Planul de salvare pus la punct de Administraţia Bush, propus factorilor de decizie din Congres, plan adoptat cu acordul celor doi candidaţi la preşedinţie, Barack Obama şi John McCain, va trece până la urmă de votul legiuitorilor. Este clar pentru toată lumea că nu se poate lăsa ţara în haos, dar vor rămâne cicatricile unei lungi perioade de incertitudine şi bâlbâială. Planul reprezintă o platformă de intervenţie imediată, ce va trebui completat cu o legislaţie mult mai strictă în domeniul financiar-bancar.
Modul în care sunt percepute evoluţiile de pe plan economic de către cei doi candidaţi la preşedinţie şi care le sunt proiecţiile de viitor reprezintă puncte de mare interes pentru public. Asistăm la o criză financiară periodică sau este o criză de sistem, se poate vorbi deci despre o criză a capitalismului? Criza a fost generată dintr-o largheţe populist-consumeristă şi pentru că nu s-au respectat legile pieţei? Aceste întrebări precum şi altele îşi aşteaptă răspunsurile şi politicile corespunzătoare iar cei doi candidaţi şi-au pregătit planuri de acţiune.
Va prezentăm în continuare consideraţiile privind criza economică din discursurile lui Barack Hussein Obama şi John McCain din 30 septembrie, respectiv 1 octombrie curent. Era după respingerea bailout plan de către Camera Reprezentanţilor.
Începem cu discursul lui Barack Hussein Obama ce a fost ţinut la Reno, în Nevada şi care poate fi găsit pe www.realclearpolitics.com.
Consideraţiile lui Obama asupra Crizei Economice
Barack Obama
Reno, Nevada
În această dimineaţă – la fel că mulţi alţii în ultimele câteva luni – ne-am trezit cu unele dintre cele mai întunecate ştiri despre economia noastră. Pe parcursul a câteva ore, eşecul aprobării planului de salvare economică în Washington a condus la cea mai mare cădere dintr-o zi a bursei de valori de pe parcursul ultimelor două decade.
O valoare mai mare de un triliard de dolari a fost pierdută la ora închiderii pieţelor bursiere în ziua de luni. Şi nu a fost vorba despre bogăţia a câţiva CEO (Chief Executive Officer, n.t.) sau manageri de pe Wall Street. Conturile 401 (k) (planul individual de contribuţie pentru pensii, n.t.) precum şi conturile de pensionare pe care se bizuie milioane de oameni pentru viitorul familiilor lor sunt mai mici acum. Fondurile de pensionare statale ale profesorilor şi ale lucrătorilor guvernamentali au pierdut miliarde şi miliarde de dolari. Harnicii lucrători americani care şi-au investit economiile pentru a le vedea crescând, le văd acum cum dispar.
Dar în timp ce declinul busei de valori este devastator, consecinţele crizei creditului care l-au cauzat vor fi şi mai mari dacă nu acţionăm şi dacă nu acţionăm imediat.
Datorită crizei din sectorul imobiliar, ne găsim acum în situaţia foarte periculoasă în care instituţiile financiare ale ţării se tem să împrumute bani. Dacă toate acestea ar însemna doar falimentul a câteva mari bănci de pe Wall Street, ar fi doar un lucru.
Dar nu înseamnă numai asta. Înseamnă şi că dacă nu vom acţiona, va fi mult mai greu pentru voi ca să obţineţi aprobarea unei ipoteci pentru casa voastră sau pentru împrumuturile de care aveţi nevoie pentru a cumpără o maşină sau pentru a vă trimite copii la colegiu. Mai înseamnă că întreprinderile nu vor mai fi în stare să obţină creditele de care au nevoie pentru a deschide noi fabrici, sau ca să angajeze mai mulţi lucrători, sau să-şi plătească muncitorii aflaţi pe ştatele de plată. Ceea ce înseamnă că se vor falimenta mii de afaceri. Milioane de slujbe se pot pierde. O recesiune lungă şi dureroasă ar putea să urmeze.
Aş vrea să clarific lucrurile. Faptul că suntem în această încurcătură este o crimă. Este o crimă deoarece nu am ajuns aici prin accident. Acesta nu este o parte normală a unei ciclu de afaceri. Acesta nu a fost rezultatul acţiunii a câtorva mere putrede.
Criza financiară este rezultatul direct al lăcomiei şi iresponsabilităţii care au dominat Washington-ul şi Wall Street-ul pe parcursul a mai multor ani. Este rezultatul activităţii speculatorilor care au profitat de sistem, al regulatorilor care s-au uitat în altă parte, şi al lobistilor care şi-au cumpărat calea către guvernul nostru. Este rezultatul unei filozofii economice care spune că trebuie să dăm mai mult, mereu mai mult acelora care deţin cel mai mult sperând că prosperitatea va aluneca către fiecare; o filozofie care vede ca neînţelepte şi nenecesare şi cele mai de bun simţ regulamente. Şi această catastrofă economică este verdictul final al acestei filozofii – o filozofie pe care nu ne putem permite s-o continuăm.
Deşi este mult de reproşat şi mulţi din Washington şi din Wall Street merită reproşuri, acum avem cu toţii responsabilitatea de a rezolva această criză deoarece afectează bunăstarea financiară a fiecărui american. Va veni timpul să-i pedepsim pe cei care au declanşat acest incendiu, dar acum este momentul pentru noi să ne adunăm şi să stingem focul.
Acesta este unul din acele momente definitorii când poporul american îşi aţinteşte privirile către Washington pentru a fi condus. Nu este un timp pentru a face politică. Nu este un timp pentru partizanate. Nu este un moment în care să-ţi permiţi să imaginezi căi de a te acoperi de glorie sau să arăţi ce trebuie blamat. Nu este un moment pentru politicieni ca să se preocupe de alegerile viitoare. Este un timp al nostru pentru preocuparea cuvenită ţării pe care o iubim. Acesta este un timp pentru acţiune.
Ştiu că mulţi dintre voi se tem chiar acum – pentru slujbele voastre, pentru casele voastre, în legătură cu economiile voastre. Dar în acelaşi timp ştiu asta – ştiu că putem să ne conducem singuri către ieşirea din această criză. Deoarece asta este ceea ce suntem. Deoarece acestea sunt Statele Unite ale Americii. Aceasta este o naţiune care s-a confruntat cu războiul şi cu depresiunea; mari provocări şi mari ameninţări. Şi în toate aceste momente, ne-am ridicat să înfruntăm provocările – nu ca democraţi, nu ca republicani, ci ca americani. Cu hotărâre. Cu încredere. Cu acea credinţă fundamentală că aici în America, destinul nu este scris pentru noi, ci de noi. Aceasta este ceea ce suntem şi aceasta este ţara care trebuie să fim în acest moment.
Acum nu mai este numai o criză de pe Wall Street – este o criză americană iar economia americană are nevoie de planul de salvare. Înţeleg de ce oamenii sunt sceptici când acest Preşedinte cere un cec în alb pentru rezolvarea problemei. Mi-am cheltuit cea mai mare parte a timpului în Washington fiind sceptic în privinţa acestei Administraţii, iar în aceste zile nu a fost diferit. De aceea, acum o săptămâna am cerut ca acest plan să includă propuneri specifice care să-i protejeze pe plătitorii de taxe americani – protecţii acceptate de Administraţie în final, ca şi de democraţii şi republicanii din Congres.
În primul rând, am spus că avem nevoie de un comitet independent care să supraveheze şi să dea socoteală pentru modul şi pentru direcţia unde vor fi cheltuiţi banii la fiecare pas din drumul parcurs.
În al doilea rând, am spus că nu putem ajuta băncile de pe Wall Street fără să-i ajutăm pe milioanele de proprietari inocenţi ce se zbat să rămână în casele lor. Şi lor le este necesar un plan.
În al treilea rând, am spus că nu voi permite că acest plan să devină un plan de asistenţă pentru conducătorii de pe Wall Street a căror lăcomie şi iresponsabilitate ne-au condus în această nebunie.
Iar în ultimul rând, am spus ca dacă plătitorii de taxe americani vor finanţa această soluţie, atunci ei vor trebui să fie trataţi ca investitori – deci ar trebui să vă primiţi înapoi fiecare cent din dolarii plătiţi ca taxă în momentul în care economia va recupera.
Ultima parte este importantă, deoarece a fost partea cea mai puţin înţeleasă şi aspectul cel mai slab comunicat din întregul plan. Acesta nu este doar un plan ca să se pună 700 de miliarde din banii voştri în posesia a câtorva bănci de pe Wall Street. Dacă totul se va executa în maniera cea mai bună, atunci guvernul va cumpără temporar valorile riscante ale instituţiilor noastre financiare, în aşa fel încât ele să reînceapă să dea împrumuturi şi apoi să se vândă acele valori când pieţele se vor reaşeza şi când economia va recupera. Dacă acest proces este condus corect, sperăm să ne putem recupera cea mai mare parte dacă nu chiar toţi banii noştri, iar dacă se va produce un profit din investiţia guvernamentală – fiecare cent al acestuia să meargă direct la voi, investitorul. În cazul în care vom avea pierderi, am propus să instituim o Taxă Financiară de Stabilitate pe care va trebui s-o plătească întreaga industrie financiară în aşa fel încât Wal Street-ul să achite nota de plată – nu contribuabilul american. Am spus de asemenea ca dacă voi deveni Preşedinte, voi revizui întregul plan în ziua în care voi prelua atribuţiunile pentru a fi sigur că acesta funcţionează pentru salvarea economiei noastre şi pentru a ne recupera toţi banii.
Cu toate protecţiile acordate contribuabilului îmi dau seama că acest plan nu este perfect sau neatacabil. Nu are importanţă cât de bine vom conduce investiţiile guvernamentale din acest plan, tot vom risca banii contribuabilului. Ştiu că avem democraţi şi republicani în Congres care au îngrijorări legitime cu privire la acest lucru, şi ştiu că sunt mulţi americani care împărtăşesc aceste îngrijorări.
Dar ştiu de asemenea că nu ne permitem să nu acţionăm. Ambele partide sunt aproape de acceptarea acestui plan, iar în următoarele câteva ore şi zile, vom caută orice idee nouă care să ne ajute la realizarea acestui lucru. În această dimineaţă, am propus o astfel de idee care poate să crească suportul bipartizan pentru acest plan şi care să conducă în acelaşi timp la stabilizarea economiei: să se extindă asigurarea federală a depozitelor asupra familiilor şi micilor afaceri americane care şi-au investit banii în băncile noastre.
Majoritatea familiilor americane trebuie să fie asigurate că depozitele de până în 100000 de dolari pe care le-au făcut în băncile noastre sunt garantate de către guvernul federal. Această garanţie este mai mult decât suficientă pentru cea mai mare parte a familiilor, dar nu este suficientă pentru multe întreprinderi mici pentru a reuşi să-şi rezolve problemele legate de statul de plată, de cumpărarea materialelor şi pentru ca să creeze noi slujbe. Limita curentă de asigurare de 100000 de dolari a fost introdusă acum 28 de ani şi nu a fost ajustată cu rata inflaţiei. Am propus creşterea limitei FDIC la 250000 de dolari – un pas care îi va susţine pe micii întreprinzători, va face mai sigur sistemul nostru bancar şi va restabili încrederea prin asigurarea familiilor că banii lor sunt în siguranţă.
Aceasta este doar una din idei. Dacă există şi alţii care să crească suportul pentru acest plan şi pentru ieşirea din impas a economiei îi încurajez pe democraţi şi pe republicani să se alăture. Dar trebuie să acţionăm şi trebuie să acţionăm acum. Nu putem avea o altă zi ca aceea de ieri. Nu putem risca o altă săptămâna sau o altă lună în care întreprinderile americane să le fie frică să-şi extindă creditul şi să împrumute bani. Aceasta nu este o opţiune pentru ţara noastră.
Pentru restul zilei şi pentru cât va trebui, voi continua să apelez la liderii din ambele partide şi să fac orice este necesar pentru a ajuta să treacă acest plan de salvare. Acelor democraţi şi acelor republicani care ieri s-au opus planului, le spun a faceţi un pas înainte şi acţionaţi pentru binele ţării voastre. Iar la toţi americanii le spun următoarele – dacă voi deveni Preşedinte al Statelor Unite, acest plan de salvare nu va fi ultimul lucru pe care îl vom face pentru întărirea economiei – va fi doar începutul.
Oamenii ne întreabă dacă mărimea acestui plan, împreună cu economia slăbită înseamnă că următorul Preşedinte va trebui să-şi reducă propria agendă sau unele din propunerile sale. Răspunsul este în acelaşi timp şi da şi nu. Cu mai puţini bani care vor intră în Trezorerie, este posibil ca să întârziem unele programe sau politici utile pe care le-am propus în campanie. Şi aşa cum am spus, ca Preşedinte voi trece în revistă bugetul federal, linie cu linie, şi voi elimina programele care nu mai au eficienţă pentru a le face pe cele de care avem nevoie pentru a lucra mai bine şi care ne costă mai puţin.
Dar există anumite investiţii în viitorul nostru pe care nu le putem întârzia tocmai pentru că economia noastră este nestabilizată. Poţi oricând să renunţi la vopsirea casei tale sau la renovarea bucătăriei, dar când acoperişul se dărâma sau când sistemul de încălzire se strică, îţi dai seama că acestea sunt investiţii pe termen lung pe care este nevoie să le faci imediat.
Acelaşi lucru este adevărat pentru economia noastră. Nu putem aştepta pentru a-i ajuta pe americani cu preţurile în creştere şi cu salariile în scădere fără să le acordăm o scădere a taxelor corespunzătoare clasei medii. Nu putem lasă ca greutatea zdrobitoare a costului asigurării sănătăţii să cadă pe familii, întreprinderi şi pe întreaga noastră economie. Nu putem întârzia crearea a milioane de noi locuri de muncă pentru reconstrucţia drumurilor şi podurilor noastre şi pentru a investi în noile surse de energie care ne vor opri din a trimite 700 de miliarde de dolari către tirăni şi dictatori pentru ţiţeiul lor. Şi nu putem aştepta pentru educarea generaţiei următoare de americani pentru a le da îndemânarea şi cunoştintele de care au nevoie pentru a fi competitivi cu oricare lucrători, de oriunde în lume. Acestea sunt priorităţile pe care nu le putem întârzia.
Imediat ce vom trece acest plan de salvare, va trebui să ne mişcăm cu acelaşi sens al urgenţei pentru a salva familiile de pe Main Street (familiile obişnuite, în comparaţie cu cei de pe Wall Street – bogataşii, n.t.) care se luptă zi de zi pentru a-şi plăti facturile şi pentru a-şi menţine slujbele. Am spus-o înainte şi o spun din nou: trebuie să aprobăm un plan de stimulare a economiei care îi va ajuta pe oameni cu preţul crescut al hranei şi al combustibilului, să salvăm un milion de slujbe pentru reconstrucţia şcolilor şi drumurilor noastre, şi pentru a ajuta statele şi oraşele să evite tăierile bugetare şi creşterea taxelor. Un plan care să extindă beneficiile ajutorului de şomaj pentru acei americani care şi-au pierdut slujbele şi care nu-şi pot găsi altele.
În afara stimulării economiei pe care am propus-o spre aprobare ambelor partide şi Preşedintelui, avem nevoie de o agendă economică pentru a restabili oportunităţile pentru americani şi pentru prosperitate în America. Avem nevoie de politici care să crească economia de pe Main Street până în Wall Street şi oriunde între ele – în aşa fel încât secolul 21 să fie un alt secol american. În aşa fel încât să nu împrumutăm şi să facem datorii către China ca să plătim ţiţei din Arabia Saudită. În aşa fel încât slujbele viitorului să nu se ducă către cei mai educaţi în India şi că maşinile viitorului să nu fie fabricate în Japonia. În aşa fel încât să lăsăm o moştenire de mare oportunitate copiilor noştri şi copiilor lor. În acest fel vom ieşi din această criză mai puternici şi mai prosperi decât am fost mai înainte, şi voi face ca Preşedinte al Statelor Unite.
Voi începe cu o revizie a codului de taxe în aşa fel încât să nu-i favorizeze pe lobiştii care l-au scris, ci pe lucrătorii americani şi pe întreprinzătorii care o merită. Voi elimina taxele pe creşterea capitalului la micile întreprinderi şi pentru companiile start-up, în aşa fel încât să creştem economia şi să creăm slujbele bine plătite, înalt tehnologizate ale viitorului.
Voi tăia taxele – tăia taxele – pentru 95% din lucrători şi pentru familiile lor. Şi dacă faci mai puţin de 250000 de dolari pe an, nu vei avea nici măcar o creştere de un ban pentru taxele tale, deoarece într-o economie ca asta, ultimul lucru este să mărim taxele pentru clasa mijlocie.
Voi reforma sistemul nostru de sănătate pentru a da ajutor familiilor, intreprindeilor, precum şi întregii economii ce se vede confruntată cu costul zdrobitor al asigurării sănătăţii prin investirea în noi tehnologii şi medicina preventivă. Dacă aveţi contribuţii la asigurările sociale, planul meu va conduce la micşorarea sumelor plătite. Dacă nu aveţi, veţi fi îndrituiţi pentru acelaşi fel de asigurare medicală pe care şi-au acordat-o membrii Congresului. Şi voi stopa discriminarea companiilor de asigurări faţă de cei care sunt bolnavi şi care au mai mare nevoie de asistenţă medicală.
Ca să creăm noi slujbe. Voi investi în reconstrucţia infrastructurii noastre deficitare – în drumurile noastre, în şcoli, în poduri. Vom reclădi reţeaua noastră electrică şi vom construi noi linii de înaltă tensiune pentru a conecta America. Şi voi crea slujbele viitorului prin mutaţii la nivelul energiei folosite în economie. Voi deschide rezervele noastre de gaze naturale, voi investi în tehnologiile care utilizează cărbune curat, şi pentru a găsi căi de a utiliza în siguranţă puterea nucleară. Voi ajută companiile noastre de automobile să se doteze în aşa fel încât maşinile cu combustibili eficienţi să fie fabricate chiar aici în Statele Unite ale Americii. Şi voi face mai simplu accesul la aceste maşini pentru poporul american. Şi voi investi 150 de miliarde de dolari pe parcursul următoarei decade în surse reînnoibile, surse competitive de energie – în energie eoliană şi în energie solară şi în noua generaţie de bio-combustibili; o investiţie care va conduce la noi industrii şi la crearea a cinci milioane de noi slujbe care sunt bine plătite şi care nu pot fi niciodată lăsate să fie outsourced (făcute de persoane de pe teritoriul altor ţări, n. t.).
Şi dacă voi deveni Preşedinte, voi îndeplini obligaţia noastă morală de a acorda fiecărui copil o educaţie la nivelul cel mai înalt, pentru ca nu va fi nevoie de mai puţin ca să fie competitiv în competiţia la nivelul economiei globale. Voi investi în educaţia din fragedă copilărie. Voi recruta o armată de noi profesori, cărora le voi plăti salarii mai mari şi le voi da un sprijin mărit. În schimb, le voi cere standarde mărite şi o mai mare responsabilitate. Şi ne vom ţine promisiunea făcută fiecărui tânăr american – dacă eşti hotărât să-ţi serveşti comunitatea sau ţara ta, îţi vom asigura o educaţie la colegiu.
În final, voi moderniza regulamentele noastre financiare mult depăşite şi voi pune în locul lor regulile bunului simţ la care fac apel încă din luna martie – reguli care vor ţine piaţa noastră liberă, justă, onestă, reguli care vor asigura că Wall Street-ul nu va mai putea face încă o dată cascadoriile care au cauzat această criză. Şi le voi lua puterea acelor lobisti ai corporaţiilor care consideră că pot să stea în calea acestor reforme. Am făcut-o în Illinois, am făcut-o în Washington, şi o s-o fac din nou ca Preşedinte.
Acestea sunt schimbările şi reformele de care avem nevoie. O creştere de jos în sus care va crea oportunităţi pentru fiecare american. Investiţii în tehnologii şi inovaţie care vor restaura prosperitatea şi vor conduce la noi slujbe şi la o nouă economie pentru secolul 21. Nişte regulamente ale bunului simţ pentru sistemul nostru financiar care vor preveni repetarea unei crize ca aceasta.
Nu voi pretinde că va fi uşor sau că va fi realizat fără costuri. Toţi vom fi nevoiţi să ne sacrificăm şi cu toţii vom fi nevoiţi să tragem cu toată puterea acum mai mult ca niciodată, deoarece suntem cu toţii împreună în asta. Ceea ce am învăţat până acum cu toţii din această criză este ca nu există o reală separare între Main Street şi Wall Street. Există numai drumul pe care-l parcurgem că americani – şi că putem să ne ridicăm sau să cădem în acea călătorie că naţie; ca un singur popor.
Această ţară şi visul pe care-l reprezintă sunt puse la încercare într-un fel pe care nu l-am mai văzut de aproape un secol. Şi generaţiile viitorului ne vor judeca pentru felul cum vom răspunde la acest test. Vor spune oare că acesta a fost un timp în care America şi-a pierdut drumul şi ţelul? Oare acum vom lăsa ca diferenţele noastre mărunte şi politicile fracţioniste să lasă să alunece această ţară într-o recesiune dureroasă şi întunecată?
Sau vor spune că acesta a fost un alt moment în care a învins America? Când ne-am retras din adversitate prin recunoaşterea că ţelul comun este scopul succesului fiecăruia dintre noi?
Eu cred că acesta este unul din acele momente. Ştiu că mulţi dintre voi sunt temători în privinţa viitorului vostru şi în privinţa viitorului acestei ţări. Îmi dau seama că sunteţi cinici şi sătui de politică. Înţeleg că sunteţi dezamăgiţi şi chiar furioşi pe liderii voştri. Aveţi tot dreptul să fiţi. Dar în ciuda a toate acestea, vă cer să credeţi – să credeţi în această ţară şi în abilitatea voastră pentru a o schimba. Va cer ceea ce a fost cerut poporului american în vremurile de încercare şi tulburare din timpul istoriei noastre – ceea ce s-a cerut la începutul marii crize financiare pe care a îndurate-o ţara noastră. În prima sa adresă “de la gură sobei”, Franklin Roosevelt le-a spus compatrioţilor săi că “… există un element de reajustare a sistemului nostru financiar mai important decât moneda, mai important decât aurul, iar acesta este încrederea pe care o au oamenii. Încrederea şi curajul sunt elementele esenţiale ale succesului în realizarea planului comun. Să ne unim în alungarea fricii. Împreună, nu putem pierde.”
America, împreună, nu putem pierde. Nu acum. Nu când avem o criză de rezolvat şi o economie pe salvat. Nu când sunt atât de mulţi americani fără slujbe şi fără case. Nu când sunt sunt familii care nu-şi permit o consultaţie la medic, sau care nu-şi pot permite educaţia la colegiu pentru copilul lor, sau să-şi plătească facturile la sfârşitul lunii. Nu când este o generaţie care se bazează pe noi pentru a le acorda aceleaşi oportunităţi şi aceleaşi şanse pe care le-am avut pentru noi înşine. Acum este timpul să-i facem să fie mândri de ceea ce am făcut noi aici. Să dăm copiilor noştri viitorul pe care-l merită, şi să acţionăm cu încredere şi curaj pentru a arată lumii că în acest moment, în aceste alegeri, Statele Unite ale Americii sunt încă cea mai mare speranţă de pe Pământ. Mulţumesc Nevada, Dumnezeu să vă binecuvânteze, Dumnezeu să binecuvânteze America .
29 septembrie 2008
9 Comments
dr. jones
2 October 2008wow
eu sunt chiar in reno, nevada in momentul asta :).
Francesco
2 October 2008Nu e rau deloc, Dr. Jones! Poate veti intalni pe acolo pe cineva care a fost la intalnirea cu Obama. Ar fi interesant sa stim cum a fost de fapt, intalnirile cu Obama au o mare incarcatura emotionala.
emil
2 October 2008Vorba lui Obama, as vrea si eu sa clarificam lucrurile.
Am accentuat singura afirmatie complet adevarata. Restul e un amestec de semi-adevaruri si falsuri.
S-a ajuns aici datorita regularii activitatii bancilor care ofera credite ipotecare astfel incit sa fie coborite standardele normale de imprumut, pentru a permite celor cu venituri foarte mici sa cumpere case. Bancile au fost obligate prin lege sa acorde imprumuturi foarte riscante. Li s-a stabilit un plafon obligatoriu de acordare a astfel de imprumuturi, functie de indeplinirea caruia depindea aprobarea extinderii activitatilor in alte sectoare financiare. Cei care au obtinut astfel credite ipotecare au facut apoi alte imprumuturi (pentru masina, vacante, etc) garantate de valoarea casei obtinuta prin creditul ipotecar initial. Fannie Mae si Freddie Mac au achizitionat toate aceste imprumuturi dubioase, in valoare de 1 trilion, le-au tocat si reambalat in tot felul de produse fianciare gen securities, apoi le-au vindut sub forma de investitii la banci de investitii, firme de asigurare, mutual funds.
E simplu de inteles cu o analogie alimentara. Ipotecile insolvabile si imprumuturile garantate de aceste ipoteci sint carnea tocata din care Fannie si Freddie au facut cirnati de tot felul, pe care i-au revindut in parte altor institutii financiare fara legatura cu piata imobiliara, in ideea ca acesti cirnati vor creste in valoare. Nimeni nu a sesizat ca interiorul acelor cirnati era alterat si urit mirositor. Toti investitorii au crezut ca acesti cirnati se vor umfla in timp si vor aduce profit. Ideea de baza a fost ca preturile caselor vor continua sa creasca si implicit valoarea investitiilor bazate pe credite ipotecare. Un adevarat castel din carti de joc. Cind primele carti de la baza au inceput sa cada, adica milioanele de datori insolvabili au inceput sa ajunga (asa cum era logic de la inceput) in incapacitate de plata si preturile caselor au inceput sa scada, tot esafodajul financiar construit pe o fundatie instabila s-a prabusit.
Contrar a ceea ce sustine Obama, tocmai interventia politica in economie, regularea artificiala in numele unei inginerii sociale, a dus la situatia prezenta. Si iarasi, contrar a ceea ce sustine Obama, cind a existat o intentie buna de a regula activitatile oneroase ale firmelor Freddie Mac si Fannie Mae, Democratii corupti din Congres s-au opus vehement in 2004, 2005 si 2007. Lobistii pe care da vina Obama sint lobistii de la Fannie si Freddie care au uns buzunarele politicienilor (in special Democrati) pentru a preveni investigarea practicilor contabile si de administratie ale celor doi giganti.
Obama nu spune pentru cine lucreaza azi sefii de la Fannie si Freddie si ce fel de compensatii financiare au primit dupa ce au adus la sapa de lemn firmele pe care le-au condus:
– Franklin Raines, fost CEO la Fannie (99 – 04) si compensat cu 90 de miloane, face parte din echipa economica a lui Obama.
– Jim Johnson, fost CEO la Fannie (91 – 98) si compensat cu 21 de miloane, face parte din echipa economica a lui Obama.
Spune-mi cu cine te insotesti ca sa iti spun cine esti.
Si culmea, Obama are nerusinarea sa acuze capitalismul pentru acest dezastru, sa indrepte degetul acuzator spre „lacomie si iresponsabilitate”, spre „activitatea speculatorilor care au profitat de sistem”, cind el este cel care in numai trei ani (intre 2004 – 2007) a primit $126,349 de la Fannie si Freddie in contributii la campania sa electorala. Este al treilea din Senat pe lista lunga a celor unsi de Fannie si Freddie.
emil
2 October 2008Thomas Sowell are un articol scurt si la obiect, care demonteaza scamatoria mediatica a Democratilor, de musamalizare a adevaratelor cauze ale acestei crize.
Imperialistu'
2 October 2008De la maestrul Florea citire, Conu’ Obama fata cu Reactiunea. Cum le-a prevazut nenea Iancu pe toate. ????
costin
2 October 2008De ce, daca ar stii americanii ce a cauzat intradevar criza financiara americana, Obama nu ar urca in sondaje ci din contra, articol al Dianei West
———————————
The conventional wisdom is that the economic crisis is the reason Sen. Barack Obama is up in the polls.
The conventional wisdom is wrong. Not about Obama being up in the polls, of course, but about why that is so. Obama is up in the polls not because of the economic crisis, but because the reason for the economic crisis, the festering root of it all that has twisted the U.S. financial system beyond recognition, is being ignored in our narrative-creating centers, from the mainstream media to Congress to the White House to the presidential candidates themselves.
Since Obama can only stay up in the polls as long as this all-important reason remains an unspoken, murky kind of secret, I can well understand his obvious inclination to change the subject.
The fact is, if American citizens become too widely acquainted with the fact that race-based social engineering virtually created the sub-prime mortgage industry that has transformed the U.S. economy into The Titanic, Obama will sink in the polls. That’s because race-based social engineering is what Obama both advanced as a so-called community organizer, and later funded as an official of Chicago’s Woods Fund, where he served alongside unrepentant terrorist and political ally William Ayers — another phantom political fact citizens now pondering their presidential votes are not supposed to consider.
But I digress. The question is, how exactly did the government overlay of race-based goals onto the real estate marketplace help create the sub-prime mortgage industry, which, having imploded, triggered the current economic crisis, and what did Obama have to do with it?
The answer goes back to one of those totalitarian drawing boards where social engineers draft their human havoc. Not „enough” minorities owned homes, the social engineers decided, because not „enough” minorities were eligible for mortgages, the social engineers concluded. Therefore, in the bean-counting name of what „should” be, the social engineers effectively junked all bottom-line, non-racial markers of mortgage eligibility, from steady employment and clean credit to the all-important down payment, that banks have traditionally relied on to determine the difference between a good and a bad credit risk. This paved the way for increasingly unconventional „sub prime” loans for all (including rubber-check-writing deadbeats, speculators and novices-in-over-their-heads of all races). The social engineers claimed victory for what they called „affordable housing” — which also paradoxically created a vast market of extremely unaffordable housing — but it was just a house of card!
s. The real estate bubble popped, the bad loans came crashing down, and the world markets came tumbling after.
Back in the early 1990s, however, it was all still coming together. Writing in the New York Post, Stanley Kurtz described some of the techniques community organizers use to intimidate banks into making bad loans: „In the name of fairness to minorities, community organizers occupy private offices, chant inside bank lobbies, and confront executives at their homes — and thereby force financial institutions to direct hundreds of millions of dollars in mortgages to low-credit customers.”
He continued: „In other words, community organizers help to undermine the U.S. economy by pushing the banking system into a sinkhole of bad loans. And Obama has spent years training and funding the organizers who do it.”
Kurtz went on to detail the nature of that training and funding in concert with ACORN (the Association of Community Organizers for Reform Now), an essential component in the drive to force banks „kicking and screaming” as Madeline Talbott, one of Obama’s close ACORN associates put it, into the risky loan business. At one point, Kurtz reported, „Obama was training the army of ACORN organizers who participated in Madeline Talbott’s drive against Chicago’s banks.”
Will America elect someone this far left wing to take charge of the Federal Reserve Bank? Terrifying thought. To be sure, it wasn’t just community shakedown artists who brought our current crisis about. They had massive help along the way, as „affirmative action lending” practices were foisted on the banking industry at the national level, particularly during the presidencies of Carter, Clinton and, yes, George W. Bush. These lending practices were further institutionalized once government-sponsored Fannie Mae and Freddie Mac, under the astronomically well-paid leadership of Fannie CEO James A. Johnson, began snapping up high-risk loans and repackaging them for sale on the world market. Johnson, whom Obama, of course, chose to lead his vice-presidential selection committee (until financial shenanigans over a sweetheart housing loan forced him out) even set a goal for Fannie Mae to buy up $1 trillion in low-income loans to ensure that, as CNSNews.com quoted him as saying, „ev!
ery American who wants to get a mortgage will have their loan approved.”
Well, they did. And it didn’t work out so well, did it? Such is the human cost of social engineering, whether on Wall Street, Main Street or Red Square. No wonder Obama doesn’t seem to want to discuss the pesky details. „The main thing is to just move away from this hyper-political environment and recognize the house is on fire,” he recently said.
That’s the main thing? „Let’s put out the fire first,” he added, „and we can figure out what caused it.”
Later, he means. A lot later. Like after Election Day when it’s too late to vote for the other guy. Because what voters in their right minds would expect the man who likes to set the fires to put them out?
Tiberiu Florea
2 October 2008http://www.economist.com/finan…..d=12327393
costin
2 October 2008Papusarii Marii Crize
de George SCARLAT
— Clinton, Bush si stanga americana sunt artizanii crahului planetar * Aviditatea lor dupa voturile negrilor si hispanicilor a determinat dictatura SUA in sistemul bancar si prabusirea pietei
Pentru ca epicentrul crizei mondiale a fost pe Wall Street, toata lumea a acuzat „capitalismul salbatic”. Rezolvarea crizei a fost gasita repede: interventia statului in economie, taxe mai mari, reglementari mai multe, capitalism mai putin. In realitate, nu capitalismul a generat criza, ci mai degraba lipsa acestuia.
Crahul imobiliar, detonator al turbulentelor financiare, a fost provocat de amestecul statului in economie si de inlocuirea regulilor pietei cu activismul social. Dezastrul a fost produs de regulile aberante de pe piata impuse de stanga americana de ani de zile, dar si de Administratia Bush care s-a lasat prinsa in hora.
Creditele comandate politic
Bancile de investitii si companiile ipotecare s-au prabusit din cauza ca milioane de persoane nu au mai achitat creditele ipotecare. Nici nu aveau cum. Majoritatea rau-platnicilor provin din randurile negrilor si hispanicilor. Acestia nu ar fi primit credite in mod normal pentru ca nu sunt solvabili. Nu au bani de avans, nu pot dovedi ca au venituri cu care sa achite ratele si nici o istorie anterioara a creditelor. In SUA, in numele luptei impotriva discriminarii, s-a decretat ca membrii minoritatilor trebuie sa primeasca credite cu orice pret. Presedintele democrat Jimmy Carter a emis „Community Reform Act”, o lege prin care bancile sunt obligate sa crediteze si clientii din cartierele defavorizate, adica din randul minoritatilor. In cazul in care o banca este reclamata de o comunitate (de fapt ONG-uri radicale de stanga) ca discrimineaza rasial pentru ca nu acorda credite ipotecare negrilor si hispanicilor, banca respectiva nu mai are voie sa deschida filiale, sa faca fuziuni sau achizitii.
Housing and Urban Developement (HUD), Ministerul american al Locuintei, a devenit sub un alt democrat, Bill Clinton, o adevarata „politie politica”. Clinton a decretat ca 21% din credite trebuie sa mearga in zonele defavorizate, locuite de rau-platnici.
George W. Bush, sfatuit sa atraga voturile mexicanilor, a ridicat plafonul pentru anul 2008 la 39%. Presedintele actual a declarat ca vrea ca pana la sfarsitul deceniului sa apara inca 5,5 milioane proprietari de culoare. Carevasazica, in SUA, presedintii ordona bancherilor cat si cui sa dea credite.
Basica s-a spart in 2008. Negrii s-au dovedit rau platnici in proportie de 70%, fata de 20% in randul albilor. De altfel, zonele cu credite neachitate in proportie de masa sunt cele unde negrii si hispanicii sunt prezenti in numar covarsitor: sudul Californiei, Florida, sud-vestul, unele orase din nord-est. Nici nu ar fi putut plati. Gladys Delgado, o menajera emigrata din Honduras, a semnat un contract de credit ipotecar intr-o engleza pe care nu o intelege. S-a angajat sa plateasca o rata de 3200 dolari pe luna, desi impreuna cu sotul sau are venituri de doar 4000 dolari lunar.
Din Harlem la Bucuresti
Creditele acordate persoanelor fara avansuri si fara garantii serioase sunt denumite „subprime mortgages” (SBM). Ipotecile SBM pot fi tranzactionate. Companiile au strans astfel de SBM si le-au vandut la pachet ca titluri de valoare. Cumparatorii au fost marile banci de investitii, dar si fonduri de pensii si alti investitori. Astfel, activele toxice au ajuns pe Wall Street. Analistii economici apreciaza ca Wall Street-ul a investit in asemenea produse riscante din cauza lacomiei, pentru ca erau purtatoare de dobanzi mai mari. De asemenea, investitorii s-au gandit cu cinism ca, la o adica, statul ar prefera sa le rascumpere actiunile, decat sa arunce in strada milioane de rau platnici. Ceea ce s-a si intamplat, prin injectarea a 700 miliarde de dolari de catre Congresul American conform planului de urgenta. Gigantii economici de genul Lehman Brothers s-au prabusit si au creat panica pe piata globala. La bursa din Bucuresti, in zilele bune, 85% din valoarea tranzactiilor apartinea investitorilor straini care acum
se retrag. In panica.
Companiile falite sunt monopoluri de stat
Fanny Mae detinea jumatate din piata creditelor ipotecare. Aceasta companie finanta bancile ipotecare locale cu banii obtinuti din „mortgage back securities” (MBS), titluri de valoare bazate pe ipoteci, cumparate la randul lor de investitori, banci, fonduri, carora le garanta returnarea investitiei. Banii erau imprumutati apoi bancilor locale care acordau credite otravite.
Pare incredibil, dar SUA, bastionul capitalismului, s-a dus la vale din cauza socialismului care a sapat la temelia sa. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca Fannie Mae si Fredie Mac, societatile ipotecare „nationalizate” in urma crizei erau companii de stat. Fannie Mae s-a infiintat cu capital de stat, ceea ce este neobisnuit in America si a avut si monopolul creditului ipotecar, ceea ce este de asemenea cu totul neamerican. Ulterior s-a infiintat si Fredie Mae, cu acelasi obiect de activitate. Capitalul celor doua societati a devenit intre timp privat, dar Fannie si Fredie au ramas sponsorizate de stat, omoloagele ANL din Romania. De asemenea, erau scutite de taxe locale si statale, adica de 300 milioane dolari anual. Au fost acuzate ca sfideaza libera concurenta si ca practica „crony capitalism” (capitalismul de cumetrie).
Aceste companii erau privilegiate pentru ca titlurile de valoare emise de ele nu trebuiau inregistrate la Comisia de Valori Mobliare. Titlurile erau garantate de guvern, fapt care ii permitea lui Fanny sa obtina bani cu dobanzi mai mici decat companiile private, adica un avantaj de 4 miliarde dolari pe an (2,6 miliarde pentru Fredie, compania sora). Fannie si Fredie au fost preluate de guvernul federal pe 7 septembrie.
Extrema stanga finantata din credite
Fannie si Fredie sponsorizau ONG-urile radicale Acorn, a negrilor si La Raza, a hispanicilor.
Acestea terorizau bancile care se fereau sa crediteze rau-platnici. Pichetele, mitingurile si reclamatiile la HUD erau arsenalul stangistilor. De frica sa nu fie trecute pe lista neagra a HUD, bancile imprumutau oameni fara salarii, garantii, avansuri. Banii erau, la randul lor, imprumutati de catre bancile respective de la Fannie si Fredie, care apoi vindeau titlurile pe Wall Street. Conform congresmenului republican Michelle Bachman, Fannie si Fredie trebuiau sa verse circa 500 milioane dolari pe an catre National Affordable Housing Fund (Fond pentru locuinte). Fondul avea obligatia sa faca donatii pentru ONG-uri „care au demonstrat capacitatea si experienta de a promova obiectivele fondului”, adica Acorn si La Raza. Aceste organizatii, cu o agenda radicala de stanga se implica si in politica, sustinandu-l pe Barack Obama. De altfel, mai multi membri ai Acor sunt judecati in mai multe state americane pentru ca s-au trecut fraudulos pe listele de alegatori furand identitatea unor cetateni din cartile de telefon sau fisele bibliotecilor publice. Fannie Mae a facut si donatii directe catre asemenea organizatii, iar fostul sau presedinte este consilierul lui Obama.
Lacomia a grabit criza
Lacomia oamenilor precum si dorinta de lux au contribuit si ele la criza financiara. Circa 40% din locuintele construite nu au fost locuite niciodata.
Proprietarii le-au achizitionat fie in scopuri speculative fie ca locuinte de vacanta. In Miami procentul a ajuns la 85%. Sefii companiilor de investitii aveau salarii de zeci de milioane de dolari. Politicienii s-au lacomit si ei. Fannie Mae a facut donatia electorala record de 3,8 milioane dolari pentru congresmeni din Comisia de Finante a Camerei Reprezentantilor. Nesimtirea a continuat si dupa crahul financiar. O companie care tocmai primise ajutor de stat pentru a trece criza, a folosit o parte din bani pentru a achizitiona o resedinta de vacanta pentru sefii sai, cu centru de sanatate si alte dotari de lux.
Francesco
2 October 2008costin:
Articolul lui G. Scarlat din Ziua a venit la fix pentru a intelege resorturile crizei. Am amanat pana acum abordarea unui amanunt din discursul lui Obama referitor la o consecinta a bailout-ului de 700 mld de dolari. Dar sa vedem despre ce este vorba:
Deci Obama le flutura votantilor sai ideea ca ar putea sa si castige bani criza pe seama fondurilor aprobate de Congress. Cum ar veni, pielea ursului din padure! Orice economist l-ar putea desfiinta cu privire la ideea sa ca banii din bailout ar fi o investitie a contribuabilului de pe urma careia se va alege cu un profit! Acei bani sunt o pierdere, sau o mare parte din ei, asta este.
Dar pentru voturile care-l vor face presedinte merge si asta…