România este (aproape) singura țară din Europa care nu a ales partide extremiste în parlament (de stânga sau fascistoide – în măsura în care PSD nu e un partid extremist, aici se poate discuta), sau care nu a trimis partide extremiste în Parlamentul European. Vadim e istorie, Bogdan Diaconu nu există. Noua Dreaptă, dacă în Ungaria are vreo 20% (Jobbik), în Romania are popularitate zero. „Fundamentaliștii ortodocși” au ales un președinte de etnie germană, luteran.

Lucruri în general cunoscute.

În general, pentru că în contextul crizei migranților, care va atinge probabil și România, nu pericolul infiltrării jihadiștilor printre acești migranți, nu faptul că integrarea celor mai mulți dintre ei e puțin probabilă, cum s-a văzut deja în occident – aici „nu exista solutie”. Garduri? Trump! Nu astea sunt problemele, problema e „extremismul” românilor, „înapoierea”, „intoleranța” (deocamdată mascată). „Lasa că vedeți voi!”, ni se spune.

Anul trecut ni se spunea la fel: poporul ăsta „de proști!”, „înapoiați” și „pupători de moaște” nu va vota un minoritar. Îl va alege pe Ponta cel Verde, pentru că joaca pe cartea „mândri că suntem români”. Ha-ha-ha-ha, ce s-a mai râs, cu pofta, cu ingrijorare și condescendență. Ponta se mulează atat de bine pe „mentalitățile învechite, de Ev mediu etc, etc”. Atunci, „pupătorii…” nu au ascultat la ce spunea clasa clevetitoare, și fără să fie preocupați de staturile lor de giganți, le-au demonstrat incompetența și irelevanța. A prea multora dintre ei. Nu elitele sau elitismul sunt problema, ci incompetența arogantă, ignoranța suficientă, miliardele de ochi dați peste cap. Nimic nu mi e mai nesuferit.

Dacă o luăm empiric, miticul de pe stradă e mai conectat la realitate și mai matur decât prea mulți dintre clevetitori. Prea des, miticul generic trăiește într-un univers, cu bunele și cu relele lui, la care experții n-au acces. De ce? Nu știu. Din incompetență, dezinteres, din mândrie sau dispreț, de obicei o combinație din toate astea.

Ma refer, azi, mai ales la cei care în 2011 aplaudau cu ochii umezi și inima cât un purice, „Primăvara arabă”, de fapt o Iarnă islamistă, vedem. Nu au înțeles atunci, de ce ar înțelege acum?

Luciditatea lor, nu doar cei din România, la momentul potrivit, ar fi putut salva multe vieți omenești.

Un exemplu de găunoșenie cu ștaif e articolul despre „Primăvara arabă” al lui Cristian Ghinea, „Enervanții de arabi”, scris atunci, în focul evenimentelor, din care online mai putem găsi doar șapoul — „Adevărul e că poveştile astea cu revoluţiile tineretului arab, care iese în stradă şi protestează, enervează pe aproape toată lumea. Pentru că toată lumea vrea stabilitate şi predictibilitate. Astea două sînt pentru oamenii mari – politicieni, afacerişti, analişti – cam ce sînt jucăriile pentru copii. Dacă ar putea să-i scrie lui Moş Crăciun, oamenii mari ar cere să le aducă stabilitate şi predictibilitate.” (apr. 2013. DV) Tinerii ăia mișto care sâcâiau establișmentul burtos și plicticos au construit o trambulină pentru islamiști. Au urmat Statul Islamic, sute de mii de morți și milioane de exilați, o persecuție a creștinilor din Orientul Mijlociu cum nu a mai existat în istorie. Azi aflăm că nu sunt soluții, criza migranților e o fatalitate – Să ne iubim!, poate trece. E atât de simplu. Un inginer, dacă greșește, se dărâmă podul și e bun de plată, sau mai rău. În lucrul cu idei se scapă, de regulă, cu un „Ooops, I did it again!”, spus la ceas de seară, în fața oglinzii.