fum, apoi luau foc. Cîteva clipe se vedeau litere, chiar cuvinte întregi, albicioase pe hîrtia stacojie. Apoi se înnegreau sub privirile ţintă ale tatei, care parcă voia să priceapă ceva greu de desluşit, care se află numai acolo, în foc… Aşa se termina ziua cu Moş Crăciun. La şcoală ni se spune că nu există Moş Crăciun, ci Moş Gerilă. Acasă însă Moş Crăciun exista: pregăteam pomul de Crăciun, făceam coşuleţe din carton şi hîrtie creponată pentru ca Moşul să aibă unde pune bomboanele… Iar tata rîdea: „cum or să-i spună tovarăşei Constanţa Crăciun? Constanţa Gerilă?” La şcoală însă Moşul era Gerilă. Să fi fost doi Moşi?… Şi m-am gîndit că, probabil, Moş Crăciun a trecut în Moş Gerilă. Da, aşa trebuie să fi fost, mai ales că la noi în casă se vorbea mereu în ultima vreme de trecere. Se adunau seara la noi mai mulţi şi discutau îndelung şi sucit dacă se trec sau dacă rămîn. În sat unii trecuseră (în Gerilă?!), alţii nu. În seara aceea lungă, nesfîrşită (vor fi fost mai multe dar mi-a rămas în minte una singură, cu discuţiile ei ştirbite adesea de tăcere) se anunţau alţi şi alţi trecuţi. Nenea Mihai îi contabiliza, făcea suma şi apoi trăgea concluzia: numai nespălaţi! (Moş Gerilă era un nespălat?!) „Ce o să facă Ristea Bamboi, de o pildă, şi alţi nespălaţi ca el dacă într-o viaţă de om n-a fost în stare să-şi pună nişte stuf nou pe bordei, c-o rămas tot cu cel vechi de la beţivu’ de taică-su?” „Toţi ţiganii s-au trecut. Şi Zambilica”. „Care Zambilica?” „A lui Talaro, cea cu părul hălăciugă şi gura cît o şură, de zici că-i Muma Pădurii. Face curăţenie la şcoală şi la Primărie, adică Sfat”. „Ei, are sarcini grele: păzeşte zbîrnîitoarea ceea de telefon, dă cu mătura, spală closetele…” „Plus unu-n burtă”, zicea nenea Mihai. „Da – confirma tata – plus sarcina lui bărbatu-său”. „N-are bărbat”, zicea Ţîrlică. „N-are? Ei, n-are importanţă; sarcina i sarcină, nu se discută, se execută!”
De la o vreme însă, în seara aceea fără de sfîrşit, se vorbea tot mai puţin. Mai mult tăceau, iar umbrele li se zvîrcoleau pe pereţi, ca şerpii sub furcă. Tăceau atît de mult că uneori mama îşi băga capul pe uşă să vadă ce se întîmplă. Văzînd chipurile îngîndurate, duse, ale bărbaţilor, se trăgea îndărăt, la treburile ei…Neînţelegînd, îmi desluşeam în felul meu mreaja aceea de vorbe şi de tăceri. Trecerea – tălmăceam eu – se abătea nu numai asupra oamenilor şi asupra lui Moş Crăciun, dar şi asupra păsărilor, ierburilor, copacilor… Se treceau şi merele, şi nucile, şi trandafirii, şi vara (Trece vara ca o pîine, vine iarna ca un cîine – zicea mama). Toate se treceau…Cum stă scris şi în cărţile din coajă de mesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte… Zăpada purpurie de pe Muntele Înalt, de la gura fluviului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece, era acolo, în vîrf. Îmi umpleam căciula. Însă trebuia să mă întorc. „Uhu-hu! Vino repede”. Şi iar goneam peste şapte rîuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri, pînă la ai mei. Dar cînd mă uitam în căciulă, zăpada purpurie se trecuse. Se prefăcuse într-o apă murdară, cenuşie…
De ce toate se trec?
Oamenii tăceau… iar vorbeau. La lumina săracă a lămpii vorbeau îndelung, sucit, întortocheat: că să ne trecem, că să nu ne trecem. Eu nu înţelegeam în continuare, dar nu ştiu de ce nu întrebam pe nimeni cum vine chestia asta: trece vara, trece căruţa pe drum, dar cum să se treacă ei? Dar ascultam o vreme glasurile lor înăbuşite, gîfîite, scrîşnite, răbufnite uneori (Eu nu mă trec!). După aceea evadam în ţinutul Mării Îngheţate, unde se afla zăpada purpurie, zburam cu Vulturul Gorgo, mă întreceam cu fata cea isteaţă, cu Aladin şi lampa lui…
Apoi într-o seară tot aşa, am ascultat o vreme discuţiile lor interminabile. După aceea m-am apropiat de uşă şi mi-am pus nasul pe sticla rece. Deodată am zărit afară luna: jos-jos, aproape de pămînt, cu raze multe, strălucitoare! „Mamă, mamă – m-am întors cu ochii în lacrimi de bucurie – uite ce jos e luna, aproape de casa lui moş Ambrozie. Dar mama a priceput. Sare de pe pat şi zice: „A venit lumina” şi răsuceşte şalterul, inundînd odaia de lumină. Era prima oară cînd vedeam lumina electrică. M-am uitat spre bărbaţi: toţi aveau ochii trişti şi speriaţi, dar nu erau aşa de la lumina electrică, ci din cauza negurii din sufletul lor – că se vor trece la colhoz.
*
Plecaseră şi nenea Mihai şi Ţîrlică şi Cocoleţ…Nu mai era nici soră-mea cea mare, Geta, care venise în seara aceea tulbure, neîmplinită…Vorbise mult. Îi ascultam năucit glasul. Nu-l mai recunoşteam: cînd ţipat, cînd rugător, plîns. Era vorba tot despre trecere. Că adică ei de ce îs mai cu moţ? că tot pămîntul o să le astupe gura cît de curînd! dar la ea nu se gîndesc? că e ameninţată s-o dea afară, că rămîne pe drumuri, acuma cînd…şi începu să plîngă… acuma cînd, na! Şi începu să se bată cu palma peste burtă, cînd o să aibă un copil, „un nepoţel, tată”! şi hohotea gros, lacrimile căzîndu-i pe pîinea albă şi salamul adus de la oraş. Iar în odaie s-a lăsat tăcerea, doar cărbunii în sobă pocneau a vrăjmaş.
…Tata se afla tot la gura sobei, fumînd. Vedeam fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle, care înceţoşa chipul tatei. Îl vedeam zvîrcolindu se, chircindu-se, pînă ce se mistuia în pălălaia roşietică. Iar apărea – era acum un pitic bătrîn, zgîrcit de ani, ca acela de pe coperta Traistei cu poveşti sau ca Moş Crăciun cu darurile în sacul doldora – înnegrindu-se apoi încetul cu încetul. Lampa se făcea mică, uriaşi întunecaţi se prăvăleau pe pereţi, iar piticul, chincit la gura sobei, se chircea: cît un porumbel, cît o nucă, cît o neghină mai apoi, pînă ce dispărea acoperit de fîşii de întuneric. „Uhu-hu! Uhu-hu!”
M-am trezit cînd mama a intrat în odaie. Flacăra lămpii a pîlpîit speriată, gata să se stingă. Tata tot la sobă, fuma cu mişcări încetinite. „Te ai trecut”? a întrebat mama răsuflînd din greu, ca din fundul pămîntului. Tata a privit în jur, de parcă acum vedea întîia dată lucrurile din casă şi, trudnic, după o tăcere lungă-lungă: „M-am trecut”. Şi umbra tatei s-a năruit peste sobă… Afară aripi de întuneric plesneau ude: „Uhu hu!”
costin
16 februarie 2010radu, daca mesajele tu-le mama lor mai dispar inseamna ca sint oprite de filtrul de spam si nu ai de ce sa iti faci griji si nici nu e nevoie sa il repeti ???? i-am dat eu drumul acum.
Imperialistu'
16 februarie 2010Dar daca vrei sa fi sigur, ai putea sa le salvezi intr-un document word si sa le copiezi dupa ce ai terminat. Asa, in cazul in care se intampla vreo nenorocire, nu iti pierzi mesajele scrise. ????
Eu asa fac.
Pataphyl
16 februarie 2010@costin, Imperialistu’
Răilor, să știți domniile-voastre că wordul și iscusita manevră copy/paste au pătruns de multișor și la Tomești, la Radu! ????
Imperialistu'
16 februarie 2010Dar de ce rai? Omul zisese ca a scris un comentariu si ca l-a pierdut, deci „manevra” word + copy + paste nu a fost folosita. ????