Am considerat pedeapsa care se cuvine acuzatului, adânc pătrunşi de sentimentul responsabilităţii care ne revine şi am hotărât că spre a pedepsi pe acuzat şi a da un exemplu, trebuie să I se aplice maximum de pedeapsă, prevăzut în lege.

În sentinţa noastră, am descris crimele la care acuzatul a participat. Aceste crime, atât prin natura cât şi prin întinderea lor, sunt înfiorătoare şi fără pereche. Crimele contra poporului evreu, pentru care acuzatul a fost declarat vinovat, urmăreau să facă să dispară un popor întreg de pe suprafaţa pământului şi prin asta se deosebesc complect, de orice alte crime comise de cineva ca individ.

Se poate afirma că asemenea crime globale, ca şi crimele împotriva umanităţii, dirijate împotriva comunităţilor în sine, depăşesc în gravitate faptele delictuoase din care se compun.

Pe de altă parte, pentru a se fixa pedeapsa trebuie ţinut seama – cel puţin în mod principial – de lezarea victimelor ca persoane particulare, ca urmare a crimelor şi suferinţelor de nedescris ce au fost cauzate victimelor şi apropiaţilor lor, leziuni şi suferinţe resimţite până astăzi. Într-adevăr, fiecare tren transportând o mie de oameni pe care acuzatul i-a trimis la Auschwitz, sau într-un alt loc de exterminare, reprezintă participarea sa directă la o mie de asasinate cu premeditare. Responsabilitatea sa juridică şi morală, pentru aceste asasinate, nu este mai mică decât aceea a mizerabilului care, cu propriile sale mâini, a împins nenorocita victimă în camera de gaze.

Chiar dacă am fi stabilit, în fapt, că acuzatul a acţionat dintr-o supunere oarbă, aşa cum pretinde, încă vom afirma că aceluia care a participat la crime de asemenea proporţii, vreme de ani de zile, trebuie să i se aplice cea mai gravă pedeapsă cunoscută de lege. În fapt, însă, am constatat că acuzatul era de acord, din adâncul sufletului cu ordinele primite şi că scopul lor abominabil corespundea dorinţei sale celei mai arzătoare. Mai mult, pentru fixarea pedepsei ce trebuie aplicată faţă de crime atât de îngrozitoare, nu interesează în ochii noştri, de a şti cum a evoluat sufletul său, nici de unde a izvorât această dorinţă de ucidere, nici dacă ea este rezultatul învăţăturii, pe care a primit-o de la regimul său care l-a ridicat în postul său, aşa cum a afirmat avocatul apărător.

Tribunalul îl condamnă pe Adolf Eichmann la pedeapsa cu moartea pentru crimele împotriva poporului evreu, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război de care a fost găsit vinovat…
(Din protocolul tribunalului)

Din numărul special dedicat procesului lui Adolf Eichmann de revista Israel (partea interioară a contracopertei), publicată de Legaţia Israelului la Bucureşti, strada Dr. Burghelea, numărul 5. Preşedintele Moshe Landau a citit sentinţa la dosarul nr.40/61.
În limba engleză, procesul şi verdictul se află pe The Nizkor Project.
Adolf Eichmann a fost spânzurat la data de 1 iunie 1962.