La mai bine de un an de la trecerea în nefiinţă a lui William F.Buckley Jr., considerăm că este de datoria noastră să îi aducem un omagiu prin republicarea unei serii de trei articole apărute in revisa Idei în Dialog. Articolul următor a apărut sub titlul În linie dreaptă: William F. Buckley Jr. (I) la data de 1 februarie 2008, autor Mihail Neamţu (mulţumim, Manjusri şi Geminschi).

Am adăugat numai diacriticele (regulile blogului ), neoperând vreo modificare asupra textului.

Conservatorism postbelic

Publicul european acceptă cu greu vitalitatea extraordinară a doctrinelor conservatoare din America de astăzi. Departe de a avea un impact limitat la mediile strict intelectuale, conservatorii nord-atlantici au permeat cu etosul lor comunitar forurile de decizie din administraţia americană a ultimelor trei decenii. Într-un anumit sens, un grup, iniţial restrâns, de ziarişti şi profesori universitari, a redefinit noţiunea de public intelectual într-un sens apropiat condiţiei asumate de Zinovyev, Havel ori Soljeniţîn.

Înainte, dar mai ales în timpul mandatelor asumate de preşedinţii Richard Nixon (1969–1974), Ronald Reagan (1981–1989), George Bush Sr. (1989–1993) şi George W. Bush (2000–2008), structurile de putere s-au dovedit surprinzător de receptive la capitalul de idei al liberalismului clasic – doar recent divizat în facţiuni „paleo“ sau „neo-conservatoare“. Cu ajutorul unor reviste de circulaţie naţională, emisiuni radio-tv şi instituţii de tip „thinktanks“ din SUA, un puternic curent de opinie a contribuit la renaşterea valorilor tradiţionale, viguros ameninţate pe bătrânul continent.

În miezul acestor prefaceri s-a aflat mereu figura carismatică a lui William F. Buckley Jr. Gazetar, romancier, autor uluitor de prolific – peste 45 de cărţi de eseuri, memorii sau nuvele şi alte peste 5.000 de articole de gazetă, recenzii sau note –, William F. Buckley Jr. a fost şi un reputat polemist al jurnalismului audiovizual, autor al unei longevive emisiuni tv: „Firing Line“ (1966–1999, 1.540 de episoade). În anul 1991, Buckley Jr. a fost distins cu Medalia Libertăţii de către preşedintele George Bush Sr. în semn de recunoştinţă pentru demnitatea cu care a traversat cele mai grele momente din istoria politică a Americii secolului XX.

Tânărul bogat

Născut la New York în data de 24 noiembrie 1925, într-o familie cu rădăcini europene, William F. Buckley Jr. a fost fiul lui William Frank Buckley Sr. (texan cu linie genealogica ascendentă în Irlanda catolică) şi al Aloïsei Steiner (cu origini elveţiene)[1]. Înainte de a deveni un magnat al petrolului, tatăl a studiat dreptul şi limbile romanice la University of Texas din Austin. William Frank Buckley Sr. (1881–1958) şi-a câştigat averea, iniţial, prin investiţii în terenurile bogate cu ţiţei ale Mexicului, extinzând apoi activităţile firmei sale în domeniul imobiliar. Soţia sa, Aloise Steiner (1895–1985), era fiica unei pioase şi prospere familii de industriaşi din New Orleans. Căsătorita în 1917 cu tânărul William Frank Buckley Sr., Aloise a devenit mamă a zece copii, cu toţii educaţi în credinţa romano-catolica şi crescuţi în acea atmosferă cosmopolită unde manierele elevate şi conversaţia poliglotă fac mereu casă bună.

William F. Buckley Jr. a făcut primii ani de şcoală la Paris şi Londra, devenind cu uşurinţă fluent în spaniolă şi franceză. Pasiunea pentru cărţi, conversaţie, muzică, navigaţie şi călărie poartă o puternică amprentă a copilăriei. Prosperitatea părinţilor i-a permis să călătorească mult înăuntrul şi în afară graniţelor Americii, fiind de mic expus realităţilor unui Occident plural. A moştenit din familie regula de aur a toleranţei faţă de diversitate, sprijinită de încrederea fermă în propriul crez. După ce face studii gimnaziale în Anglia, la doar 19 ani Buckley Jr. devine locotenent în armata americană. Nu ajunge niciodată pe teatrul de operaţiuni militare din Europa, Africa de Nord sau Oceanul Pacific. În 1945 se înscrie student al Universităţii Yale.

Cinci ani mai târziu, Buckley Jr. scrie un volum controversat despre experienţa sa universitară. Sub titlul God and Man at Yale: The Superstitions of Academic Freedom (1951)[2], cartea poartă această dedicaţie: „For God, for Country, and for Yale, în that order“. Buckley Jr. îşi începe pledoaria cu o profesiune de credinţă: „dintotdeauna am fost învăţat, iar experienţa a întărit această educaţie, că o credinţă lucrătoare (active faith) în Dumnezeu şi o adeziune puternică (rigid adherence) faţă de principiile creştine contribuie decisiv la o viaţă bine rânduită (good life). De asemenea, am crezut, deşi doar cu firave cunoştinţe economice, că iniţiativa privată şi un sistem de guvernare limitată au slujit această ţara şi vor continua s-o facă şi pe viitor“[3]. Cu aceste premise, autorul deconstruieşte mitul neutralităţii academice sub umbrela căruia erau lăudate superioritatea metafizică a ateismului, hedonismul alternativ, importanţa planificării centralizate în economie şi rezonabilitatea colectivismului ideologic.

Într-o mare instituţie academică privată din New Haven (Connecticut), la faimoasa Yale University, William Buckley Jr. denunţă racilele relativismului pe care, câteva decenii mai târziu, Allan Bloom avea să le identifice pe scara întregii Americi universitare[4]. Încă de la mijlocul anilor 1950, marginalizarea noţiunii de paideia începea să aibă efecte dramatice. Bogăţia economică a Statelor Unite era ameninţată de saracirea resurselor spirituale incluse în tradiţia „marilor cărţi“ (great books reading list). Ideea de elită se prăbuşea sub dictatul noilor mode estetice, alcătuite după principiul anything goes. Cavalerismul, aristocraţia limbajului, cultul muncii, respectul pentru iniţiativa privată şi vizionarismul istoric începeau să îşi piardă creditul în Occident. Cu atât mai mult amintirea tânărului bogat din Evanghelie căutând hrană sufletească, iar nu doar bănetul din visteriile unei ţări libere de tirania Faraonului.

Patriotism american

Anii de formare i-au perfecţionat lui WFB talentul nativ pentru argumentaţie. Confruntările pe teme culturale sau politice din cadrul asociaţiei Yale Political Union i-au adus reputaţia unui interlocutor şarmant, înzestrat cu subtilitatea dialectică a unui orator socratic, inteligenţă analitică de tip anglo-saxon şi umorul subtextual de tradiţie britanică. WFB a fost unul dintre admiratorii lui Winston Churchill (1875–1965), în a cărui voce profetică a crezut cu sinceritate atunci când acesta din urmă a invocat meritele „civilizaţiei creştine“ în contrast cu „evul întunecat“ al barbariei naziste[5]. Pentru Buckley Jr. restrictionarea credinţei religioase într-un claustrofobic sertar de reflecţii private reprezenta o opţiune inacceptabilă în lumina atacului bolşevic asupra Bisericii şi a apostaziei din Europa apuseană [6]. După primele decade ale secolului XX, marcate de frenezia agresiunii totalitare apuseană şi criza instituţiilor democratice, America federală încă mai fi putea identificată cu mesianicul „oraş de pe colină “ despre care vorbeau predicatorii puritani ai veacului al XVII-lea. Ţara libertăţii care îl fascinase pe Alexis de Tocqueville (1805–1859) avea nevoie de o apologie. God and Man at Yale reprezenta pentru WFB o piesă dintr-un carusel literar la al cărui montaj avea să contribuie de-a lungul a peste cinci decenii.

Dualismul ideologic consacrat de războiul rece – declanşat imediat după victoria aliaţilor – a divizat opţiunile politice ale intelighenţiei democratice din Statele Unite ale Americii. Anticomunismul, pledoaria pentru capitalism economic şi libertate individuală, alături de rezistenţă faţă de moda secularismului agresiv căpătau în ochii tânărului Buckley Jr. o indiscutabilă prioritate. Bătăliile din Normandia, Bulge sau Monte Casino avuseseră un impact indelebil asupra dezbaterilor din campusuri. Spre deosebire de liga pacifiştilor, studenţii conservatori erau convinşi de legitimitatea războiului împotrivă tiraniei sovietice. Istoria avea să arate că, dincolo de URSS şi sateliţii săi, internaţionala comunistă înregistrase victorii în numeroase alte ţări ale lumii: China, Mongolia, Coreea de Nord, Vietnam, Cambogia, Laos, Cuba, Angola, Somalia, Yemen, Mozambic şi altele. Luptă cu ideologia marxist-leninistă avea deci implicaţii globale şi nu se limita, în interiorul Americii, doar la febra demascărilor încurajate de senatorul Joseph McCarthy[7].

Din acest motiv, după ce se căsătoreşte în 1950 cu Patricia Alden Austin Taylor (1926–2007), Buckley Jr. acceptă să lucreze pentru CIA timp de aproape un an. Motivaţia unui asemenea gest era evident patriotică pentru cineva nelipsit de resurse financiare private. Supervizat de spionul E. Howard Hunt (1918–2007), Buckley Jr. este trimis ca agent secret în Mexico City cu misiunea de a submina autoritatea preşedintelui Miguel Aleman Valdés (1946–1952). Superiorul său, Hunt, s-a ocupat şi de detronarea puterii socialiste din Guatemala, condusă de colonelul Jacobo Arben Guzman (1951–1954). Totuşi, viaţa de familie, frecventa trepidaţie retorică şi vocaţia culturală a tânărului William Buckley Jr. îl determină să renunţe rapid la o carieră în interiorul structurilor Central Intelligence Agency[8].

National Review

Decizia urma să fie hotărâtoare. Primul copil al lui William and Patricia Buckley se naşte în 1952 şi primeşte numele de Christopher[9]. Încurajat de emergenţa pe scenă academică a unor figuri tutelare precum Ludwig von Mises (1881–1973), Friedrich August von Hayek (1899–1992) sau Eric Voegelin (1901–1985), Buckley Jr. decide să îşi pună talentul în slujba unei cauze ecumenice. Remarcat deja ca scriitor energic şi cronicar acid al vieţii publice, WFB nutreşte visul unei mai profunde implicări civice. Figură agreabilă, hărăzita cu o fenomenală inteligenţă socială şi un viu ataşament pentru ideea de prietenie, Buckley Jr. caută direcţia unei posibile sinteze între mai multe curente aflate la dreapta spectrului politic. Buckley Jr. dorea să unifice facţiunile conservatoare într-un front comun al dezbaterii publice. WFB caută să prezinte tinerei generaţii într-o perspectivă plauzibilă şi atrăgătoare idealul vechi al libertăţii persoanei, al valorilor familiei, al pieţei libere (împotriva dirijismului economic sau al asistenţialismului camuflat de New Deal). WFB spera astfel să poată găzdui în spaţiul unei reviste de largă circulaţie atât înclinaţiile libertariene radicale, vocile tradiţionalismului catolic sau individualismul sceptic al societăţii Mont Pelerin (fondată de Hayek), cât şi ideile comunitarienilor agrarieni din perioada interbelică.

Animat de aceste ambiţii, Buckley Jr. (numit de prieteni Bill) elaborează aproape solitar un proiect editorial menit să slujească valorile unei Americi conservatoare. După o campanie susţinută de fund-raising, WFB obţine – la doar 29 de ani! – banii necesari (peste jumătate de milion de dolari) pentru gestaţia publicaţiei revistei Naţional Review. În luna aprilie 1955, apare primul număr al revistei în jurul căreia se va scrie o parte importantă din istoria conservatorismului american postbelic. Este revistă despre care, decenii mai târziu, părintele sau a spus că, dacă n-ar fi existat nimeni, n-ar fi inventat-o vreodată.

William F. Buckley Jr. asumă rolul de redactor-şef şi obţine promisiunea de fidelitate a unor peniţe notabile: militantul troţkist pocăit pe nume James Burnham (1905–1987), omul de cultură şi universitarul Russell Kirk (1918–1994), filozofii politici Frank Straus Meyer (1909–1972) şi Willmoore Kendall (1909–1968) sau celebrul eseist Whittaker Chambers (1901–1961), fost editor procomunist al revistei Time, profund deziluzionat în experienţă personală a utopiei marxiste. Lansat cu mult succes în apele tulburi ale sfârşitului anilor 1950, hebdomadarul National Review se bucură de-a lungul anilor de contribuţia altor distinşi autori, între care merită menţionaţi economistul libertarian Murray Rothbard (1926–1995), juristul Robert Bork (n. 1927), clasicistul Revilo Pendleton Oliver (1908–1994), istoricii Garry Wills (n. 1934) şi Paul Johnson (n. 1928), diplomatul-teolog Michael Novak (n. 1933), expertul militar Michael Arthur Ledeen (n. 1941) sau activistul conservator Dinesh D’Souza (n. 1961). Toţi aceşti comentatori invitaţi au reuşit să demonstreze – împreună cu WFB – nu doar eroarea politico-economică a socialismului, ci mai ales sărăcia metafizică din care se hrăneşte acesta. National Review a încercat să arate că ieşirea din pauperitatea materială nu poate epuiza un program politic, bogăţii fiind destinatari la fel de legitimi ai unui mesaj de reforma lăuntrică.

De la criză rachetelor în Cuba până la invazia din Vietnam şi războiul din Golf, de la afacerea Watergate până la războiul antiterorist declanşat de atacul din 11 septembrie 2007, National Review a urmărit cu maximă atenţie scenă politică americană şi a oferit puncte de vedere diferite, deşi adesea convergenţe, asupra principalelor puncte de pe ordinea de zi. Sub conducerea lui WFB, National Review a evitat rezolutiile cu caracter sectar sau triumfalist, pledând pentru fineţe în orice analiză ori sinteză jurnalistică. Buckley Jr. a dat practic naştere unei noi şcoli de gazetărie, exorcizata de aberaţiile vechilor facţiuni radical-conservatoare (dintre care unele cochetau cu antiabolitionismul, rasismul sau antisemitismul economic). Sub directoratul lui Buckley Jr., National Review şi-a propus reconectarea capitalismului la cadrul de referinţă stabil al unei meditaţii religioase sau, cel puţin, al unei reflecţii etice profunde despre destinul umanităţii. Cu alte cuvinte, politicul n-a reprezentat niciodată ultimul orizont de reflecţie al redactorilor NR. Împreună cu WFB aceştia ş-au arătat preocupaţi atât de starea moravurilor la vedere, cât şi patosul nevăzut al unei naţiuni mult încercate.

Moralist, pedagog, admirator

Odată cu apariţia revistei Naţional Review, WFB este propulsat – prin merite proprii – în primă linie anticomunistă de atac. Începând cu anul 1962, Universal Press Syndicate preia rubrică cu două apariţii săptămânale semnată de Buckley Jr. (intitulată „On the Right“), difuzând-o apoi în peste 300 de ziare din America. În editorialele sale, WFB analizează cu nerv spumos şi meticulos dispreţ declaraţiile publice ale liderilor sovietici – Hruşciov fiind ţintă favorită – şi răspunsul mereu neconvingător venit de la Casă Albă. Scrisul lui Buckley Jr. ezită între sarcasm şi ironie bonomă. Descrierile caricaturale abundă pentru a sublinia raportul între aşteptările popoarelor captive sub comunism – vezi strigătul Budapestei din 1956 – şi ezitările mult prea frecvenţe pecetluite în Washington DC.

Înainte de a candida (fără succes) pentru postul de primar al oraşului New York, WFB semnează nu mai puţin de patru volume: Up from Liberalism (1961), The Committee and Its Critics: A Calm Review of the House Commitee on Un-American Activities (1962), Rumbles Left and Right: A Book About Troubling People and Ideas (1963), Dialogues în Americanism (1964). La acestea se adaugă sutele de conferinţe susţinute în două turnee anuale (primăvară şi toamnă), la invitaţia universităţilor sau la cererea diferitelor organizaţii politice sau religioase cu vederi libertarian-conservatoare. Unul dintre subiectele favorite ale lui Buckley Jr. este educaţia, menită nu doar să înzestreze invataceii cu informaţii bine stocate şi corect interpretate, ci să-i apropie totodată de înţelepciune. Unul dintre filozofii cei mai erudiţi ai începutului de secol XX, Bertrand Russell a ilustrat sistematic şi cu maximă elocvenţă dihotomia între inteligenţă abstractă şi demnitatea unei vieţi trăite în cumpătare, respect pentru tradiţie şi bun-simţ (common sense). Nu întâmplător Russell, precum Sartre mai târziu, a susţinut realizările „umanismului bolşevic“.

Într-o faimoasă prelegere despre „degringolada (aimlessness) şcolii americane“, WFB atrage atenţia asupra păcatului aroganţei în exerciţiul academic, care predispune la utopie şi reconstrucţii imaginare ale realităţii. Răsfăţaţi cu fonduri de la stat şi abuzând de contractul semnat între educatori şi guvernul federal, profesorii din departamentele socioumane ajung să conteste cu vehemenţă toate „miturile“ omului alb – personaj „plictisitor“, împătimit de muncă, cititor al Scripturilor şi dedicat creşterii unei familii cu mulţi copii. În acest fel, educaţia este subjugată unei ideologii partizane. Cu ce încredere – aşadar – poate fi investită o elită interesată exclusiv de emanciparea socială, cu preţul uitării, dacă nu cumva al dispreţului faţă de figurile clasice ale culturii greco-romane şi ale tradiţiei iudeo-creştine? Buckley Jr. se simte dator cu acest avertisment: „aş prefera să trăiesc într-o societate condusă de primii două mii de cetateni listaţi în cartea de telefon din Garden City decât într-o societate condusă de două mii de profesori de la Harvard University“[10].

WFB protestează totodată împotrivă reducerii arsenalului istorico-filologic al educaţiei umaniste la o mînă de plăceri private[11]. Universitatea nu există pentru a produce oaze de genii pustii, nici pentru a ceda utilitarismului cras al goanei după profitul imediat. Pentru această, nici „specializarea“ prematură, nici adăstarea leneşă prin locurile comune ale „educaţiei de bază“ nu pot fi recomandate. Rareori ignoranţa este doctă iar erudiţia angelică. Pe scurt: „cunoaşterea îngâmfă iar dragostea zideşte“ pare să sugereze, în termeni perfect paulini, WFB. Un bun medic trebuie să deprindă nu doar o excelentă expertiză farmaceutică şi reflexe de bun semiotician, ci şi artă compasiunii faţă de pacient şi spiritul de echipă. Pe scurt: învăţământul superior trebuie să pună la încercare nu doar zestrea neuronală, ci şi caracterul persoanei. Apelul lui Buckley Jr. n-a rămas fără răspuns.

[1] Urmez datele oferite in Linda Bridges &John R. Coyne Jr., Strictly Right. William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement, New York, John Wiley and Sons, Inc., 2007 (citata de aici cu acronimul SR).

[2] Pentru istoria receptarii acestei carti, socotita „reactionara“ in presa de stanga, vezi prefata scrisa de Buckley Jr. pentru a doua editie din 1977.

[3] William F. Buckley Jr., God and Man at Yale: The Superstitions of Academic Freedom, Chicago, Henry Regnery Co., 1951, p. xiii.

[4] Allan Bloom, The Closing of the American Mind. How Higher Education Has Failed Democracy and Impoverished the Souls of Today’s Students, prefata: Saul Bellow, New York: Simon & Schuster, 1987. Bloom – pentru care Biblia lui Buckley putea fi inlocuita cu dialogurile lui Platon si dramaturgia lui Shakespeare – publicase inaintea acestui volum un eseu-avertisment in National Review.

[5] Winston Churchill, Address in the House of Commons, 18 iunie 1940: „I expect that the Battle of Britain is about to begin. Upon this battle depends the survival of Christian civilisation“.

[6] Vezi comentariul despre rolul capelanului intr-o universitate privata (cu vechi traditii crestine), William F. Buckley Jr., „The Ivory Tower: The Role of the College Chaplain III. The Compact (Conclusion)“, National Review (8 februarie 1958), p. 137: „The chaplin should insist that, as witness to the Beatific Vision, he be granted at least the attention given, say, to those who view the world as the discovery of Sigmund Freud“.

[7] Thomas Doherty, Cold War, Cool Medium: Television, McCarthyism, and American Culture, New York, Columbia University Press, 2003, p. 90: „And, no, Buckley retorted, you could not be anti-McCarthy and anticommunist at the same time“. Pentru intreaga dezbatere, vezi William F. Buckley Jr. & L. Brent Bozell, McCarthy and His Ennemies. The Record and Its Meaning 1954, prefata William Schlamm, New York, Arlington House, 1970.

[8] SR, pp. 22–23.

[9] Christopher a fost singurul copil al familiei Buckley, intrucat dupa prima nastere mama a suferit mai multe complicatii medicale (SR, p. 30). Christopher Buckley a mostenit meseria de scriitor, fiind recunoscut pentru nuvelele sale umoristice si pentru contributiile semnificative la textele de oratorie ale vicepresedintelui George Bush Sr. sub mandatul lui Ronald Reagan. In romaneste a aparut Nu te porti asa cu prima doamna, trad. rom.: Cornelia Bucur, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2005; Florence al Arabiei, trad. rom.: Cornelia Bucur, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2007; Deranj la Casa Alba, Bucuresti, trad. rom.: Ruxandra Popu, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2007.

[10] William F. Buckley Jr., „The Aimlessness of American Education“, Newsday (5 martie 1960), p. 6.

[11] Ibidem, p. 7: „It just is not that obvious that Latin is worth all that work and expense, unrelated either to getting and spending, or to making over the world in a handsomer image. (My son will learn Latin better than his father or I will shoot him.) It is all very well to talk about the personal and private joys of reading Homer in Greek, or being able to run through Bach’s partitas, or of evenings by the fire rereading a novel by Jane Austen but there is a considerable intuitive suspicion that the joys are not that palpable, and that if they are—and about this there is something amounting to certitude—there are complementary disturbances which are less frequently spoken about. The suspicion is not ill-grounded that «good» education tends to produce students who may indeed read Greek plays from time to time, but who are more discontented, more fretful, more anxious, more resentful, less happy, than the graduated hipster whose education was in community relations and balanced diets, and whose recreations will be confined to zooming about on a motor boat, or sitting up watching the late, late show“.