România nu este un stat totalitar, cu ambitii extra-vagante, de nesustinut, de care sa-ti fie rusine ca cetatean sau sa le fie rusine aliatilor. Românii nu au ambitii mai mari sau mai putin legitime decât au avut germanii, polonezii sau balticii. A fi obsedat de reactia Rusiei fata de aceste idealuri, înseamna a face deja politica externa a Rusiei.

Gelu Trandafir

Un articol pentru Madame Blogary

“Mr. Gorbachev, open this gate. Mr. Gorbachev, tear down this wall.” Fraza celebra, rostita în 1987 la Poarta Brandenburg de catre Presedintele Reagan, fusese cenzurata de oficialii Departamentului de Stat.

[pullquote]România nu îşi poate schimba poziţia geografică şi, dacă nu vrem să ne (re)acomodăm cu ideea de a fi în sfera de influenţă a Moscovei, trebuie să ne obişnuim cu realitatea că îi vom mai jena pe ruşi o bună bucată de vreme de acum încolo. Românii nu au ambiţii mai mari sau mai puţin legitime decât au avut germanii, polonezii sau balticii. A fi obsedat de reacţia Rusiei faţă de aceste idealuri, înseamnă a face deja politica externă a Rusiei.[/pullquote]

E “dura”, e “naiva”, e o “provocare gratuita” a sovieticilor, au notat constiinciosi si precauti diplomatii pe marginea proiectul de discurs al presedintelui. Ronald Reagan a insistat ca fraza sa ramâna. A rostit-o, alaturi de alte fraze asupra carora diplomatii avertizasera privind “consecintele negative”. Ziaristii au criticat, pacifistii, bine stipendiati de URSS, au protestat cu frenezie. Dar acum acest fragment, “Mr. Gorbachev, tear down this wall”, e nelipsit din documentarele despre prabusirea Zidului Berlinului.

Razboiul stelelor
“Ronald Reagan a contestat tot ceea ce elita politica de stânga, liberala, americana considera drept acceptat”, spunea Margaret Thatcher la aniversarea a 25 de ani de la înfiintarea Heritage Foundation. “Criticii de serviciu ai Presedintelui Reagan s-au plâns ca el de fapt nu întelegea comunismul. Dar l-a înteles mult mai bine decât ei. Intelesese ca prospera pe seama fricii, slabiciunii si lipsei de coloana vertebrala a clasei politice occidentale.”

Initiativa de Aparare Strategica (SDI), prima varianta a scutului anti-racheta – “Razboiul Stelelor”, a îngenuncheat Imperiul Raului. Dincolo de protestele constante ale pacifistilor occidentali care doreau dezarmarea unilaterala a Vestului în fata sovieticilor, a existat un moment de cumpana, descris de fostul premier britanic. In 1986, la Reykjavik, Reagan, care credea sincer într-o lume fara arme nucleare (unul din putinele puncte asupra carora Reagan si Thatcher nu au fost de acord) a fost atras într-o capcana de catre Gorbaciov. In timpul negocierilor, Reagan a fost convins ca s-au facut progrese în reducerea armelor nucleare si ca, în acelasi timp, URSS acceptase tacit Initiativa de Aparare Strategica a Statelor Unite, care era, în esenta ei, defensiva. Apoi, în ultimul moment, sovieticii au cerut abandonarea de catre americani a Initiativei. “Presedintele refuzat imediat sa abandoneze proiectul Initiativei de Aparare Strategica, negocierile s-au sfârsit urât, iar presa l-a criticat dur. In acea zi însa, când un om mai slab ar fi cedat, el si-a aratat curajul. Ca rezultat al curajului sau, programul SDI a continuat si sovieticii au înteles ca jocul lor esuase.” Trei ani mai târziu, Imperiul Sovietic se prabusea, “iar decizia lui Ronald Reagan de ramâne ferm pe pozitii era rasplatita.”

Astfel de exemple de curaj si viziune pot parea unora nepotrivite contextului românesc, chiar deplasate. Sa luam atunci ceva mai apropiat.

Balticii. Mart Laar: “Problemele apar când tarilor le lipseste curajul”
Daca tarile baltice ar fi fost obsedate de întrebarea “Ce va zice Rusia?” si chiar “Ce vor zice Europa sau FMI?”, ar fi acum în CSI, probabil putin peste nivelul Republicii Moldova, nu în NATO si Uniunea Europeana. Mart Laar, fostul premier estonian, un profesor de istorie devenit la 32 de ani artizanul reformelor care au adus independenta si prosperitate Estoniei, vorbeste adesea despre curaj ca datorie morala a oamenilor politici. “Problemele apar când tarilor le lipseste curajul”, spune Mart Laar. Sa vedem de ce.

In 1992, Estonia a fost prima tara din fosta URSS care a abandonat rubla. Gânditi-va numai ca, la vremea respectiva, Fondul Monetar International avertiza Estonia împotriva unui asemenea gest nesabuit; pentru FMI, parasirea rublei de catre Estonia era ”sinucidere economica”.

Acelasi FMI care ceruse Estoniei sa stea cu rubla în brate, l-a îndemnat pe Mart Laar sa ajute cele trei mari banci care falimentau. Premierul Laar a refuzat sa intervina cu banii contribuabililor pentru salvarea bancilor, cu atât mai mult cu cât stia despre legaturi ale acestor banci cu crima organizata si mafia rusa. Sub Mart Laar, Estonia a fost prima tara europeana care a adoptat cota unica de impozitare, sfidând si în aceasta privinta prudenta expertilor. Tot sub Mart Laar, spre nemultumirea stângii occidentale, a existat si o lustratie de facto, o curatare a administratiei tarii de nomenclatura comunista care era de fapt o forta de ocupatie.

Poate si balticii pot parea un exemplu îndepartat. Mizele noastre pot parea mai mici (de fapt nu sunt). In România, întrebarea “ce va zice Rusia?” revine obsesiv la fiecare decizie legata de Republica Moldova (de exemplu, cu ocazia facilitarii acordarii cetateniei române celor îndreptatiti sa o dobândesca); a fost pusa cu insistenta când Traian Basescu a sustinut ferm aderarea Georgiei si Ucrainei la NATO si acum, când Presedintele României a anuntat amplasarea unor elemente ale scutului anti-racheta pe teritoriul Romaniei.

Românii. Emil Constantinescu: “Romania a suferit mult prea mult din cauza pozitiilor echivoce ale conducatorilor sai”
Sa venim asadar si mai aproape de zilele si granitele noastre. In 1999, Presedintele Constantinescu a decis implicarea României în razboiul contra regimului Milosevici, razboi dus de NATO fara aprobarea ONU. Amintiti-va situatia României de atunci: o tara ravasita de doua mineriade (grosolan sustinute mediatic si politic), un stat care cu un an înainte fusese la un pas de a intra în incapacitate de plata a datoriei externe, cu un sistem bancar înca în convalescenta dupa trauma guvernarii “patrulaterului rosu”.

“Am ales pentru Romania în acest drum al fermitatii pentru ca, în istoria ei, Romania a suferit mult prea mult din cauza pozitiilor echivoce ale conducatorilor sai, din cauza ezitarilor si a schimbarilor de directie în functie de împrejurari”, argumenta Emil Constantinescu deschiderea spatiului aerian pentru avioanele NATO. A urmat o campanie virulenta împotriva acestei decizii si a Presedintelui, cu accente national-comuniste în media si în Parlament, dusa prin multe guri de foc ce se fac de obicei ecoul “preocuparilor” Moscovei si fata de care, de altfel, Emil Constantinescu nu mai are astazi nicio obiectie (din contra, acum ameninta cu un soi de admiratie perversa “Rusia nu uita si nu iarta”). Ramâne însa decizia Presedintelui Constantinescu de participare alaturi de NATO si de sprijinire a opozitiei anti-Milosevici ca un moment crucial (de fapt primul moment crucial) al integrarii euro-atlantice a României. In mai 1999, Tony Blair anunta în Parlamentul de la Bucuresti ca “Marea Britanie va sustine invitarea Romaniei la începerea negocierilor de aderare la UE.” Abia în acel an, 1999, în decembrie, României i s-a deschis într-adevar poarta catre Uniunea Europeana.

Problema consecventei (si fuga liberala)
Ulterior, Romania a urmat cu consecventa aceasta linie, chiar si sub Ion Iliescu, când a fost decisa participarea alaturi de SUA si Marea Britanie cu trupe in Irak, tot fara mandat ONU.
A existat o singura sincopa: gafa majora a anuntarii de catre PNL a retragerii trupelor din Irak. In vreme ce liberalii umblau bezmetici sa strânga semnaturi pentru un referendum ce se dorea un iresponsabil exercitiu de populism, presedintele Basescu a refuzat sa întoarca Romania la politica schimbarii de directie dupa cum bate vântul.

Problema loialitatii veritabile (si cea a adaptarii dialectice la circumstante)
Este interesant de remarcat si atitudinea leninista exemplara a lui Ion Iliescu, manifestata prin adaptarea sa dialectica la circumstante. Daca imediat dupa executarea lui Ceausescu, a orientat România cu fata catre Kremlin (atitudinea filo-rusa a lui Iliescu din anii ‘90 e excelent documentata în acest studiu publicat de revista Contrafort din Republica Moldova), daca în 1990 a fost singurul lider din Est care l-a sprijinit pe Gorbaciov în încercarea de a resuscita Tratatul de la Varsovia, daca în 1993 Ion Iliescu înca se pronunta pentru urmarirea “ambelor posibilitati” ca raspuns la o întrebare simpla: „doriti o alianta cu NATO sau o relatie strânsa de securitate cu Rusia?”, iar în 1999 se opunea vehement implicarii Romaniei impotriva dictaturii national-comuniste a lui Milosevici, iata-l pe Ion Iliescu în deceniul urmator schimbând, oportunist, tonul.

De data aceasta, contextul era altul: o administratie americana mult mai hotarâta dupa 11 septembrie 2001 si o opinie publica în România care era de acum covârsitor si vocal favorabila intrarii în NATO. In 2003, înaintea înlaturarii lui Sadam Hussein, presedintele Iliescu a trimis chiar o scrisoare de felicitare presedintelui Bush pentru Discursul acestuia privind Starea Natiunii: “Romanii au vazut fata raului personificat de comunism”, scria Ion Iliescu. “Romania intelege ca dictatorii nu pot fi tolerati sau ignorati, ei trebuie combatuti.” Pentru ca astazi, în noul context, Ion Iliescu sa revina la mistificarea istoriei recente: in 1989 “nu a fost o revolutie anti-socialista”, iar în 2009 “dupa ce au analizat mai bine consecintele unui scut anti-racheta, cehii si polonezii s-au dezis de un astfel de angajament.”

Adevarata loialitate fata de parteneri este aceea motivata de împartasirea sincera a unor valori comune: respectul pentru cetatean, libertatea, suveranitatea nationala, piata libera si, mai ales, apararea civilizatiei occidentale din care si noi facem parte de santajul unor dictatori care nu trebuie lasati cu niciun chip sa ajunga la butonul rosu, sa atace sau sa ameninte lumea libera. Obligatii de loialitate ai fata de aliatii cu care împartasesti valori comune, nu fata de “preocuparile” acelora ale caror valori nu le împartasesti.

Problema scutului. Damon Wilson: ”Cu Basescu presedinte, Romania este, probabil, cel mai pro-american membru al NATO”
In octombrie anul trecut, chiar în ziua vizitei lui Joe Biden în România, Damon Wilson, fost Senior Director pentru Afaceri Europene în Consiliul de Securitate Nationala în timpul Administratiei Bush, sublinia ca Bucurestiul fusese ales pentru cel mai important discurs al turneului vicepresedintelui SUA, care cuprindea vizite si la Varsovia si Praga.

”Cu Basescu presedinte, Romania este, probabil, cel mai pro-american membru al NATO. România a demonstrat ca e acolo unde America are nevoie cel mai mult.”, scria Damon Wilson. “Biden va afla de la conducerea de la Bucuresti ca România e gata sa ajute la apararea întregii Europe de rachetele iraniene prin gazduirea sistemului SM-3.”

La vremea respectiva, media si politicienii au citit exclusiv in cheie electorala, chiar diversionista, vizita vicepresedintelui american. TVR1, în ciuda misiunii sale publice, a refuzat sa transmita în direct declaratia de presa comuna Joe Biden – Traian Basescu. Daca am fi citit cu atentie sau macar auzit si dezbatut declaratia de presa comuna de la Palatul Cotroceni (boicotata de TVR1), nu am fi fost luati prin surprindere de anuntul lui Traian Basescu de saptamâna trecuta. “Eu apreciez foarte mult ca Guvernul României a adoptat cu bratele deschise noul sistem de aparare anti-racheta pe care îl vom introduce în Europa, adica sistemul SM3 care va înlocui sistemul intial proiectat sa apere securitatea, dar cu o arhitectura mult mai buna”, spunea vicepresedintele SUA în octombrie 2009.

Joe Biden: “Leadership-ul vostru trebuie sa fie curajos, iar vocea voastra sa se auda cu putere”
Recititi si discursul vicepresedintelui american de la Bibioteca Centrala Universitara, caracterizat de Stratfor la vremea respectiva drept “o provocare directa la adresa Rusiei”: “Statele Unite se împotrivesc notiunii secolului 19 de sfere de influenta”, “Sustinem dreptul democratiilor suverane de a lua propriile decizii, de a-si alege aliantele, fara ca vreo tara sa aiba dreptul de veto asupra acestor decizii.”

Joe Biden s-a referit direct la rolul României si al altor tari din Europa Centrala în sustinerea democratiei în Republica Moldova, Ucraina si Georgia . “Dar leadership-ul vostru trebuie sa fie curajos, iar vocea voastra sa se auda cu putere”, a precizat el. Recitind acest discurs, veti observa ca asteptarile aliatilor americani de la partenerii din Est, sunt mult mai mari decat angoasele noastre, justificate sau induse.

România nu e un stat totalitar, cu ambitii extravagante, de nesustinut, de care sa-ti fie rusine ca cetatean sau sa le fie rusine aliatilor. România e un stat membru NATO si UE (nu al CSI), aflat în parteneriat strategic cu Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Polonia (nu cu Rusia, nici cu Voronin). România nu îsi poate schimba pozitia geografica si, daca nu vrem sa ne (re)acomodam cu ideea de a fi în sfera de influenta a Moscovei, trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca îi vom mai jena pe rusi o bucata de vreme de acum incolo. Altfel, trebuie spus ca românii nu au ambitii mai mari sau mai putin legitime decât au avut germanii, polonezii sau balticii. A fi obsedat de reactia Rusiei fata de aceste idealuri, înseamna a face deja politica externa a Rusiei.