Românii descopera astazi cu furie, alaturi de multi alti europeni, ca ceva nu este tocmai în regula cu ceea ce li s-a spus vreme de zeci de ani: li s-a spus ca pot consuma mai mult decât se produce pe termen nelimitat si ca, atunci când spectrul scadentei începe sa se apropie amenintator, va exista întotdeauna statul providential care sa le ofere protectie. Li s-a spus ca nu exista nici o legatura între productivitate si venituri si, ca atare, „sunt îndreptatiti” la salarii mari, concedii platite din ce în ce mai lungi, saptamâna de lucru redusa, pensii timpurii, avantaje sociale si „plase de siguranta”. Li s-a spus ca au dreptul la o viata lipsita de griji imediate, indiferent daca au facut sau nu ceva sa o merite, în virtutea „egalitatii” si „solidaritatii” garantate de Guvern. Li s-a spus ca pot trai relativ bine fara sa munceasca prea mult si ca are statul grija de asta. Li s-a spus ca pot renunta la responsabilitate individuala pentru o siguranta sociala pe care statul se angaja sa o garanteze. Li s-a spus ca pot renunta linistiti la libertate, bun-simt si discernamânt pentru ca statul garanteaza satisfacerea nevoilor. Li s-a spus ca exista prânzuri gratuite si ca, oricât ar mânca din tortul social, acesta va ramâne intact. Li s-a spus ca statul poate garanta drepturi pe care trebuie sa le plateasca altii. Li s-a spus ca paradisul este posibil aici, pe Pamânt, si ca Statul este paznicul portilor. Au fost mintiti! Si, cu cât amagirea paradisului postmodern a fost mai puternica, cu atât dezamagirea si furia provocate de contactul brutal cu realitatea sunt mai mari. În spatiul european, oamenii au dat la schimb promisiunea paradisului crestin, cu toata încarcatura lui de responsabilitate individuala, pentru ispita paradisului social-democrat, cu promisiunea lui înselatoare ca vor fi „linistiti si ocrotiti” de o providenta mincinoasa: Statul. Acum a sosit Ziua Judecatii. (…)
In Statele Unite, miscarea Tea Party cere mai putin stat si mai multa libertate individuala, în Europa, protestatarii cer recuperarea paradisului pierdut, cer sa primeasca înapoi ceea ce nimeni nu le mai poate da. În Statele Unite, miscarea Tea Party este formata din majoritatea pâna nu demult tacuta a americanilor, oameni obisnuiti, care muncesc mult si platesc impozite regulat, fiind responsabili de producerea celei mai mari parti a avutiei nationale. Daca statul si grupurile de interese din jurul lui tintesc în permanenta avutia lor, ei nu dispun, în schimb, nici de sindicate, nici de grupuri media care sa vorbeasca în numele lor. În Europa, abia acum se produce revelatia ca majoritatea tacuta este singura realitate din spatele iluziei statului providential si ca aceasta majoritate se micsoreaza dramatic.
În România vorbim deja despre o minoritate: avem mai multi asistati decât contributori; anul trecut, din sectorul privat au fost concediati cel putin 300.000 de oameni, iar celor care si-au pastrat slujbele li s-au redus deja salariile. Si avem doua milioane de oameni care muncesc si platesc impozite în alte tari. Aceasta este realitatea economica, dincolo de care orice altceva este demagogie. Pur si simplu e Ziua Judecatii.
