Nu strategiile sunt greu de facut. UE stie sa faca orice. Poate sa îndeplineasca orice sarcina de management. Are toate mijloacele. Dar nu are scop si nu îl poate stabili daca identitatea beneficiarului e o problema insurmontabila. Cum sa stii ce e mai bine pentru el, daca nu stii cine e el? Acesta însa nu vrea se uite în oglinda. Desi ar trebui sa fie simplu, gestul devine covârsitor de greu daca privitul în oglinda trebuie facut cu evitarea notiunii de adevar. Uniunii nu îi e greu sa emita un document în plus, dar paralizeaza de teama unor gesturi simple si semnificative. Nu poate sa accepte evidentele si sa faca fata bilanturilor, fara ocolisuri, anestezii si comentarii dizolvante.

Cea mai avizata si oficiala voce a UE, presedintele Herman van Rompuy, a recunoscut ca Strategia Lisabona a esuat. Scopul sau era sa faca din UE “the most dynamic and competitive knowledge-based economy in the world capable of sustainable economic growth with more and better jobs and greater social cohesion, and respect for the environment by 2010”. Citatul acesta a fost repetat cuvânt cu cuvânt de mii de ori. Nu a avut însa darul sa produca rata de ocupatie propusa sau sa ridice cercetarea si dezvoltarea la un nivel comparabil cu SUA sau Japonia.

Strategii si hârtii
Strategia Lisabona a fost planul de actiune si dezvoltare a UE stabilit în 2000. Prin îndeplinirea obiectivelor, ar fi trebuit sa îi convinga pe europeni sa adopte Constitutia lui Giscard si sa ajute la aplicarea acesteia fara cacofonii. Constitutia a raposat în 2005 în urma refuzului electoratelor francez si olandez. S-a dres busuiocul cu Tratatul de la Lisabona, care a preluat prevederile tratatelor europene aflate în vigoare în 2007, la care s-au adaugat câteva reforme din sus-numita constitutie.

Statele UE au cheltuit timp si energie în ultimii zece ani cu Strategia Lisabona. S-au organizat reuniuni la vârf si informale, task forces, steering groups, work-shops, etc., contribuabilul a platit calatoriile delegatilor si organizarea întâlnirilor, autoritatile nationale au trimis feed-back-uri, s-a recapitulat, ajustat, comentat. Nu a folosit la mare lucru pentru ca acum aflam ca nu a existat putere de coercitie pentru punerea în practica a obiectivelor si ca statele membre si cetatenii lor nu au avut destul ownership pentru respectivul proces. Adica nu l-au adoptat, nu l-au facut lorusi, nu le-a pasat de el.

Van Rompuy propune ca noua foaie de parcurs, ce înca urmeaza a fi definita sub numele de Strategia 2020, sa stabileasca mai putine obiective, iar de realizarea acestora sa fie responsabili liderii politici, nu functionarii. Aceste doua decizii sunt de bun simt. Daca nu ne mai miram cum de nu le-a venit asta în minte pâna acum, trebuie sa ne întrebam neaparat daca este suficient ca sa fim optimisti pentru viitor. Din pacate cele doua masuri se refera numai la managementul procesului, la modul de utilizare a motoarelor, nu la directia în care acestea se vor îndrepta. Pentru ca europenii sa considere strategia UE demersul lor personal e nevoie de mult mai mult.

Este o gluma sa credem ca de acum încolo europenii vor munci mobilizati de „vasele amiral” ale strategiei pe care vrea sa o stabileasca Barosso & Co. Nu îi va arde rata somajului la nivel UE, mobilitatea tineretului, energiile noi si Europa sociala. Pâna acum, guvernele europene si-au învatat cetatenii sa astepte asistenta; ce ne poate face sa credem ca, dintr-o data, ei se vor lasa prinsi de un abstract elan european si îsi vor cheltui altruist eforturile pentru îndeplinirea indicatorilor fixati? Doar se stie ca alegerile pentru Parlamentul European nu trezesc interesul pentru problemele europene, ci sunt, pentru cei care participa, cel mult o ocazie de a taxa guvernele pentru ce fac ele la nivel national.

Istoria managementului european
Prin secolul V, când Sf. Patriciu a evanghelizat Irlanda, tara era condusa de regi si de druizi. Prin lucrarea lui, în putin mai mult de un secol insula a fost încrestinata. Sf. Patriciu a fost prima personalitate publica care a cerut deschis abolirea sclaviei (care a fost ontinuta relativ curând dupa moartea lui). Nu a fost un tolerant. Avea confruntari directe cu druizii si legenda spune ca unii din acestia si-au pierdut astfel viata.

Discipolii sai au calatorit în barci învelite în piele de foca pentru ca sa predice în insulele britanice. Dupa navalirile barbare, calugarii irlandezi au contribuit la recrestinarea Europei, înfiintând manastiri pâna în nordul Italiei. Nu e vorba de 2-3 schituri amarâte, ci de un fenomen spiritual si cultural care a dus la fondarea în secolele VI-VIII, a 113 manastiri si scoli în Franta si Elvetia, 26 în Germania, 10 în Austria si 3 în Italia. În secolul VI calugarii irlandezi erau cunoscuti la Constantinopol ca foarte buni cunoscatori de greaca si ebraica. Cum au putut? Irlanda e o tara nordica cu clima neprietenoasa tot timpul anului, unde iarna este lumina (slaba) numai câteva ore pe zi. Nu existau telecomunicatii, mijloace de transport sigure, carti tiparite, haine si încaltaminte cât de cât comode, tot ce se construia se facea cu mâna sau cu instrumente rudimentare. Europa era bântuita de tâlhari si de pagâni (frizonii chiar au mâncat câtiva misionari). Cum au putut benedictinii, mai târziu, dar în conditii nu foarte diferite, sa faca o retea functionala de carturari din Portugalia pâna în Lituania?

Modul european de abordare a lucrurilor a fost initiat la manastiri. Încrederea în ratiune, lucrul metodic, optimismul, alternarea muncii cu activitatile spirituale si cu odihna, alegerea unui lider si respectul pentru autoritate, prietenia între membrii echipei, lucrul în etape, fixarea de obiective clare nu sunt inventii recente. Vocational training, team building, purpose driven action, steward leadership se practicau pe colinele din Irlanda, la abatiile din Burgundia si în muntii Moldovei.

Dar nu metodele au dus la rezultatele uluitoare, ci faptul ca totul era pus în slujba unui scop, ca toti priveau în aceiasi directie. Eurocratii de la Bruxelles nu înteleg, si de aceea nu pot sa faca, ce faceau calugarii din secolele trecute. Aroganta si snobismul lor nu sunt numai suparatoare, ci si extrem de paguboase. Pe de o parte, se mândresc cu faptul ca UE poate sa rezolve orice dosar pentru ca are expertiza, resursele si metodele sa o faca – si au dreptate. Pe de alta parte însa, si aici se înseala rau, vad aceasta capacitate ca pe o realizare în sine, si întrerup astfel legatura dintre intentii si know-how si faptele reale si semnificative.

UE chiar are în buzunar cheia succesului. Nu trebuie decât sa se uite în oglinda si sa faca un exercitiu de sinceritate, adica de adevar. Calugarii din secolele trecute credeau ca Adevarul exista si ca ei au o relatie personala cu El. Pentru eurocrati adevarul e cel mai virulent alergen. Exista instructiuni scrise pentru a nu se vorbi pe sleau. Trebuie sa se comunice ca în bancul cu Bula si cu teapa, cu deosebirea ca teapa a ajuns la destinatie pâna la urma, în timp ce limbajul european înca mai ezita.

Calaretul fara cap
Nu trebuie sa ne miram ca imaginea pe care o ofera Europa e cea unei nesigurante vecine cu prostia. Europa nu îsi recunoaste spiritualitatea de gura unei minoritati belalii care oricum nu va fi multumita niciodata. Nu îsi asuma istoria de teama ca sa nu para triumfalista. Nici macar turismul si gastronomia nu mai sunt prilej de mândrie pentru ca Europa este, dupa cum bine stim, primul responsabil de starea jalnica a planetei si de obiceiurile alimentare nesanatoase.

UE nu e capabila sa reactioneze prompt la ce se întâmpla în lume, si cu atât mai putin sa aiba initiativa. Se manifesta cel mult prin niste declaratii plate si prudente pe care tarile terte le retin numai în masura în care le afecteaza economia. Din cauza corectitudinii politice, istorice si culturale, nu numai ca nu poate fi înteleasa de straini, dar nici nu e în stare sa înceapa o dezbatere semnificativa asupra identitatii proprii.

Nu strategiile sunt greu de facut. UE stie sa faca orice. Poate sa îndeplineasca orice sarcina de management. Are toate mijloacele. Dar nu are scop si nu îl poate stabili daca identitatea beneficiarului e o problema insurmontabila. Cum sa stii ce e mai bine pentru el, daca nu stii cine e el? Acesta însa nu vrea se uite în oglinda. Desi ar trebui sa fie simplu, gestul devine covârsitor de greu daca privitul în oglinda trebuie facut cu evitarea notiunii de adevar. Uniunii nu îi e greu sa emita un document în plus, dar paralizeaza de teama unor gesturi simple si semnificative. Nu poate sa accepte evidentele si sa faca fata bilanturilor, fara ocolisuri, anestezii si comentarii dizolvante.

Nu e nevoie de definirea identitatii din punct de vedere filosofic, care e un proces necesar si util, dar care nu se sfârseste niciodata. Acum e nevoie doar de enuntarea câtorva elemente simple si clare, în care sa se recunoasca omul de pe strada si sa fie prezentate publicului cu optiunea take it or leave it, dupa cum spunea John Howard. Apostolii multiculturalismului vor agoniza, dar se va desfunda drumul pentru ceilalti multi care vor sti catre ce se îndreapta si putea spera ca planurile pe care si le fac vor da roade. Oricum, acest moment e inevitabil, el poate fi numai amânat, cu costurile de rigoare.