Jurnalistul Petru Clej, cu care am colaborat inca din perioada cand lucra la Romania Libera, apoi in anii cand a fost redactor la BBC, m-a invitat sa scriu pentru saptamanalul electronic Acum (pe care il publica impreuna cu Stefan Niculescu Maier, fost disident, implicat in editia clandestina a Romaniei Libere in lunile de dinaintea prabusirii dictaturii comuniste). Am scris cateva texte, m-am trezit cu tot felul de atacuri la persoana, unele de-a dreptul vicioase, altele ridicole. Nu fac parte dintre cei care colectioneaza elogii, deci nu ma deranjeaza criticile atata vreme cat ele se refera la fapte, la idei, la argumente, nu la originea mea etnica ori la ceea se servea in fictivul bufet al liceului pe care l-am urmat la Bucuresti. Nu cred ca este relevant faptul ca am fost coleg de clasa cu Nicu Ceausescu–nici eu, nici el, nici alti colegi nu am decis acest lucru. Dar este important sa discutam, evident critic, analiza pe care o propun fenomenului comunismului dinastic (iata, de o actualitate presanta tinand cont de evolutiile din Coreea de Nord). Tot astfel, cred ca analiza totalitarismelor cu care s-a confruntat Romania (fascismul si comunismul) nu este incheiata. Dovada o reprezinta nervozitatea, panica, irascibilitatea unor reactii din zonele direct vizate. In mai 2006, am vorbit pe larg, in dialogul din Acum, cu Stefan Niculescu Maier despre aceste subiecte.

Nu e vorba de aceste in fond ignorabile si ignobile calomnii. Ele coincid insa cu ofensiva Noii Drepte (marginala, dar zgomotoasa), a unor publicatii extremiste (taxate cum se cuvine de Andrei Plesu intr-un articol din Adevarul reprodus pe acest blog) si cu reluarea prin diverse subterane forumiste ori intr-o foaie in care sunt maculate toate numele importante ale societatii civile democratice a ineptiilor lansate acum patru ani si ceva in defuncta publicatie Ziua de catre un domn numit Vladimir Alexe, pentru care, la vremea respectiva Sorin Rosca Stanescu si-a cerut public scuze (dupa ce Colegiul CNSAS a dat publicitatii, in iunie 2006, Comunicatul ca nu vusesem niciun fel de legatura cu Securitatea). Am decis sa-i trimit o scrisoare lui Petru Clej in care sa-mi definesc, cat mai succint si cat mai deschis, credo-ul. Ori, mai precis, sa-l reafirm. Pentru ca eu unul nu ma indoiesc ca aici nu e vorba de (doar) de prea-omenesti frustrari personale. Avem de-a face, din nou, cu atacuri concertate din partea unor forte pe care le putem numi strigoii trecutului totalitar. N-am solicitat niciodata in viata mea nimanui sa-si exprime solidaritatea (personala) cu mine. Am scris insa carti, articole, apeluri in favoarea valorilor pe care le pretuiesc. Cei care cred in aceste valori reactioneaza spontan. Cei care le urasc, mai mult sau mai putin spontan, de asemenea… (VT)

Dragă Petrică,
Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc şi apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare şi resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiţi să facă acest lucru). Suntem maculaţi şi insultaţi, cei care scriem articole de opinie în direcţia pro-occidentală, deci democratică şi anti-totalitară, de diverşi anonimi, ascunşi sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe şi antisemite. Mai vin şi unii care plâng dupa epoca „demiurgică” lui Ceauşescu (ori dupa „omenia” lui Dej şi „buna-credinţă” a tovarăşei Ana). Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Î?i admir aşadar energia de care dai dovadă în efortul de a dovedi ceea ce de fapt este cât se poate de limpede: unii am citit Soljeniţîn, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sârbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, „Cartea Neagră a comunismului”, etc şi am ajuns, de ani de zile, la concluzia ca sistemul comunist a fost ilegitim şi criminal. A te despărţi de iluzii este un exerciţiu dureros, dar pe lunga durată întăritor. A nu-ţi truca biografia ţine de o minimă pudoare şi de auto-respect. Nu e nici o bucurie ca rude ori cunoştinţe apropiate ale noastre au fost implicate în impunerea şi/sau perpetuarea sa. Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esenţial. Nu există culpe transmise genetic, după cum nu exista glorii ereditare. În rest, poate ca ar merita ca unii dintre cei care se pronunţă grăbit şi vehement pe aceste subiecte să citeasca Raportul Final al Comisiei Wiesel precum şi Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opţiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanţi (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărţi, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Razboiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toţi antifasciştii i-au cântat osanale lui Djugasvili. Nu toţi au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democraţiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Pătrăşcanu). Nu toţi au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii. Nu am ales cartierul în care să locuiesc în juneţea mea bucureşteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viaţă în funcţie de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca şi fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuţi, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu şi le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilităţi ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaţionismul legat de Holocaust. Nu mai puţin îmi repugnă cel legat de Gulag.

Cu prietenie, Vladimir