Din câte am observat se tot discută în ultima vreme despre Evul Mediu, creștinism și islam. Vă rog să-mi permiteți să intervin cu câteva comentarii și o teorie, aceasta nu-mi aparține dar nu cred ca ar trebuie ocolită de cei care studiază relațiile dintre Europa și Islam. La început ar trebui făcute câteva precizări geografice. Centrul creștinismului timpuriu nu a fost Europa, ci Africa de Nord. Majoritatea părinților bisericii au provenit din acel spațiu, cazurile cele mai cunoscute sunt Sfântul Augustin și Sfântul Ciprian. Cucerirea musulmană, în special in perioada Califatelor Ummayyad, care a avut capitala la Damasc și Abbasid cu capitala la Bagdad, de la începutul secolului VII și din secolul VIII, a dus practic la islamizarea Nordului Africii în proporții covârșitoare. (diferența dintre Calif și Sultan, este aceea că primul pretinde că are o legatură genealogică cu Profetul) E greu de crezut că s-a putut păstra o balanță în tot acest timp, în care puterea politică mergea împreună cu cea religioasă. Conceptul de Europa, conform tratatului de la Lisabona, își are originile intelectuale în raționalismul grec și în gândirea iluministă. Omiterea creștinismul trebuie notată dar este subiectul unei alte dezbateri. Din punct de vedere al continuității teritorial – politice conceptul de Europa se poate găsi în Imperiul Roman, în Sfântul Imperiu Roman sau în viziunile federaliste ale Imperiului Austro-Ungar.
Henri Pirenne, profesor de studii medievale și membru al rezistenței belgiene în perioada primul război mondial, este autorul uneia din cele mai cunoscute lucrări de specialitate Mahommed et Charlemagne. Legătura dintre cele două personaje pare ciudată, mai ales că au trăit în perioade diferite. Răspândirea islamismului in Peninsula Arabă, în Levant, în Anatolia și mai ales prin cuceriri în Africa de Nord, avea să ducă la formarea unor Calificate, puternice din punct de vedere militar și astfel actori importanți în comerțul Sud Mediteranean. Pentru Henri Pirenne începutul Evului Mediu nu este direct legat de căderea Imperiului Roman de Apus, ci mai degrabă în mutarea centrului economic. Dacă Imperiul Roman de Apus cade în 476, nu același lucru se poate spune și despre instituțiile care funcționau sub autoritatea imperială. Ele continue într-un fel sau altul să existe în ceea ce numin astăzi Vestul și Sudul Europei.
De fapt marea schimbare apare o dată cu expansiunea Arabă din Nordul Africii, deoarece aceasta a dăunat în primul rând comerțului. Europa devine agrară și practică rar comerț pe spații întinse. Unificarea regatelor germanice de către Carol cel Mare a reprezentat un nou început pentru Europa. Semnificativă este și schimbarea centrului politic de al Roma la Aachen, oraș situat la Nord și astfel ferit de invazii. Având în vedere că unul din motive ar fi cucerirea Spaniei si Portugaliei și fortificarea unei parți din Europa Continentală, atunci putem da crezare acestei interpretări. Numele de Evul Mediu sau întunecat nu vine de la persecuțiile creștine, ci de la invaziile barbare. Totuși centrul economic și politic al inceputul Evului Mediu nu era Roma și nici Aachen ci Constantinopol.
Henri Pirenne, așa cum a fost interpretat de Fernand Braudel, unul din istorici marxiști francezi ai secolului XX și moştenitorul lui Lucien Febvre unul din intemeietorii Școlii Analelor, credea că o data cu înaintarea musulmană în Mediterană, “lacul roman” trece de partea cealalta, devenind domeniul musulmanilor, și că închiderea Mediteranei prin cuceririle musulmane a fost cauza decadenței lumii occidentale, ca și instalarea feudalismului.
Robert Mantran, unul din cei mai cunoscuți orientaliști francezi declară teoriile lui Henri Pirenne, despre Mahomed și Carol cel Mare, depășite. Islamul și ce mai rămasese din lumea mediteraneană nu pot fi singura cauză; anumite elemente anterioare, invaziile barbare și altele au contribuit la fragmentarea Europei și a Imperiului Roman, care a fost distrus prin Nord. Formarea Imperiului arabo-musulman – incepând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea si mai ales la începutul secolului al VII-lea – a contribuit la recreerea unei puteri politice, economice, militare și religioase; în momentul acela nu exista nicio sciziune gravă în interiorul Islamului. Unitatea acestuia dădea o oarecare pondere acestui ansamblu teritorial și uman – nu complet islamizat, ar mai fi trebuit mult pentru aceasta – o valoare comercial opusă dezagregării lumii europene. Mantran adaugă că lumea europeana nu trăiește decât pentru a satisface nevoile musulmanilor, de sclavi dar și de materii prime, cum ar fi lemn. Se instaleaza o putere care va avea o pondere considerabilă în Europa, datorită căreia Europa va reveni la viață și se va reconsitui puțin câte puțin. (O lecție de istorie cu Fernand Braudel, traducere Maria Pavel, Corint, 2003)
Braudel susține că teoria lui Pirenne a suscitat mai multe studii și cercetări decât o explicație care ar fi fost adevărată. Teoriile sunt indispensabile în domeniul științelor sociale, în cercetarea istorică, ca de altfel în orice știință. Dar lăsând exigențele lui Braudel deoparte, dacă cele două personaje Mahomed și Carol cel Mare au avut ceva in comun aceasta a fost radicalizarea spațiului mediteranean. Expresia acestei tranformări va fi vizibilă în timpul cruciadelor, unde ororile au fost de ambele părți. Legat de ce fel a schimbat Islamul Europa vor mai aparea teorii și explicații, un lucru râmâne evident, în spațiul pe care il numim astăzi Europa a existant începând cu Evul Mediu o minoritate musulmană.
Opere legate de acest subiect:
Pirenne, Henri. Mohammed and Charlemagne (1937)
O lecție de istorie cu Fernand Braudel, traducere Maria Pavel, Corint, 2003
Romanian
19 comentarii
vlad
2 ianuarie 2010se vorbeste, de regula, despre “centre” ale crestinismului timpurii, sau mai corect spus – scoli: Scoala de la Alexandria, cea din Cezareea Palestinei si cea din Antiohia Siriei.
In momentul in care imperiul roman se scindeaza (Apus si Rasarit/Byzantionul), centrul de putere se transfera treptat in Constantinopol. Marton are perfecta dreptate: valurile repetate de invazii ale triburilor barbare germanice (cu precadere vizigotii si ostrogotii – regele vizigot Alaric da o prima lovitura Romei in 410, pentru ca in 476 Odoacru al ostrogotilor sa dea lovitura de gratie) au pecetluit soarta Imperiului Roman de Apus. A urmat o perioada de fragmentari, atat pe teritoriul Italiei cat si in restul Imperiului, nascandu-se diverse regate; asta pana in anul 800, cand Papa, dorind stabilitate, il incoroneaza pe Carol cel Mare in ziua de Craciun ca imparat peste intreg imperiul.
sa mentionam si o diferenta esentiala intre cei doi (Mohamed si Carol): primul este un pedofil analfabet suficient de siret pentru a-i manipula pe cei din jur si a-i trimite la un razboi nesfarsit, menit sa cuprinda intreaga lume, iar al doilea este fauritorul Europei (cel putin al Occidentului), cultura regasindu-si in el un soi de mecena, un protector al civilizatiei. Un lucru e cert, fara Carol Europa ramanea mult timp in haos si… intr-un ev intunecat de-a binelea. Carol reda unitatea regatelor europene, reda coeziunea civilizatiei greco-romane-crestine.
Din pacate, “noii veniti”, vizigotii si ostrogotii, chiar daca se lasa asimilati (se pare ca doreau asimilarea pentru ca stimau civilizatia romana), au inevitabile puseuri de vanitati barbare (adica de necizelati); nu prea le convine lor puterea papala, au opinii personale chiar asupra dogmelor crestine pecetluite in sinoadele ecumenice ale Sfintilor Parinti cu secole bune in urma. Incet, incet, apar asa-numitele erezii catolice, iar acesti barbari germanici sunt direct responabili de statornicirea lor cu statut de dogme (arianismul si Filioque au facut cariera).
emil
2 ianuarie 2010Cosmin, uite ca fara sa am habar de postarea ta, am postat continuarea la subiectul tau… mai sa fie de telepatie ????
euNuke
2 ianuarie 2010Daca se poate discuta de interferente si influente reciproce intre cele 2 civilizatii monoteiste ale evului mediu, nu inseamna ca ar exista si vreo legatura cauzala intre mahomedanism si feudalizarea comunitatilor crestine ale Europei. Mi se pare o speculatie lipsita de temei, scoasa din contextul istoric, ce nu tine seama de cronologia principalelor evenimente ce afecteaza continentul.
Nu invazia islamica este cea care dezmembreaza economia Imperiului determinind reactii in lant la nivel social, ci o alta invazie, intr’o alta zona a Europei, cu o durata mai mica dar de o cruzime iesita cu mult din comun; e vorba de navalirea si instalarea hunilor in Pannonia. Sunt distruse brusc principalele rute comerciale din si inspre Nordul Europei, drumul matasii in varianta ce trecea prin Nordul Marii Negre, regatul Pontusului [helenistic, clientelar Imperiului] dispare cu totul, sunt devastate Armenia si Caucazul, si cel mai important aspect: provoaca dislocarea unor mari mase de populatie sedentara sau seminomada ce ia calea exilului roman fortata de imprejurari.
Din relatarile lui Priscus, Ammianus Marcellinus si Jordanes putem deduce cu usurinta ca asa-zisii migratori -gotii- erau in realitate refugiati de razboi si ca s’au stabilit in Imperiu incepind cu 370-375 cu acordul administratiei imperiale; nu se intampla nicio invazie a gotilor, acestia nu erau migratori si nici macar barbari [poate doar in ochii putinilor cetateni romani genuini; chiar si originea lor germanica este o doar o subtire teorie a pangermanistilor din sec 19, preluata si de istoricii romani in disperare de cauza] [acceptarea integrala a Istoriei lui Jordanes ar fi dat apa la moara istoricilor nationalisti maghiari ce sustineau ca daco-romanii s’au retras din Dacia o data cu birocratia romana a lui Aurelian].
Razboaiele dintre goti si huni au durat aproape un secol si reprezinta, din punctul meu de vedere, inceputul feudalismului crestin. Gotii, pe de o parte, erau organizati in jurul unor mari familii conducatoare cu atributii in domeniul militar/politic [a se vedea Jordanes] care mai tarziu se vor transforma in societatea ierarhic-nobiliara a evului mediu, dar care prezentau inca din sec 4 germenii principiului aristrocratic; pe de alta parte, gotii au receptat de timpuriu crestinismul de rit arianic, adica in spiritul doctrinei lui Arius, alt teolog de seama al Alexandriei ce a trait la sf sec 3; aceste 2 constante civilizationale au facut ca marea masa a gotilor asezati in imperiul roman sa se distinga si segregheze fata de localnici si sa militeze permanent pentru conserverarea unei identitati de ordin spiritual; nu acelasi lucru se petrece pe plan politic: cea mai mare parte a gotilor sunt acceptati ca federati , aliati si supusi loiali ai Romei, in toate zonele unde se aseaza si devin majoritari: S-V Pannoniei, Dalmatia, Nordul Italiei, Sudul Frantei si mare parte din spania si Portugalia de astazi, si devin astfel principala forta militara a imperiului. Cea mai mare parte a acestor goti romanici e formata din ramurile vizigotilor si ostrogotilor fugiti din calea hunilor, dar o alta parte, considerabila ca numar, ostrogotii intracarpatici si gepizii lui Ardaric , ramane pe loc si intra sub dominatia lui Attila, participand la expeditiile de jaf si la campaniile de cucerire duse in Vestul Europei. In 451 are loc una din cele mai importante batalii ale civilizatiei occidentale [batalia dela Chalons sau de pe Campiile Catalauniene], ultima zvacnire a Imperiului de Apus, in care generalul Flavius Aetius aliat cu regele vizigot Theodoric I reusesc sa blocheze inaintarea hunilor in inima Galiei, victoria reprezentind lovitura de gratie data lui Attila [care astfel isi pierde renumele de invincibil si autoritatea in fata vasalilor gepizi si sciti]; domnia lui attila este puternic zdruncinata in Pannonia, dar razboiul fratricid [intre goti] continua totusi pana la moartea lui Attila, dupa care Ardaric se revolta si reuseste sa stranga o oaste care va curata ultimele ramasite ale hunilor.
Puterea gotilor romanici creste cu timpul si influenta lor se remarca atunci cand Arianismul, desi declarat erezie iar patronul sau spiritual este excomunicat inca din 318, va fi tolerat/acceptat ca rit al gotilor din Nordul Italiei si din Spania si apoi devine principalul rit crestin al primelor regate medievale [in opozitie cu Francia lui Clovis]. Arianismul rezista in forma organizata pana in sec 7-8, disparitia lui fiind oarecum legata de inaintarea arabilor in peninsula iberica si in Proveance.
Intrarea in scena a Islamului nu face decat sa perturbe dezvoltarea regatelor feudale din Spania, Sudul Italiei si al Frantei. Nu provoaca vreo schisma religioasa in sanul crestinismului si nici vreo schimbare radicala la nivel social; economia agrara este deja prezenta si comertul functioneaza destul de bine favorizand dezvoltarea noilor burguri ale Nordului germanic, cel mai afectat pol economic si cultural este chiar Constantinopolul, atacat in repetate randuri de arabi, ravnit permanent de toate triburile turcice islamizate dintre Marea Neagra si marea Caspica, pentru ca in momentul de maxima expansiune a Islamului,in sec 12, turcii selgiucizi sa reduca Imperiul Bizantin la ingustele fasii de pamant dintre cele 3 Mari ale helenismului [egee, adriatica, si euxin], fara a reusi vreodata transformarea Mediteranei intr’un ‘lac musulman’.
Francesco
2 ianuarie 2010Gotii au adoptat crestinismul arian prin Ulfila inca din perioada asezarii in nordul Marii Negre.
In anul 376 gotii – 40000 ca numar – au intrat in Pannonia romana dupa ce fusesera invinsi de huni. In 378, la Adrianopole, l-au invins si l-au ucis pe imparatul Valens si au jefuit intreaga Tracie. Constantinopole le-a rezistat iar imparatul Theodosius i-a invins si i-a alungat din preajma orasului, pe urma i-a asezat in Moesia. Din Moesia – sub regele Alaric – vizigotii au atacat Atena si Peloponezul si s-au stabilit pana la urma in Iliria.
Aflat la un pas de peninsula italica, Alaric a jefuit Roma in 408 si si-a continuat marsul catre sud, de unde voia sa treaca in Africa, provincia bogata in grane, dar a murit pe drum. Fratele sau Ataulf s-a reintors in nordul peninsulei, i-a invions pe gali si, neputand sa-l inlocuiasca pe imparatul roman, a decis sa marsaluiasca prin Spania catre Africa. Ataulf a fost ucis de unul din oamenii sai in 415.
Dar avansarea hunilor catre vest i-a adus peste Rhin pe invinsii lor alani, vandali, suevi si burgunzi care, luptand impotriva francilor si alamanilor, s-au deplasat catre Spania.
In 427, regele vandalilor Genseric a trecut stramtoarea Gibraltar cu ajutorul navelor cartagineze si a cucerit Cartagina in anul 439. Istoricul Salvian a spus ca “a fost distrus sufletul Republicii”, intelegandu-se ca prin pierderea provinciilor din Nordul Africii (precum si insulele Sicilia, Sardinia si Balearele) Imperiul roman de Apus a pierdut platosa sa de aparare in Mediterana.
panseluta
2 ianuarie 2010euNuke:
Wow! Splendida lectie de istorie. Jos palaria, mon ami.
Imi place, mai ales, ca n-ai luat o pozitie doctrinara fata de erezii, ci le-ai vazut obiectiv, in dinamica lor istorica si politica, de stabilire a identitatilor politice si culturale ale vremii. Istoria n-ar fi posibila fara disocierile intre o ideologie si alta.
Istoria crestinismului e, intr-un sens, istoria dizidentelor de la o formula politic/institutional superioara la un moment dat, in Vest ca si in Est–incluzind Crezul de la Niceea.
Sinodul de la Niceea a fost un “summit” plin de tensiuni, de analiza, de interpretare textuala, de negocieri intre partida ariana si cea apostolica, in care Constantin, un fel de sef ONU avant la lettre, si-a demonstrat talentele diplomatice. Vezi Istoria lui Constantin a episcopului Eusebiu din Cesareea. Si cred ca Niceea a fost cel mai stralucit efort intelectual al lumii greco-romane crestinate.
Alin
2 ianuarie 2010Am eu impresia sau istoricii din Vest au un anume fel de ochelari de cal. Vad in exces ceea ce sa intimplat in spatiul stramosilor lor. Ceea ce nu este un lucru rau, sunt doar stramosii lor. Dar acesti ochelari de cal devin un lucru rau cand uita de partea de Rasarit a imperiului …
Capitala imperiului Roman s-a mutat in Est, la Constantinopol. Administratia s-a mutat aici ca si centrul religios. Cei care au ramas in Apus (Roma) au devenit provincie non-centrala. Ca in timp au vrut sa-si faca propriile state si centre religioase, bravo lor – s-au desprins de centru/capitala.
Ca in capitala au existat conducatori mai buni sau mai mediocrii este alta poveste. Au rezistat, continuu, pana in sec. XV.
De-a lungul timpului oameni din anumite zone s-au ridicat deasupra altora si au fost imitati de altii. Zonele au variat de-a lungul timpului. Intr-o perioada au fost in Egipt, in alta in Mesopotamia, si asa mai departe. Nu a tinut o vesnicie. Astazi anumita zone a globului conduce, maine va fi alta. Si tot asa.
Gasesc ca prea mult se scrie si vorbeste de Vest (Apus) cand in acele perioade in Rasarit era centrul imperiului, in Rasarit era capitala si centru religios. Or fi stramosii lor in Apus, dar nu ai mei.
Francesco
2 ianuarie 2010Alin, din 476 asa a fost, Constantinopole a devenit, pe langa centrul puterii politice si militare a Imperiului roman de Rasarit si capitala vietii intelectuale a crestinatatii.
euNuke
2 ianuarie 2010@Francesco
In expunerea mea nu am pretins nicicand ca intrarea si asezarea gotilor in Imperiul Roman s’ar fi petrecut pasnic, ci doar ca nu a fost vorba de o invazie, ci de o re-asezare in baza unor acorduri repetate cu imparatii romani. Au existat, nici vorba, destule capetenii ale gotilor care au contribuit la anarhia generalizata in Apusul Imperiului la sfarsitul secolului 4.
Iata cateva din cauzele razboaielor civile ce au macinat Roma in aceasta perioada tulbure [sec 4]
– conflictele dintre diversele rituri crestine pe de o parte si dintre crestinism si cultele romanice sau de sincretism [de pilda mitraismul raspandit in sec 3-4 pe tot cuprinsul imperiului si pe teritoriul Daciei Romane]
– patrunderea gotilor in Apusul Europei. Dificultatea stramutarii unei populatii numeroase intr’un interval de timp foarte scurt este augmentata de clivajul religios din sanul acestui mare neam: o parte trecusera la crestinism inca din deceniile 3-4 ale secolului 4, dar multi dintre cei plecati in exil nu au acceptat sa renunte la vechile lor credinte [politeism, animism] si pentru ca mari familii [pecum cea a Thervingilor, din care se tragea Athanaric] ramasesera pagane conflictul intraetnic a devenit deschis.
-politica ambigua, duplicitara a administratiei imperiale, in frunte cu ultimii imparati; de pilda, Valens este cunoscut pentru dusmania ce o purta gotilor pe care i’a atacat in repetate randuri in 367-369 [deci chiar inainte de invazia hunilot], pentru ca ulterior sa se foloseasca de ei in razboiul dus impotriva Persiei sassanide; el este cel care a autorizat stramutarea partiala a gotilor in Balcani, in 376, sub conducerea vizigotului Fritigern; probabil sub dubla conditi impusa: renuntarea la credintele pagane si trecerea la crestinism [de altfel se pare ca Valens insusi era crestin de rit arian] si furnizarea de trupe pentru campaniile imperiului; nu au fost 40.000 de goti [acest numar se refera la oastea lui Alaric din cate stiu], ci 2-300.000 de razboinici impreuna cu peste 1 milion populatie civila, reprezentind doar o parte a gotilor din Nordul Dunarii, asta pentru ca gotii au profitat de acordul incheiat de Fritigern cu Valens si de faptul ca grosul armatelor romane erau pe frontul de est [in Armenia] si au fortat nota trecand si triburile/neamurile necuprinse in negocieri [se pare ca si multi goti si sciti pagani].
euNuke
2 ianuarie 2010sper ca nu plictisesc prea tare cu textele acestea lungi. revin cu deznodamantul primei ‘invazii’ a gotilor in Balcani.
Evenimentele ce au urmat anului 376, an in care neamurile gotilor condusi de Fritigern s’au asezat cu acordul imparatului roman Valens in Moesia, nu prea concorda cu teoria migratiilor successive sustinuta de multi istorici occidentali: inca de la inceput dreptul la azil colectiv instituit de Valens s’a dovedit a fi un cadou otravit pentru ca nou-venitii nu vor fi considerati de catre administratie egalii romanilor [mai exact, ai grecilor romanizati] ci cetateni de mana a treia, destinati muncilor grele, razboiului si uneori sclaviei [in care se pare ca ajung ca urmare a saraciei generalizate ce ii va forta sa’si vanda copiii], fara drepturi de proprietate funciara, fara libertati politice si fara dreptul de a detine arme [exceptand cadrul armatei regulate imperiale caci serviciul militar devine obligatoriu]; Valens a minimalizat pericolul hun, a subestimat puterea, solidaritatea si numarul gotilor sositi in Balcani, nu a prevazut in niciun fel suprapopularea inerenta a zonei si, prin urmare, in 377 o catastrofa a lovit imperiu – o mare foamete a cuprins Moesia, Tracia si s’a intins rapid si in celelalte provincii balcanice decimand populatiile locale; dupa foamete va urma, firesc, razboiul: in loc sa incerce o aprovizionare minimala de urgenta a federatilor goti, administratia romana va vinde la suprapret hrana necesara supravietuirii cauzand astfel prima revolta a gotilor, condusi chiar de Fritigern; trupele imperiale sunt spulberate in batalia de la Adrianopole din 378 de o oaste infometata si disperata ce strabate Macedonia si Grecia in Marsul Mortii [batranii si bolnavii ramaneau in urma, pe ultimul drum, pentru a trece dincolo si a despovara astfel neamul aflat la restriste], dar multi istorici moderni retin din acest episod ca agresorul este ‘invadatorul’ got care ‘jefuieste’ peninsula balcanica in dorinta de a ‘cuceri’ imperiul roman. Din punctul meu de vedere invaziile si razboaiele gotilor au reprezentat conflicte interne ale imperiului in fruntea caruia ajung oameni incapabili sa administreze un stat conglomerat-etnic pus in situatii extreme [foamete, dislocari de populatie] cu o viziune militarist-centralista, autocrata asupra politicii de stat; desigur, idea moderna a federalizarii este inca foarte departe de tanarul imperiu crestin [Bizantul], dar, din pacate, majoritatea imparatilor de dupa Constantin esueaza chiar si in aplicarea consacratelor politici externe naruind vechile aliante ale imperiului si sacrificand regatele clientelare ce asigurau altadata granitele intinse ale Romei ; Valens isi trateaza umilitor aliatii de aceeasi credinta –gotii de la gurile Dunarii si Nistrului, precum si cei coborati anterior in Moesia cu apostolul Ulfila- si provoaca astfel un val de resentimente ce va duce la acest razboi civil incheiat abia in 382 prin pacea oferita de Gratian. In timp, gotii vor uita de prigoana si foametea din timpul lui Valens si vor redeveni aliatii si bratul armat al Imperiului.
Imperialistu'
2 ianuarie 2010euNuke, eu unul sunt fascinat – asta e cuvantul ???? – de istoria Imperiului Roman si conflictele cu valuri de migratori, de orice natura ar fi fost ele, asa ca nu numai ca nu sunt plictisit, dar sunt de-a dreptul incantat. Imi pare rau ca nu am o memorie mai buna, astfel incat sa retin mai multe detalii.
Alin > Ai dreptate, istoricii occidentali se comporta de multe ori caraghios. Pe cat sunt de entuziasti in a pune semnul egalitatii intre papuasi si Charlemagne, pe atat sunt de incapabili in a studia serios istoria Imperiului Bizantin, urmasul direct al Imperiului Roman. Banuiesc ca bizantinii au cateva “vini” ce nu pot fi iertate: s-au batut prea mult cu orientalii, au fost prea vehementi in apararea crestinismului si prea dispretuitori la adresa tuturor celorlalti, inclusiv a occidentalilor, aflati multa vreme la stadiul de ruda saraca, spiritual si material. Maretia bizantina trebuie sa fi fost resimtita dureros de vechiul centru al ordinii imperiale romane.
euNuke
2 ianuarie 2010@Imperialistu, si pentru mine Bizantul este mai mult decat tema de interes istoric, fascinatie e intr’adevar cuvantul potrivit. Din istoria romanitatii ma preocupa inca din liceu indeosebi relatiile Bizantului cu vecinii sai, cu daco-romanii, cu popoarele barbare [sau, dupa cum le denumesc inca istoricii moderni: migratoare], cu persanii, cu khazarii, cu bulgarii, si mai tarziu cu neamurile turcice si cu islamul, dar cum nu’s decat un amator indaratnic, un diletant extrem de sceptic, de multe ori am simtit in volumele publicate la noi lacune, subiectivitati si teorii partinitoare, lipsa unor izvoare adecvate, a unor relatari obiective; mi’e mult mai usor acum sa recurg direct la cronicarii antichitatii pentru ca au inceput sa se gaseasca bine sistematizate pe situri de internet copii ale unor manuscrise din arhivele Bizantului, inclusiv in traducere in limba engleza; pot astfel, in limita timpului disponibil, sa lecturez in paralel un teolog si istoric crestin precum Socrate scolasticul si un juristconsult pagan precum Zosimus, pentru ca de multe ori sunt diferente foarte mari in cronici in functie de religia sau de etnia povestitorului; ceea ce intampla astazi -ideologizarea trecutului- nu este o noutate, grecii romanizati [romaioi, termen ce a ajuns mai tarziu sa defineasca grecii crestini] stiau a folosi istoria ca instrument propagandistic asa ca de multe ori adevarul istoric se amesteca cu fabulosul, cu fictiunea denigratoare la adresa dusmanilor epocii, cu eroizarea exagerata a propriilor personaje merituoase; este posibil ca si eu, la randul meu, sa fiu afectat de propriile prejudecati si sa dau o interpretare eronata evenimentelor istorice mai ales ca nu am cum sa prind toate detaliile si nici nu pricep inca toate dedesubturile politicii bizantine. Daca nu va plictisesc o sa mai postez cate ceva pe tema Bizantului, dar ideea e ca aceste texte nu pot fi privite decat cu mari rezerve [repet: nu sunt istoric de specialitate, nici nu obisnuiesc sa re-compun in scris fragmentele istoriilor antichitatii ci doar sa rumeg in sinea mea s’apoi sa ofer conversatiei acele subiecte de care’s pasionat]
Dan Patrascu
2 ianuarie 2010Pe aceasta tema indraznesc sa va propun doua articole
http://patrascudan.wordpress.com/2009/11/10/islamul-si-viitorul-europei/
http://patrascudan.wordpress.com/page/3/
Imperialistu'
2 ianuarie 2010Bunul Dan Patrascu, bagandu-se in seama, ca de obicei. Parca ti-am zis, stimabile, sa faci bine sa te sinchisesti un pic mai mult cu discutia inainte de a lasa linkurile la propriile-ti panseuri. De ce tii cu tot inadinsul ca mesajele tale sa fie sterse? Nu e corect din partea-ti.
euNuke > Cand mai ai timp, chiar te rog sa mai scrii cate ceva pe tema. ????
euNuke
2 ianuarie 2010încerc să reiau aici discuţia despre spiritul urban romanesc in evul mediu, parca e mai potrivit locul.
o sa repostez cateva replici.
euNuke
2 ianuarie 2010panseluta
euNuke
despre mithraism, un studiu de pe un site creştin
http://www.crestinortodox.ro/r…..71781.html
descoperiri arheologice
http://ro.altermedia.info/isto….._9635.html
şi o descoperire puţin mai veche
http://www.curierulnational.ro…..e+enigmele
euNuke
2 ianuarie 2010euNuke
panseluta
euNuke
euNuke
2 ianuarie 2010bugsy
euNuke
euNuke
2 ianuarie 2010panseluta
Pataphyl
euNuke
2 ianuarie 2010panseluta,
In pofida distanţelor mari şi a spaţiilor imense negrăniţuite şi aparent sălbatice din stepele scăldate de Marea Neagră şi de Caspică, zona a fost dintotdeauna populată şi brăzdată de rute comerciale intens utilizate, cel mai important fiind drumul mătăsii, cu ramura sa nordică care devine treptat cea mai convenabilă rută pentru marii negustori şi cărăuşii lor, in condiţiile războaielor din sec 6 şi inceputul sec 7 dintre cele 2 mari împărăţii ale vremii, Bizanţul şi Persia; nu numai liniile terestre favorizau comerţul ci şi multitudinea de porturi dezvoltate situate in condiţii geostrategice prielnice, in Crimeea, la gurile marilor fluvii, in ţările riverane civilizate şi paşnice, neatinse foarte tare de conflictul dintre greci şi persani, anume Georgia şi Armenia.
Prin urmare influenţa persană are cale liberă, la fel ca şi cea helenistică, in porturile din Nordul mării Negre, şi in plus beneficiază de un vehicul adecvat – un grup de oameni instruiţi şi conştienţi de avantajele statalităţii şi ale instituţiilor garantate de un stat civilizat şi bazat pe o concepţie legalistă; acest grup social tot mai bine conturat era format din acei comercianţi şi transportatori de care vorbeam şi din toţi ceilalţi antreprenori şi meşteşugari ce aveau tot interesul ca mărfurile lor să circule liber şi in condiţii de siguranţă între ţărmurile mărilor europene şi Asia centrală. Dacă e să avansăm in teorie spre etnogeneza popoarelor balcanice, atunci e util să menţionăm etnia acestor neguţători şi antreprenori, e vorba de greci, armeni, evrei, persani, bactrieni [dacă le pot spune astfel bogaţilor negustori ai Bactriei, nu de alta, dar vreau să păstrez pentru altă replică adevărtul lor nume], Bukharieni, şi, mult mai tîrziu, de genovezi şi veneţieni care şi-au întemeiat şi ei in cele din urmă propriile colonii in ţara Gazariei.
Aşadar, modelul instituţional persan nu avea nevoie de un stat vasal sau de o provincie subordonată Persiei ca să se propage pe meleagurile noastre, era suficient ca destui dintre localnici să afle de existenţa lui şi să devină conştienţi că aplicarea lui nu ar fi in defavoarea lor.
Asta nu înseamnă că vreun băştinaş reformator s-a apucat să denumească de capul lui noile formaţiuni prestatale, nu, cei care au încetăţenit termenii de ban, banat, vodă, voievodat au fost tot alogeni, întîi avarii* şi aproape concomitent slavii sudici ce apar pentru prima dată in istorie in timpul războaielor menţionate mai sus, de partea persanilor, mai exact sub conducerea directă a căpeteniilor avare ce împresoară Constantinopole in anul 626 in joncţiune cu şahul persan Kosrau II. Regiunile cucerite de aceşti avari vor fi populate cu neamuri slave strămutate din stepele Mării Negre, apărînd astfel primele banaturi, adică zone de graniţă între hanatul avar prin vasalii săi slavi şi imperiul roman tot mai strîmtorat in peninsula balcanică. Aceste populaţii slave se vor numi mai tîrziu sloveni, croaţi, sîrbi şi bulgari, dar atunci cînd au pătruns şi aşezat in sudul Dunării conştiinţa unităţii lor slave era inexistentă, de altfel termenul de slav fiind un exonim, cultura lor fiind una de fuziune cu o componentă iraniană mult mai pregnantă decît in cazul comunităţilor locale proto-romaneşti. Aceşti slavi au devenit la rîndul lor vehiculul unor idei, structuri şi elemente de cultură şi civilizaţie ce ajunseseră la ei deja filtrate şi pe care le vor transmite autohtonilor întîlniţi in cale.
*avarii răsar şi dispar foarte bizar din istorie. in 557 se ivesc in Nordul Caucazului, 10 ani mai tîrziu ajung in Transilvania şi supun un posibil regat gepid, şi doar 100 de ani mai tîrziu dispar definitiv cedînd locul khazarilor. eu mă indoiesc că ar fi vorba de un popor avar, mai degrabă îi privesc ca pe o alianţă hegemonică a unor căpetenii tribale din Caucaz şi Crimeea, împreună şi cu consilierea unor reţele de comercianţi şi negustori, practic o organizaţie ce prefigurează şi oferă nucleul complexei confederaţii tribale de mai tîrziu, cea a khazarilor.