Prolog:

„Comunismul […] E doar un sistem politic excesiv in utopismul sau, așa cum e excesiv in utopismul sau si liberalismul extrem. Comunismul niveleaza in sărăcie si mediocritate; ultraliberalismul, crezând in justiția imuabilă a „mâinii nevăzute a pieței”, lasă să crape (dorință uneori chiar formulată explicit) neadaptații, care nu beneficiază de plasa protecției sociale mediocre oferite de comunism.

Nici comunismul extrem, nici liberalismul extrem, nu introduc însă un factor biologic in iraționalul lor utopic. Comunismul si ultraliberalismul nu transmit un simțământ de castă sau superioritate etnică;

[…]

Comunismul si ultraliberalismul sint sisteme deschise. Oricine poate efectua o ascensiune socială începând din momentul in care acceptă regulile jocului.” – Dan Alexe , Europa Liberă

Pregătirea genocidului ucrainean s-a făcut cu atenție. Pe 15 noiembrie 1932, PCUS a hotărât revocarea legitimațiilor în vigoare, fiind introdus un nou tip de pașaport intern, în lipsa căruia deplasarea dintr-o regiune în alta devenea practic imposibilă. Țăranii nu l-au primit. Grâul a fost confiscat cu minuțiozitate, în Ucraina sub coordonarea lui Molotov și în Kuban la ordinele lui Kaganovici. Zeci de mii de oficiali sovietici însărcinați cu confiscarea grâului au fost închiși sau împușcați pentru că nu și-au făcut îndeplinit cotele de grâu ce le fuseseră cerute. Aprovizionarea cu bunuri a încetat. Un decret din 22 ianuarie 1933 a interzis populației rurale din Republica Sovietică Socialistă Ucraină și din regiunea Kuban să își părăsească regiunile pentru a cumpăra cereale din altă parte. Satele au fost înconjurate de trupe înarmate. Drumurile au fost bine păzite ca nu cumva „dușmanul de clasă” să dea iama în lanurile de grâu și să pună mâna pe „grânele poporului”. Până și trenurile care treceau prin teritoriile bântuite de foamete erau ferite de adevăr: de la un punct încolo al crizei, autoritățile sovietice au interzis până și privitul pe geam.

În acest timp, „plasa protecției sociale mediocre oferite de comunism” funcționa ireproșabil: „viperele culăcești” mureau cu miile într-o singură zi. Numeroase familii și-au pierdut toți membrii, sate întregi au dispărut de pe fața pământului. Niciodată nu va putea fi cunoscut cu precizie numărul celor care au murit atunci. Nici numele, nici unde au fost înmormântați sau, cel mai probabil, aruncați. Mulți nici nu au mai putut fi pomeniți. Nu mai avea cine să îi pomenească – nu mai rămăsese în viață nici un om care să îi fi cunoscut. Toți pieriseră de foame. Național-socialiștii nu pot decât să invidieze eficiența comunistă.

Atât de bine s-au achitat comuniștii de tăinuirea genocidului pe care l-au săvârșit în Ucraina, încât exterminarea a milioane de oameni a rămas în bună măsură ascunsă ochilor omenirii. Arhivele au fost distruse sau falsificate. Urmare a secretomaniei sovietice, cu mare dificultate pot fi găsite imagini ale foametei organizate în URSS. Țăranii sovietici erau mult prea săraci pentru a poseda aparate de fotografiat, iar comuniștii n-au avut nici un interes în a păstra dovezi ale acestor sălbăticii. Așa se face că fotografiile sunt foarte puține și adesea sunt lesne confundabile cu cele ale primei mari foamete sovietice. Poate că pare incredibil, dar în întreaga lume există doar câteva zeci de fotografii autentice ale Holodomorului.

Cele mai multe dintre ele au apărut în cartea Muss Russland Hungern (Trebuie să flămâzească Rusia?) a doctorului Ewald Ammende, un german baltic, fiind făcute de un tânăr chimist german, Alexander Wienerberger. La rândul său, Wienerberger a scris despre experiențele sale în URSS în lucrarea Hart auf hart: 15 Jahre Ingenieur in Sowjetrussland (Vremuri grele: Inginer timp de 15 ani în Rusia Sovietică).

De aceea este cu atât mai important să acordăm atenție puținilor istorici și scriitori care s-au aplecat asupra genocidului ucrainean. Printre ei se află și Vasili Grossman, un evreu ucrainean din Berdicev.

Transformat fundamental de experiența războiului de pe Frontul de Est, obiectul criticii sale a fost extins de la fascism la comunism. Vasili Grossman a scris despre inumanitatea totalitarismului, asemănând URSS cu Germania Nazistă și numindu-i pe Lenin și Stalin răspunzători pentru natura criminală a sistemului comunist. În 1961, KGB-ul i-a confiscat romanul Viață și destin, lucrarea de căpătâi a vieții sale, împreună cu toate notițele sale despre el. A încercat să își recupereze manuscrisul, scriindu-i în 1962 până și lui Nikita Hrușciov, dar nu a avut sorți de izbândă. Doi ani mai târziu, a murit de cancer la stomac, sărac și căzut în uitare. Avea 58 de ani.

A doua ediție a traducerii în limba română a romanului său Panta Rhei (Totul curge) a apărut în anul 2007, la editura Humanitas. Panta Rhei urmărește întoarcerea acasă a lui Ivan Grigorievici, fost prizonier în gulag.

Fragmentul următor este a doua jumătate a capitolului al paisprezecelea al cărții, pag. 148-160, și reprezintă continuarea relatării Annei Sergheevna despre Holodomor (prima parte poate fi citită aici), exterminarea sistematică a țărănimii ucrainene, realizată în cadrul „deculacizării” Uniunii Sovietice. După confiscarea grânelor, pentru țărani urmează tot ce este mai rău: foamete, disperare și moarte lentă.

Notă: Îi mulțumesc lui Radu Părpăuță pentru ajutorul dat. Fără el, nu aș fi putut găsi explicația înscrisului de pe ultima fotografie și aș fi inclus în text imagini care nu aveau de a face cu foametea din Ucraina. Eventualele erori îmi aparțin.

Panta Rhei

Vasili Grossman

Și uite, atunci am înțeles eu că pentru Puterea Sovietică cel mai important e planul. Îndeplinește planul! Predă cotele! În primul rând – statul! Iar oamenii – un zero fără băț înainte.

Părinții încercau să-și salveze copiii, să ascundă măcar puțin grâu, și pentru asta li se spunea: Aveți o o ură sălbatică față de țara socialismului, vreți să sabotați planul, trântorilor, slugi culăcești, vipere! Nu voiau să saboteze planul, voiau să-și salveze copiii, voiau să se salveze pe sine. Că doar oamenii trebuie să mănânce!

De povestit pot să-ți povestesc multe, numai că în poveste sunt cuvinte, iar viața e viață, e chinul, e moartea de foame. De altfel, atunci când rechiziționau grâul, explicau activului că vor hrăni oamenii din fondurile statului. Mințeau. Nici un grăunte n-au dat înfometaților.

Cine rechiziționa grâul? Păi majoritatea erau tot de-ai noștri, din RIK, de la comitetul raional, din comsomol, băieți de-ai noștri și, desigur, miliția, enkavedeul, pe alocuri armata, am văzut și eu pe unul mobilizat de la Moscova, dar ăla nu-și dădea deloc silința, tot încerca să se care… Și din nou, ca pe vremea, deschiarburirii, oamenii parcă se smintiseră, se sălbăticisera.

Grișka Saenko, milițianul, era însurat cu o fată din sat și venea la noi să petreacă sărbătorile – era vesel, dansa bine tango și vals și cânta cântece ucrainești, țărănești. Odată s-a apropiat de el un bătrân, complet cărunt, și s-a apucat să-i spună: „Grișa, ne sărăciți pe toți, ce faceți voi e mai rău decât omorul, de ce o fi puterea muncitorească-țărănească atât de pornită pe țărani, că nici țarul n-a făcut ce face ea…” Grișa i-a ars una și pe urmă s-a dus la fântână să se spele pe mâni și le-a spus oamenilor: „Cum am să mai pun mâna pe lingură după ce am atins botul parazitului ăsta?”

Și era un praf… Zi și noapte, câte vreme au transport grâul, Luna – ca o piatră, pe jumătate cer, și din pricina acestei luni totul părea sălbatic, și era cald ca sub un cojoc de oaie, iar câmpul călcat și răscălcat în picioare, înspăimântător ca pedeapsa cu moartea.

Și oamenii umblau bezmetici, și vitele parcă se sălbăticiseră, se speriau de toate cele, mugeau, se jeluiau, și câinii urlau toată noaptea. Iar pământul trosnea.

Și uite așa, a venit pe urmă toamna, ploile, și apoi iarna, zăpada. Și pâine – ioc.

Și nici la centrul raional nu puteai cumpăra, că era pe cartelă. Și nici de la gară nu cumpărai, de la gheretă, pentru că paza militarizată nu te lăsa să te apropii. Iar pâine la liber nu exista.

Din toamnă s-au pus pe cartofi, dar fără pâine s-au terminat și cartofii mai repede. Iar către Crăciun au început să taie vitele. Dar și carnea asta era numai un strat subțire pe oase. Sigur, au tăiat și gâinile, carnea s-a mâncat repede, în schimb n-au mai avut o înghițitură de lapte în tot satul și nici un om. Dar cel mai rău era că n-aveau grâu. Se confiscase totul, până la ultimul grăunte. Grâul de primăvară n-avea cu ce fi semănat, că fondul de sămânță era încă sub zăpadă, primăvara departe, iar foamea se și înstăpânise în sat. Carnea o mancaseră, și cerealele, câte mai avuseseră, la fel cartofii; ce mai, ăi cu familii mai numeroase mâncaseră totul.

S-au năpustit atunci să ceară credite – la sovietul suprem, la raion. Nici măcar nu li s-a răspuns. Și cum să ajungi la raion fără cal? Pe drumul mare erau 19 km.

Era groaznic. Mamele își priveau copiii și de spaimă începeau să bocească. Țipau ca mâncate de șarpe. Iar șarpele ăsta era moartea, foametea. Ce să facă? Iar sătenii un singur lucru aveau în cap – să mânânce. Își sugeau gura, strângeau din fălci, adunau salivă și o înghițeau, dar din salivă nu te saturi. Te trezeai noaptea, de jur-împrejur liniște; nici o vorbă, nici o armonică. Un mormânt; numai foamea hălăduia fără somn. Copiii începeau dimineața să plângă, cereau pâine. Și ce puteau mamele să le dea? Și nici un ajutor de nicăieri. Și de la partid un singur răspuns: trebuia să munciți, nu să trândăviți. Și mai spuneau: căutați pe la voi prin sat, că sigur mai aveți voi grâu îngropat, încă pentru trei ani.

Și totuși în iarna aia n-a fost încă foametea adevărat. Sigur, erau toți slăbiți, în burtă le bolboroseau cojile de cartofi, dar umflați încă nu erau. S-au apucat atunci să dezgroape ghindele de sub zăpadă, să le usuce, iar morarul, cu niște pietre de moară mai mari, le măcina și făcea din ele făină. Au făcut pâine din ghindă, mai precis – lipii. Închise la culoare, mai închise ca pâinea de cartofi. Unii mai adăugau și tărâțe sau coji tocate de cartofi. Dar ghindele s-au isprăvit repede – pădurea de stejar nu era mare, și trei sate se repeziseră asupra ei. Iar de la oraș a venit la sovietul sătesc un împuternicit și ne-a spus: uite, paraziții, cu mâinile goale scot de sub zăpadă ghindele, numai să nu muncească!

La școală copiii din clasele mari s-au dus până spre primăvară. Dar ăia mici încă din iarnă nu s-au mai dus. Iar primăvara școala s-a închis și învățătoarea a plecat la oraș. Și de la punctul sanitar a plecat felcerul – nu mai avea nici el ce mânca, și oricum foamea nu putea s-o vindece cu doctorii. Satul a rămas singur de tot – de jur-împrejur pustietate, iar în izbe, înfometații. Reprezentanții de la oraș au încetat și ei să ne mai viziteze. La ce-ar mai fi venit? De la flămânzi n-aveau oricum ce să mai ia, așa că ce să mai vină? Nici să-i îngrijești nu era nevoie, nici să-i înveți la școală. Din moment ce stăpânirea nu mai are ce-i lua omului, acesta ajunge de prisos. La ce să-i dai dispensar și școală?

Am rămas, vasăzică, singuri, statul i-a părăsit pe înfometați. Și oamenii au început să umble prin sat cerșind unii de la alții, săracii de la săraci, flămânzii de la flămânzi. Cei care aveau copii mai puțini sau era singuri au mai avut câte ceva până spre primăvară. De la ăștia și cerșeau cei cu mai mulți copii. Și se întâmpla să li se mai și dea un pumn de tărâțe, un cartof-doi. Numai cei de la partid nu dădeau nimic; nu din lăcomie sau din răutate, ci de frică. Iar statul n-a dat înfometaților nici un grăunte, deși el pe pâinea țăranului se întemeiază. Să nu fi știut Stalin despre toate astea?

Povesteau bătrânii că mai fusese foamete și pe vremea lui Nikolai, dar că fuseseră totuși ajutați , li se dăduse și pe datorie, se putuseră duce la oraș să cerșească în numele lui Cristos, și se deschiseseră și bucătării pentru înfometați, studenții făcuseră colecte.

Guvernul muncitoresc-țărănesc însă nu a dat nici un bob, iar pe toate drumurile – bariere, posturi de pază, armată, miliție, enkavede – nu-i lăsau pe flămânzi să iasă din sat, la oraș n-aveai cum să ajungi, în jurul stațiilor de cale ferată – pază, la cele mai mici halte – pază. Nu e pâine pentru voi, cei care ne hrăniți. La oraș, pe cartele muncitorești primeau câte 800 de grame. Dumnezeule, de neînchipuit, atâta pâine – 800 de grame! Iar copiilor de țărani nici un gram! Uite așa, la fel ca nemții care-i gazau pe copiii de evrei: voi să nu trăiți, voi sunteți jidani. Numai că la noi era și mai de neînțeles – și aici erau sovietici, și dincolo sovietici, și aici ruși, și dincolo ruși, iar puterea – muncitoresc-țărănească, atunci de ce așa prăpăd?!

Iar când a început zăpada să se topească, satul s-a cufundat în foamete până-n gât.

Copiii urlau, nu mai dormeau deloc – până și noaptea cereau pâine. Oamenii aveau fața pământie, ochii tulburi, umblau parcă beți, ca somnambulii, târșâind picioarele și ținându-se cu mâinile de pereți. Foamea zdruncină oamenii. Au început să circule mai puțin, stăteau mai mult culcați. Și totuși li se năzărea că aud pe afară scârțîind carele, venite de la centru raional, de unde le trimitea Stalin făină să le salveze copiii.

Muierile s-au dovedit mai rezistente decât bărbații, ele se agățau cu mai multă furie de viață. Și doar aveau mai mult de îndurat, copiii de la ele cereau de mâncare. Unele femei le vorbeau copiilor, îi mângîiau: „Nu mai țipați, răbdați și voi, de unde să iau mâncare?”. Altele parcă turbaseră: „Nu mai schelălăi că te omor!” ziceau și dădeau în ei cu ce apucau, numai să nu mai ceară. Iar altele fugeau de acasă, se duceau prin vecini ca să nu mai audă plânsul copiilor.

Cam pe atunci nu mai rămăseseră în sat nici câini, nici pisici – le tăiaseră. Dar era greu să prinzi animalele, ele se temeau de oameni, se sălbăticiseră. Le fierbeau, numai vine uscate; din capete făceau piftie.

Zăpadă se topea, oamenii începuseră să se umfle, din cauza nemâncării: fețele umflate, picioarele ca niște perne, în stomac – apă, urinau tot timpul, nici nu mai apucau să iasă în ogradă. Copiii lor? S-au publicat prin ziare fotografii cu copii din lagărele nemțești, le-ai văzut? La fel erau: capetele ca niște ghiulele, gâturi subțiri ca de barză, la mâini și la picioare se vedea cum se îmbucă între ele toate oscioarele, niște schelete îmbrăcate în tifon galben.

Fețișoarele copiilor erau bătrânicioase, chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăștia pe lume șaptezeci de ani; dar către primăvară nici fețișoare nu mai aveau – aveau parcă ba un cap de pasăre cu cioc, ba o mutră de broscoi, cu buze subțiri și mari, de porcan cu gura căscată. Neomenești chinuri, dar ochii? Doamne Dumnezeule, ce ochi! Tovarășe Stalin, ai văzut tu ochii ăștia? Poate că într-adevăr nu știa, că doar scrisese articolul despre amețeală*.

* Articolul scris de Stalin în 1930 se intitula Amețeală de pe urma succesului.

Și ce nu mai mâncau oamenii pe atunci? Șoareci, șobolani, ciori, vrăbii, furnici, râme scoase din pământ, pisau și oase să le facă făină, tăiau ca tăițeii tălpile de la ghete și piei vechi și puturoase, fierbeau clei. Iar când a început să dea iarba, s-au apucat să sape rădăcinile, să fiarbă frunzele și mugurii; toate verdețurile le-au luat la rând – și păpădia, și brusturele, și clopoțeii, și răchițica, și talpla-ursului, și urzica, și iarba grasă… Frunzele de tei le uscau și le tocau ca făina, dar tei erau puțini la noi. Lipiile din frunză de tei erau verzi și mai grețoase decât cele de ghindă.

Și nici un ajutor! Dar la vremea aceea nici nu mai cereau ajutor! Chiar și acum, când încep să mă gândesc cum a fost, îmi ies din minți – e cu putință să le fi întors Stalin spatele oamenilor? Și să fi recurs la o atât de groaznică ucidere? Că doar Stalin avea pâine. Înseamnă că dinadins a omorât oamenii prin înfometare. Nici pe copii n-a vrut să-i ajute. Să fi fost Stalin mai rău decât Irod? Stau și mă gândesc: să fi rechiziționat până la ultimul bob de grâu pentru ca pe urmă să omoare oamenii prin foame? Nu-i posibil. Dar stau și mă gândesc iar: ba uite că s-a putut, chiar așa a fost! Și imediat: nu, n-a putut fi așa!

Cât timp au mai avut ceva puteri, oamenii se mai duceau peste câmp la calea ferată; nu la gară, nu-i lăsa paza, ci direct la calea ferată. Când trecea acceleratul Kiev-Odessa, se așezau în genunchi și strigau: pâine, pâine! Unii își trimiteau copiii mai mărișori. Se întâmpla ca oamenii să arunce bucăți de pâine și alte resturi de mâncare. După ce se așeza praful și se stingea zgomotul roților, satul se târa dea lungul șinelor în căutarea cojilor de pâine. Pe urmă s-a dat dispoziție ca atunci când trenul străbate regiunile înfometate, paza să închidă ferestrele și să lasa perdelele. Nu se mai permitea pasagerilor să se apropie de ferestre. De altfel, nici sătenii nu se mai duceau la tren, nu mai aveau putere să se târască nici măcar de la izbă până la poartă, darămite până la calea ferată!

Îmi amintesc că un bătrân din sat i-a adus președintelui o bucată de ziar găsită pe șine. Și era acolo o notă: venise să ne viziteze un francez, un ministru cunoscut, și l-au dus în regiunea Dnepropetrovsk, unde nenorocirea era îngrozitoare, mai rău chiar ca la noi; acolo oamenii se mâncau unii pe alții. Și uite că-l duseseră chiar acolo, într-un sat, la grădinița de copii a colhozului, și el întrebase: „Ce-ați mâncat azi la prânz?”, iar copiii răspunseseră „Supă de gâină cu piroști și chifteluțe de la orez.” Am citit chiar eu, văd ca acum bucata aceea de ziar. Cum așa? Omoară, vasăzică, pe tăcute milioane de oameni și înșală toată omenirea? Supă de găină, scria! Chifteluțe! Iar aici și râmele le mâncaseră pe toate. Și bătrânul i-a spus președintelui: în timpul lui Nikolai gazetele au anunțat lumea întreagă despre foametea de la noi – ajutați-ne, moare țărănimea! Iar voi, irozilor, jucați teatru!

Gemea satul văzându-și moartea cu ochii. Gemea tot satul, nu cu mintea, nu cu sufletul, ci așa cum foșnesc frunzele în bătaia vântului, sau paiele. Și atunci m-a apucat furia – de ce gem ei atât de jalnic, de ce gem de parcă n-ar fi oameni! De piatră trebui să fii ca să-ți mănânci rația de pâine, auzind geamătul ăsta. Se întâmpla să ies cu tainul meu în câmp, dar geamătul tot se auzea. Mergeam atunci mai departe, poate se stinge zgomotul, dar mai departe se auzea încă și mai dezlușit – acum era satul vecin care gemea. Părea că geme pământul întreg laolaltă cu oamenii. Nu mai era Dumnezeu să audă?

Un enkavedist mi-a spus odată: „Știi cum sunt la noi, la regiune, numite satele voastre? Cimitire ale unei școli necruțătoare.” La început n-am înțeles ce vrea să spună. Și era o vreme frumoasă!… Un început de vară cu ploi repezi, străvezii și soare arzător, când ploaie, când soare și din cauza asta grâul crescuse ca zidul, cu toporul să-l tai, și înalt, mai înalt ca un stat de om. Câte curcubee am mai văzut eu în vara aceea, și ploi calde, țigănești, și furtuni.

Toată iarna dădusem în bobi dacă va fi sau nu recoltă bună. Și îi tot întrebam pe bătrâni, îi puneam să ne spună după semne – că toată nădejdea ne era în grâul de toamnă. Și nădejdile ni s-au împlinit, dar de cosit n-a avut cine cosi. Am intrat și eu într-o izbă. Oamenii zăceau acolo, unii pe pat, alții pe cuptor, iar fata stăpânului – o cunoșteam bine – stătea trântită pe jos, cumva cu mințile pierdute, și rodea cu dinții piciorul unui scaun. Era înspăimântător – mă auzise când am intrat, dar nu se întorsese spre mine, ci începuse să mârâie, așa cum mârâie câinii când rod câte un os și te apropii de ei.

În sat izbucniseră molime. Mai întâi i-a lovit pe copii și pe bătrâni, pe urmă pe cei de vârstă mijlocie. La început îi îngropau, pe urmă nu i-au mai îngropat. Așa că zăceau morții pe ulițe, prin ogrăzi, iar ultimii au rămas să zacă prin izbe. Se făcuse liniște. Murise tot satul. Nu știu cine a muritul ultimul, că pe noi care lucram la direcție ne-au trimis la oraș.

La început am nimerit la Kiev. În zilele acelea tocmai începuseră să pună pâine în comerț. Mamă, ce se mai petrecea! Cozile de jumătate de kilometru se rânduiau de cu seară. Cozile, știi și tu, sunt felurite – la unele se stă, se glumește, se mănâncă semințle; la altele se dau numere de ordine pe bucățele de hârtie; la alte cozi, unde nu se mai glumește, li se scriau numerele în palmă sau pe spinare, cu cretă. Dar aici erau niște cozi deosebite, cum n-am mai văzut niciodată.

Se prindeau unul pe altul de mijloc și stăteau așa, lipiți unul de altul. Dacă unul făcea un pas înapoi, se clătina toată coada de parcă ar fi trecut un val peste ea. Era ca și cum s-ar fi pornit un dans – de la un capăt la altul al cozii. Și se clătinau din ce în ce mai tare. Erau înspăimântați că n-or să aibă putere să rămână la rând, agățați de cel din față, că or să li se desprindă mâinile; și de spaima asta femeile începeau să țipe, și ula toată coada, și ți se părea că sunt toți nebuni, că dansează și cântă. Uneori năvăleau peste coadă derbedei: se uitau unde poate fi lanțul oamenilor mai lesne rupt. Când se apropiau derbedeii, de groază se puneau toți pe urlat, dar era ca și cum ar fi cântat. La cozile pentru pâinea din comerț stăteau oameni din oraș – fără drept la rație, fără buletin, meseriași – sau de prin suburbii.

Iar de prin sate se târau țăranii. La gară – pichete; se controlau toate trenurile. Pe drumuri, pretutindeni – cordoane, trupe, enkavede. Și totuși izbuteau să ajungă până la Kiev: se târau peste câmp, prin mlaștini, prin păduri, numai să ocolească barierele de pe drumuri. Că n-ai cum pune bariere peste tot pământul. De umblat nu mai erau în stare, numai să se târască mai puteau. Oamenii mergeau care încotro, pe la treburile lor: unul la lucru, altul la cinema, circulau și tramvaie, iar înfometații – copii, bătrâni, fete – se târau în patru labe printre oameni, de ți se părea că nici nu sunt oameni, că sunt căței sau pisoi jegoși. Dar voiau să se poarte omenește, cuviincios – o fată umflată ca o maimuță se târa scheunând, dar în schimb își tot potrivea fusta, se rușina, își ascundea părul sub basma – ce vrei, era de la țară, ajunsese pentru prima oară la Kiev. Și ăștia care reușeau să ajungă în oraș – unul din zece mii – erau fericiți. Dar de salvat, nu se puteau salva: stăteau flămânzii căzuți la pământ, șuierau ceva printre buze, cerșeau, dar de mâncat nu mai erau în stare; coltucul de pâine era alături de ei, dar ei nu mai vedeau, erau la capătul puterilor.

Dimineața treceau niște platforme trase de cai de povară și îi adunau pe cei morți peste noapte. Am văzut și eu platforme din astea, pe care erau stivuiți copii. Așa cum ți-am mai spus: subțiri, lunguieți, fețișoarele ca de păsări moarte, cu ciocuri ascuțite. Zburaseră păsărelele astea până la Kiev, fără nici un rost. Și printre ei mai erau și unii care țipau, și capetele li se bălăngăneau. I-am spus căruțașului, el a dat din mână: până ajung la destinație amuțesc. Am văzut odată și cum se târa o fetișcană de-a curmezișul trotuarului, portarul îi trăsese un picior și ea alunecase pe partea carosabilă. Și nici năcar nu se uita înapoi, se târa repede, repede – de unde o mai fi avut putere? Și între timp își mai scutura rochia, vezi Doamne, i se prăfuise.

În ziua aceea cumpărasem un ziar moscovit și citisem articolul lui Maxim Gorki: copii, scria el, aveau nevoie de jucării educative. Oare chiar să nu fi știut Marxim Gorki despre acei copii care erau duși cu căruțele la gropile de gunoi? Jucării le trebuiau lor? Sau poate că știa, dar tăcea așa cum tăceau toți. Și scria tot așa cum scriau ăia: – de povesteau cum mănâncă supă de gâină copiii ăștia morți. Căruțașul mi-a spus că cei mai mulți morți sunt adunați din jurul prăvăliilor de pâine – apucă unul din ăștia umflați să morfolească o bucățică de pâine și e gata. Deși n-am stat decât trei zile, Kievul ăsta mi-a rămas pentru totdeauna în minte.

Și uite ce am înțeles eu. La început foamea te gonește de acasă. În prima perioadă e ca focul, te arde, te chinuie, îți sfâșie mațele, îți sfâșie sufletul – și omul fuge de acasă. Oamenii adună din pământ râme, adună iarbă și reușesc să ajungă până departe, chiar până la Kiev. Și toți vor să ajngă cât mai departe de casă. Dar pe urmă vine o zi și înfometatul se târăște înapoi la casa lui. Asta înseamnă că foamea l-a frânt și omul nu mai caută scăpare, vrea să se întindă pe patul lui și să zacă. Și odată frânt de foame, nu-l mai poți ridica, și nu numai pentru că n-ar mai avea puteri, ci pentru că nu-l mai interesează viața, nu mai vrea să trăiască. Zace acolo în liniște – lasă-l în pace. Înfometatul nu mai vrea să mănânce, urinează tot timpul, are diaree, devine somnolent, nici să nu-l atingi, numai liniște vrea. Zac înfometații și ajung la capăt. Asta mi-au povestit-o și prizonierii de război – dacă apuca un ostaș prizonier să se culce pe laviță și nici după rație nu mai întindea mâna, înseamnă că s-a terminat cu el, că moare curând. Dar pe alții îi apuca nebunia. Ăștia nu se mai linișteau până la sfârșit. Ăștia erau cei care-i dezbărcau pe morți și-i fierbeau, își omorau proprii copii și îi mâncau. În ăștia, când murea omul, se trezea fiara. Am văzut la centrul de raion o femeie, adusă sub escortă – fața omenească, dar ochii de lup. Pe canibali, se spune, i-au împușcat până la unul. Dar nu ei erau vinovați. Vinovați erau cei care au adus mamele în halul ăsta, de-au ajuns să-și mănânce copiii. Dar parcă poți, oricât ai întreba, să-l găsești pe vinovat? Și asta în numele binelui, de dragul tuturor oamenilor.

Atunci mi-am dat eu seama că orice înfometat este într-un anume sens un canibal. Își mănâncă propria sa carne, de-i rămân numai oasele, și grăsimea și-o mănâncă până la ultima picătură. Pe urmă, când li se întunecă mintea, înseamnă că și-a mâncat și creierii. S-a mâncat înfometatul pe sine, cu totul.

Și m-am mai gândit eu că fiecare înfometat moare în felul lui. În câte o izbă se duce război. Fiecare îl urmărește pe fiecare, fiecare fură firimiturile celuilalt. Soția e împotriva soțului, soțul – contra soției. Mama își urăște copiii. Iar în altă izbă domnește dragostea de neclintit.

Am văzut și așa ceva – patru copii, iar mama le spunea povești ca ei să uite de foame, deși ea însăși de-abia își mai putea mișca buzele. Îi lua în brațe, cu toate că nici mâinile nu le mai putea ridica. În ea rămăsese numai dragostea. Și oamenii au băgat de seamă – unde era ură, se murea mai repede. Eh, dar nici dragostea n-a ajutat. A murit tot satul, până la ultimul om. N-a mai rămas nici urmă de viață.

Am aflat mai târziu ce liniște s-a lăsat peste satul nostru. Nici copii nu se mai auzeau, nu le mai trebuiau nici jucării, nici supă de gâină. Nu mai gemeau. Nu mai avea cine să geamă. Am aflat că grâul l-au cosit ostașii roșii, numai că pe ei nu i-au lăsat să intre în satul mort, i-au ținut în corturi. Li s-a explicat că fusese o epidemie. Numai că ei se plângeau că vine dinspre sat o duhoare groaznică. Tot ostașii au semănat și grâul de toamnă. Iar anul următor au adus acolo strămutați din regiunea Orlov – fiindcă pământul ucrainean era bun, cernoziom, iar ce din Orlov aveau tot timpul recoltă proastă. Pe femei și copii i-au lăsat la stația de cale ferată în niște barăci, iar pe bărbați i-au dus în sat. Le-au dat furci și i-au trimis să scoată hoiturile, că zăceau morții, bărbați și femei, care în paturi, care pe jos. Și era în izbe un miros îngrozitor. Bărbații s-au legat la nas și la gură cu basmale și s-au apucat să scoată cadavrele, dar ele se desfăceau în bucăți. Pe urmă au îngropat bucățile astea în afara satului. Atunci am înțeles – ăsta era cimitirul școlii necruțătoare. După ce au curățat izbele de morți, au adus femeile ca să spele podelele și să spoiască pereții. Au făcut totul cum se cuvine, dar mirosul nu dispărea. Au spoit a doua oară și au dat podelele cu lut- același miros. Nu puteau în izbele astea nici să mănânce, nici să doarmă, și atunci s-au întors la ei, în regiunea Orlov. Sigur, pământul n-a rămas părăsit – așa pământ bun mai rar!

Era de parcă nu s-ar fi trăit niciodată acolo. Și totuși câte nu se întâmplaseră! Și dragoste fusese, și femei care-și părăseau bărbații, și fete care se măritau, și bătăi la beție, și oaspeți care veneau, și pâine care se cocea… Și caravana cinematografică venea acolo și se duceau la film chiar și cei mai bătrâni.

Și din toate astea nu mai rămăsese nimic. Dar unde a dispărut viața? Unde, chinurile îngrozitoare? Chiar nimic să nu mai fi rămas? Și chiar nimeni să nu răspundă pentru toate astea? Chiar așa, să fie totul dat uitării, fără urmă? A crescut iarba peste toate.

Uite că de asta te și întrebi: cum de s-a putut?

Vezi, a trecut și noaptea noastră, se luminează de ziuă. E timpul să ne pregătim să mergem la lucru.