Venerabili fraţi şi iubiţi fii,
salut şi binecuvântare apostolică.

„Veritatem facientes in charitate – ţinând adevărul în iubire” (Ef 4,15), în timp ce considerăm tristele împrejurări în care se găseşte la voi Biserica Catolică, nu putem să nu lăudăm admirabilul vostru exemplu de tărie creştină şi să nu ne întristăm din cauza marelui pericol la care sunt expuse drepturile sacre ale religiei catolice, în primul rând libertatea care i se cuvine. De aceea, iubirea părintească pe care o nutrim faţă de toţi fraţii şi fiii noştri în Cristos, şi în mod particular faţă de voi, ne îndeamnă să vă aducem mângâierea care stă în puterea noastră în situaţia actuală dificilă: adresându-vă cuvântul nostru prin această scrisoare, ca şi cum aţi fi de faţă, şi asigurându-vă că şi noi luăm parte la necazurile şi suferinţele voastre, şi că înălţăm pentru voi către Dumnezeu, Tatăl îndurărilor, rugăciunile noastre, la care se unesc cele ale întregii lumi catolice.

Conştiinţa pe care o avem despre misiunea noastră apostolică ne impune să ne ridicăm glasul pentru apărarea cauzei lui Dumnezeu şi a Bisericii; „căci împotriva adevărului nu avem nici o putere; avem doar pentru adevăr” (2Cor 13,8).

Ştim bine câte şi ce suferinţe a trebuit să înduraţi până acum; ştim că în mijlocul vostru nu mai există nici un episcop care să-şi poată păstori liber dieceza, să îi îndrume pe preoţi şi să dea credincioşilor săi normele şi îndrumările potrivite. Într-adevăr, toţi au fost ridicaţi din scaunele lor şi se află fie în închisoare, fie surghiuniţi departe de turmele lor. Se verifică astfel, în mod tragic, cuvântul Scripturii: „Voi bate păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Mt 26,31; cf. Zah 13,7). Mai ştim apoi că Biserica Greco-Catolică, atât de înfloritoare între voi prin numărul credincioşilor şi prin virtuţile ei, este considerată de lege ca fiind dispărută, iar sfintele lăcaşuri şi instituţiile ei au fost destinate altor scopuri, ca şi cum acest lucru ar corespunde dorinţelor şi aspiraţiilor credincioşilor înşişi; numeroase comunităţi călugăreşti, de bărbaţi şi de femei, au fost risipite, iar şcolile în care tinerii, sub îndrumarea acestor călugări, îşi deschideau mintea spre lumina înţelepciunii umane şi creştine, şi creşteau în integritatea moravurilor şi în deprinderea virtuţilor, au fost interzise, ca fiind dăunătoare şi periculoase pentru naţiune, şi încredinţate altora; numeroşi preoţi, datorită fidelităţii lor faţă de credinţa strămoşească şi faţă de Scaunul Apostolic, şi pentru că nu au consimţit sub nici o formă să se clintească din statornicia lor creştină, să îşi păteze conştiinţa sau să îşi trădeze istoria, fie au fost deportaţi din patria lor în regiuni îndepărtate, fie au fost osândiţi la muncă silnică sau aruncaţi în închisoare, unde duc încă o viaţă plină de mizerii, dar glorioasă în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor cinstiţi.

La acestea se adaugă şi faptul că în toată multitudinea de cărţi, ziare şi foi volante, catolicilor nu le este acordată nici o posibilitate de a se folosi de presă pentru a-şi face auzit glasul, pentru ca să strălucească adevărul şi pentru ca drepturile sacre ale Bisericii să fie puse în adevărata lor lumină şi apărate.

Este deci uşor ca, în aceste condiţii, Biserica Catolică să fie descrisă şi prezentată drept un duşman periculos pentru binele public. Totuşi este cât se poate de clar faptul că aceia, care sunt discipoli fideli ai creştinismului şi se silesc să îi pună în practică învăţăturile, nu sunt mai prejos decât nimeni altcineva în ceea ce priveşte iubirea de ţară, respectul faţă de autorităţile civile, supunerea faţă de legile stabilite, dacă acestea nu impun lucruri contrare legilor naturale, divine sau bisericeşti.

Prin urmare, venerabili fraţi şi iubiţi fii, dacă sunteţi loviţi de persecuţii şi de necazuri de tot felul, pentru că doriţi să păstraţi întreagă credinţa catolică în sufletele voastre, aceasta este spre onoarea şi nu spre înjosirea voastră, spre gloria şi nu spre defăimarea voastră. În ochii noştri, şi ai tuturor celor care pot cunoaşte adevărul şi îşi pot face auzit în mod liber glasul, voi reînnoiţi măreţia Bisericii primare; de aceea, noi, care nutrim faţă de poporul vostru sentimente părinteşti şi îi înconjurăm cu o iubire deosebită pe „cei prigoniţi pentru dreptate” (Mt 5,10), dorim să sărutăm lanţurile celor care, întemniţaţi pe nedrept, plâng şi se întristează mai mult de atacurile împotriva religiei, de prăbuşirea instituţiilor sacre, pentru mântuirea veşnică a poporului lor pusă în pericol, decât de propriile suferinţe şi de libertatea lor pierdută.

Înălţaţi-vă cu încredere ochii şi sufletele spre cer; amintiţi-vă, venerabili fraţi şi iubiţi fii, că acolo sus vă aşteaptă o răsplată, adică lumina şi fericirea veşnică; nu uitaţi că toţi catolicii, împreună cu noi, părintele tuturor, înalţă în întreaga lume rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, pentru ca el să binevoiască să grăbească sfârşitul atâtor dureri şi mâhniri, şi să dea tuturor sufletelor, popoarelor şi naţiunilor pacea; acea pace care asigură drepturile sacrosante ale religiei, care apără demnitatea şi libertatea de conştiinţă a fiecăruia, care uneşte printr-o legătură de prietenie toate popoarele, fără nici o deosebire nedreaptă. Aceasta este pacea pe care o dorim şi pe care de atâta vreme o recomandăm prin cuvânt, prin îndemn şi prin faptă; nu aceea care reduce Biserica la sclavie, ştiind bine că dacă religia este oprimată sau suprimată, înseşi temeliile societăţii se clatină, iar cetăţenii nu pot ajunge la o adevărată prosperitate şi fericire.

Deja în analele patriei voastre strălucesc exemple minunate de credinţă, de statornicie şi de tărie creştină. Într-adevăr, încă din timpuri foarte îndepărtate, după cum se spune, „au existat la Durostor, Axiopolis şi Tomis martiri care şi-au vărsat sângele pentru numele lui Cristos. Cu toate că din viaţa lor nu se cunoaşte nimic altceva decât martiriul pe care l-au suferit, acesta, fiind în afara oricărei îndoieli, vorbeşte în mod elocvent” (A.A.S. 1937, p. 421). Voi sunteţi, într-un anumit fel, fiii acestor martiri şi, „de aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1Cor 15,58).

Pământul ţării voastre, precum a fost înroşit de sângele martirilor, a fost stropit şi cu sudoarea apostolilor. Printre aceştia din urmă care, fără a-şi cruţa eforturile, au adus la voi credinţa creştină şi cultul înţelepciunii umane şi divine, se remarcă în mod deosebit sfântul Niceta, episcop de Remesiana, care, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea, a fost apostol neobosit al acestui popor. Mulţumită lui, strămoşii voştri au învăţat „să facă să răsune numele lui Cristos cu o inimă romană, şi să trăiască creştineşte în linişte şi pace” (Sf. Paulin de Nola, Carmen, XVII, Migne, P.L. 61, 488-489). El nu numai că le-a adus strămoşilor voştri cuvântul evangheliei şi i-a învăţat practicarea virtuţilor creştine, ci a şi lăsat generaţiilor următoare o mărturie a remarcabilelor sale învăţături, prin scrierile de o mare importanţă pe care el „le-a compus într-un stil simplu şi clar” (cf. Gennadius, De viris illus., c. 22; Migne, P.L. 58, 1073).

Dacă de-a lungul secolelor, din cauza împrejurărilor deosebit de dramatice, poporului vostru i-a fost uneori aproape imposibil să comunice cu Scaunul Apostolic, totuşi credinţa catolică nu s-a stins niciodată în mijlocul vostru, ci, dimpotrivă, imediat ce a fost posibil, ea a început să reînflorească, fiind ca un răspuns fidel la chemarea timpurilor de odinioară. Vouă vă revine astăzi, venerabili fraţi şi iubiţi fii, să ascultaţi această chemare şi să imitaţi aceste exemple. Fără îndoială, nu vor lipsi dificultăţile, piedicile şi pericolele, dar cu ele s-au confruntat şi înaintaşii voştri, şi au ştiut să le depăşească cu curaj.

Continuaţi deci, aşa cum faceţi şi acum, să răbdaţi cu neclintită tărie sufletească persecuţiile, suferinţele, temerile; continuaţi mai degrabă să suportaţi exilul, închisoarea şi pierderea tuturor bunurilor voastre, decât să vă trădaţi credinţa şi să rupeţi sau să slăbiţi legătura foarte strânsă care vă uneşte cu scaunul principelui apostolilor. Să fiţi siguri că niciodată nu vă va lipsi ajutorul divin, implorat prin rugăciuni.

Avem încrederea că aceste încurajări şi aceste mărturii ale iubirii noastre fierbinţi vor ajunge la cunoştinţa voastră şi că prin ele veţi primi puterea mântuitoare şi ajutorul supranatural, ca să puteţi continua să daţi dovadă de neînfrânta tărie care vă caracterizează.

Este uşor de înţeles: e vorba aici de Dumnezeu, de Biserică şi de suflete; de aceea nu trebuie să vă pierdeţi niciodată curajul; nu trebuie niciodată nesocotite sau încălcate acele lucruri care sunt impuse de conştiinţa creştină sau cerute de poruncile dumnezeieşti, ci trebuie respectate întotdeauna cu statornicie nezdruncinată şi cu zel neobosit, punându-le în practică cu toată convingerea. Vă vor asista fără îndoială, cu ocrotirea lor eficace şi cu mijlocirea lor puternică, acei sfinţi din cer cu care se mândreşte patria voastră; şi în primul rând preasfânta Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu, pe care voi o cinstiţi cu o evlavie fierbinte, şi care pentru voi, fiii săi aflaţi în mare pericol, va mijloci de la unul său născut ajutorul dumnezeiesc de care aveţi atâta nevoie; vă vor asista, de asemenea, rugăciunile noastre şi cele ale întregii lumi catolice, care, într-o întrecere sfântă, vor implora de la Părintele îndurărilor ceea ce constituie dorinţa noastră, a voastră şi a tuturor oamenilor buni: deplina libertate de a mărturisi, în particular şi în public, religia voastră, şi de a păstra intacte instituţiile, normele şi preceptele ei.

Pentru a vă obţine aceste daruri cereşti şi pentru a vă da mărturie de iubirea noastră părintească, vă acordăm tuturor, cu iubire în Domnul, venerabili fraţi şi iubiţi fii, binecuvântarea noastră apostolică.

Roma, „Sfântul Petru”, 27 martie 1952, anul al paisprezecelea al pontificatului nostru.

© 1952 – Libreria Editrice Vaticana
© 2002 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro