Nu contează trecutul, contează programul de guvernare. Trebuie să privim înainte. Trecutul e treaba istoricilor, care trebuie să fie lăsaţi în pace ca să lucreze liniştiţi. Discuţiile despre trecut nu schimbă nimic şi oricum nu ajută la creşterea producţiei, deszăpezirea drumurilor, eliminarea corupţiei, etc. Aşa spune cam toată lumea şi aşa se credea şi în Ucraina până nu demult. Ianukovici şi „familia”, programele de guvernare şi alegerile nu aveau nici o legătură directă cu Pactul Ribbentrop-Molotov şi cu armata lui Bandera, cu modul în care au ajuns acolo popoarele de pe teritoriul actual al Ucrainei şi cu diferenţa dintre spiritul european şi instituţiile UE etc, etc. Nimeni nu vedea de ce ar fi util să se deschidă aceste subiecte în altă parte decât la seminare de specialitate, în reviste culturale şi în câteva cărţi pe care le citesc câţiva intelectuali. Iată însă că de un an încoace ucrainenii au început să fie nevoiţi să privească înapoi şi să încerce repede să înţeleagă trecutul ca să poată salva viitorul.

„Cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le  interzici sau să le distrugi modul lor de a înţelege propria istorie.” – George Orwell

Orwell credea că omul trebuie să fie într-un contact firesc cu trecutul ca să rămână el însuşi. Nu ca să aibă succes, nici ca să fie informat, ci ca să îşi păstreze fiinţa proprie. Amintirile lui, oamenii şi locurile de demult, lectura istoriei, sunt elemente de bază care îl definesc. Violenţa asupra lor e un atentat asupra esenţei identităţii sale ca persoană.

Orwell nu era un obedient, sau un idealist exuberant, sau un indulgent. Nu se ferea să critice împotriva curentului, sau să nu vadă sau să treacă cu vederea lucrurile care sau sunt de criticat sau în pericol de a deveni criticabile. Dimpotrivă, credea că o condiţie a libertăţii este să li se spună oamenilor lucruri pe care nu vor să le audă şi că exercitarea constantă a spiritului critic este o responsabilitate faţă de cauza pe care o credem mai bună. Această cauză, deşi e mai bună decât alte cauze, rămâne vulnerabilă, şi trebuie mereu îmbunătăţită prin critică (aici).

Cu toate acestea, Orwell făcea o deosebire foarte clară între critică şi răsturnarea reperelor, mai ales în ce priveşte trecutul, pentru că văzuse că distrugerea legăturii personale pe care o au omenii cu trecutul lor e o cale foarte sigură de a-i transforma în robi. El credea că poţi distruge oamenii dacă îi împiedici să aibă să o viziune proprie asupra trecutului lor. („The most effective way to destroy people is to deny and obliterate their own understanding of their history.”)

Din păcate, cam asta a reuşit elita intelectuală de la noi. Nu spun că a impus o interdicţie formală, însă, practic, acesta e rezultatul. Atât intelectualii aserviţi politic, cât şi cei care cred că sunt independenţi, au reuşit să se convingă şi să îi convingă şi pe ceilalţi că înţelegerea istoriei noastre nu e de nasul oricui şi că li se cuvine numai câtorva aleşi să formuleze liniile directoare pentru interpretarea ei. Omul de rând nu poate reţine din istorie ce trebuie şi are nevoie să fie ghidat de elite. Orice altă abordare a istoriei deschide cutia Pandorei din care ies toate populismele, naţionalismele şi bigotismele.

Cu foarte puține excepții, elitele ne spun că, pe de o parte, regula generală e că nu poţi fi sigur absolut de nimic din trecut şi, concomitent, că la români  există o certitudine: România e coada cozilor în toate pentru că este e un concept fals, rod al unui lung şir de erori, trădări, crime, abdicări şi miticisme. Enumerarea acestor neajunsuri justifică, din partea elitelor, văicăreala și depunerea armelor, însă, la oamenii de rând, trebuie să stimuleze creativitatea, solidaritatea şi dinamismul participativ – toate la standarde europene. Tot Orwell spunea că „Dublugânditul înseamnă capacitatea de a susţine, simultan, două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă”. (Doublethink means the power of holding two contradictory beliefs in one’s mind simultaneously, and accepting both of them.)

Cu o astfel de abordare a trecutului ţării, e clar că una din cele mai puternice surse de unificare a societăţii, trecutul comun, nu va fi folosită suficient dacă se va aştepta aportul elitelor. De asemenea, formaţiunile lipsite de scrupule ca PSD-ul, România Mare sau România Unită, vor continua să manipuleze în favoarea lor ataşamentul pentru trecut, tradiţii şi ţară al oamenilor de rând.

Ori, aşa cum pot, oamenii de rând respectă eroii, se emoţionează când aud cântece patriotice, au încredere în instituţiile tradiţionale, Biserică şi Armată, adică îşi iubesc ţara în legătură cu trecutul şi cu tradiţia ei, aşa cum credea şi Orwell că e normal. Elitele sunt însă alergice la astfel de lucruri. Intelectualii noştri pot să facă referinţe la detalii din trecutul altor ţări, însă nu pot vorbi cu „fraierii” din popor. Boia a ajuns să fie o referinţă, deşi chiar el  recunoaşte că publică istoria lui, eseuri, adică viziunea proprie. Elitele au luat aceste păreri foarte în serios şi acum nu mai pot să iasă din cadrele de gândire ale unui autor care nu vine cu date noi sau cu cercetări proprii demne de reţinut, ci cu comentarii dispreţuitoare şi parţiale cam despre orice (în afară de Germania).  Nu pare a avea vreo specializare anume, ca majoritatea istoricilor consacraţi, însă e recomandat de siturile care scriu în „moldoveneşte” cu litere chirilice.

„Cel care controlează trecutul controlează viitorul. Cel care controlează prezentul, controlează trecutul.” – George Orwell

Dacă elitele intelectuale sunt cu capul în nori şi trădarea cărturarilor nu mai e o noutate, ar trebui ca liderii politici să adopte poziţii clare măcar faţă de deciziile care se impun în viitorul nu prea îndepărtat şi care pot deveni subiect de dezbatere istorică, cel puţin acum, când se vorbeşte de revenirea unei provincii la teritoriul istoric al ţării şi campania electorală are loc într-un moment în care zona în care ne aflăm e nesigură. Mă tem că favoriţii principali, Ponta şi Iohannis, nu sunt capabili să trateze competent şi cu responsabilitate astfel de teme.

Ponta crede că istoria e o anexă  a puterii politice şi că e normal ca PSD-ul să ţină în mână pârghiile prin care se poate controla cunoaşterea trecutului. În pură tradiţie comunistă, imediat ce a venit la putere, s-a grăbit să schimbe conducerile IICCMER, Arhivelor Statului şi ICR, iar acum el şi echipa lui îşi anexează simbolul Unirii de la 1918 – tot ca să respecte tradiţia comunistă, de manipulare a trecutului şi de terfelire a simbolurilor.

Acest demers arată cât de adâncă e nemernicia maşinăriei propagandistice a PSD-ului, cât e de leninistă mentalitatea pe care e clădită şi cât de odioasă e toată această acţiune.

Ei sunt urmaşii direcţi ai celor care au pângărit şi manipulat cu ură de moarte unitatea românilor. Ai celor care, la numai câţiva ani după 1918, susţineau că România e un stat imperialist şi plănuiau sfârtecarea ţării şi care, când au pus mişeleşte mâna pe putere, au batjocorit istoria ţării şi limba română şi au aruncat în puşcărie TOATE personalităţile de seamă ale Marii Uniri, care încă nu muriseră la venirea comuniştilor.

Ei i-au făcut bust lui Păunescu, un poet ratat moral, care a confiscat pentru propaganda ceauşistă pe Horea şi pe Avram Iancu şi a târât eroii şi locurile istorice în adunările de tip Hitler Jugend asezonat cu stângisme folk organizate de Cenaclul Flacăra.

Cum e posibil ca omul care face glumiţe despre cele mai grave lucruri să îşi aroge titlul de unificator al românilor? Cât de ticălos poate fi ca să ia în stăpânire simbolul zilei de 1 decembrie 1918, în care românii au declarat că optează pentru „un regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice”, când el, ca politician, există exclusiv datorită celor care trişează cu democraţia, are neruşinarea îi admire public pe Che şi pe Mao şi, pe lângă toate astea, este şi apărătorul acreditat al hoţilor? Cum se poate bate cu cărămida în piept pentru că e român, când el e produsul sistemului care i-a pus la încercări inimaginabile şi i-a calomniat josnic pe Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Ion Mihalache, Pantelimon Halippa, Zenobie Pâclişanu, Ilie Lazăr şi pe mulţi alţii care au luptat pentru Unire? Cât de putred trebuie să fie cel care se caţără pe prestigiul câştigat de eforturile eroilor, când el a anulat finanţarea pentru închisoarea Râmnicu Sărat, unde au suferit oameni ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr şi Victor Anca, care s-au implicat în acţiunile care au dus la Unire?

Dacă Ponta ar fi un român onest (nu bun), ar trebui să insiste pe faptul că unirea de care vorbeşte el intră firesc în cursul istoriei ţării. El însă nu aminteşte de modul necinstit în care a fost răpită Basarabia în 1812, de românii care au suferit sub cizma muscălească „din Hotin şi pân’ la mare”, de cei care au făcut Unirea din 1918, de asasinarea lui Gheorghe Brătianu, căruia i s-a refuzat asistenţa medicală la închisoarea din Sighet cu condiţia „să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei” (potrivit mărturiei lui Alexandru Todea). Nu a auzit de românii deportaţi în URSS. Nu a citit-o pe Aniţa Nandriş-Cudla. Declară că vrea unirea, dar nu se bate pentru ea cu argumente românilor şi nici nu se regăseşte în eroii care s-au jertfit în trecut pentru această cauză. De ce oare? Ce fel de unire proiectează el?

E o diferenţă extrem de mare între o unire după modelul celei din 1918, când ţara s-a îndreptat clar către Europa, şi o unire după modelul lui Dughin, care propune „salvarea” României de UE şi de NATO şi integrarea ei, cu tot cu Moldova de peste Prut, în Uniunea Eurasiatică.

„Compromisul este o umbrelă bună, dar un acoperiş şubred”. – James Russell Lowell

România are nevoie de un sistem de apărare foarte solid, nu doar de o umbrelă sau de un acoperiş. Nu mă gândesc doar la baza de la Deveselu, ci la tot ce face ca o societate să fie unită şi solidară, de la decenţa în spaţiul public la înţelegerea coerentă a lecţiilor trecutului.

Dacă Victor Ponta tratează trecutul ţării ca pe moşia proprie, nu înseamnă că lucrurile stau mai bine cu Klaus Iohannis. E infantil să credem că Iohannis ar face faţă unei discuţii dificile despre impactul Pactului Ribbentrop-Molotov asupra României, Trecerea Prutului sau a Nistrului, 23 august 1944, instalarea regimului comunist şi rezistenţa anticomunistă. Nu a citit istorie cât să nu fie manipulat şi consilierii pe care şi i-a ales nu sunt de încredere.

Andrei Muraru, consilierul său personal, e o opţiune cel puţin nefericită. Impus de Ponta la conducerea IICCMER, pentru a-l înlătura pe profesorul Tismăneanu, Muraru a scăzut vizibil nivelul şi prestigiul instituţiei în numai un an. Sub conducerea lui s-a creat vânzoleala publică  de prost gust legată de lista torţionarilor, iar admiratorul URSS, V. Ernu, a avut neruşinarea să ţină la Şcoala de Vară a Închisorii Râmnicu Sărat prelegerea intitulată „Vieţi paralele: muzica alternativă sovietică 1945 -1991”.

România nu trebuie să rişte pericolul unei destabilizări ca în Ucraina, de aceea consolidarea statului de drept trebuie să fie o prioritate. Candidatul ACL nu pare a înţelege că statul de drept e legat de confruntarea cu trecutul comunist al ţării. El a fost alături de Dan Voiculescu, arhetipul corupţiei şi exponentul eminent al filiaţiei securiste a acesteia, şi a împărtăşit gândirea puciştilor, de la Crin Antonescu şi Ion Iliescu, la amicul lui Dughin, Mircea Dogaru, şi la Vocea Rusiei. De pe atunci, unul din dușmanii lor de seamă era Monica Macovei. Prin urmare, nu avem motive să ne mirăm că acum Iohannis e înconjurat de mitici fripturişti, traseişti şi puşcăriabili mai rău ca Iliescu și ar fi foarte imprudent să ne aşteptăm ca el să devină brusc garantul domniei legii.

Pe acest fond, lipsa de experienţă în materie de politică externă a candidatului ACL e un motiv suplimentar de îngrijorare. El nu vede nicăieri probleme serioase pentru România. După cum preferă o plimbare cu bicicleta pentru a combate noxele în loc să sublinieze vulnerabilitățile prieteniilor penale ale lui Ponta, la fel Iohannis rămâne zen când partenerii noștri şi analiştii politici vorbesc de tentative de influenţare a politicii ţării şi chiar de destabilizare.

De exemplu, acum câteva zile, Center for Eurasian Strategic Intelligence (CESI), preluat de Hotnews (aici) atrăgea atenţia că Moscova are tot interesul să destabilizeze zonele din Ucraina şi România locuite de maghiari şi că, pentru acest scop, se va alia probabil cu guvernul de la Budapesta, pe care îl va încuraja să devină agresiv şi să adopte poziţii care să slăbească UE. O astfel de acţiune va fi sigur însoţită de propagandă intensă, manipulări şi dezinformări, care vor apela din plin la argumente istorice. (Nu sunt sigură că propaganda şi manipulările nu au început deja în stil soft.) Sunt foarte curioasă cum ar reacţiona dl. Iohannis în această eventualitate şi ce anume din formaţia şi experienţa sa l-ar ajuta să facă faţă provocării.

Din nefericire, scenariul prezentat de CESI nu pare atât de fantezist pe cât ne-am dori, deci e necesar ca preşedintele ţării, oricare va fi el, să îl înţeleagă şi să vrea să îl contracareze.  Dacă nu ştie istorie, nu va recunoaşte la timp tiparul după care e conceput şi, dacă nu îi pasă de românii care s-au jertfit în trecut pentru pământul lor, nu îşi va periclita confortul de la Cotroceni pentru românii de astăzi. Trebuie să fim conştienţi că o situaţie de criză, pe care nimeni nu ne garantează că o putem evita, poate să facă din viitorul preşedinte un nenorocit care şi-a trădat ţara.

articol publicat și pe evz.ro