Completare la articolul precedent, coda de la Fahrenheit 451 este o declaraţie de război adresată corectitudinii politice şi apostolilor săi ideologizaţi. Ray Bradbury nu este un fan al noilor cenzori şi o spune cât se poate de răspicat, înţelegând, cu mult înaintea altora, că lupta pentru sufletului omului a început cu scriitorii şi cărţile lor.

Acum vreo doi ani, am primit o scrisoare de la o tânără foarte serioasă din Vassar, în care îmi spunea cât de mult îi plăcuse experimentul meu de mitologie a spaţiului, Cronici Marţiene. Însă, mai spunea ea, oare n-ar fi trebuit să rescriu cartea, adaugandu-i mai multe personaje feminine complexe?

Cu câţiva ani înainte de această întâmplare, am primit alte scrisori, referitoare la aceeaşi carte, în care mi se reproşa că negrii descrişi acolo erau toţi nişte Unchiul Tom şi eram întrebat de ce nu i-am „înfrumuseţat un pic”. Tot cam pe vremea aceea, am primit o scrisoare de la un alb din Sud care îmi spunea că sunt un simpatizant al negrilor şi că ar trebui să renunţ la carte.

Acum două săptămâni, din mormanul de scrisori primite, a răsărit un plic micuţ ca un şoricel, expediat de o editură cunoscută, care dorea să publice Cornul de ceaţă, într-o antologie de texte pentru liceu. În această povestire, descrisesem un far ce se aprindea noaptea, răspândind o „lumina dumnezeiască”. Cei care îl priveau dinspre apa simţeau „Prezenţa divină”. Editorii eliminasera termenii „lumina dumnezeiască” şi „Prezenţa divină”.

Acum vreo cinci ani, editorii unei alte antologii destinate elevilor, alcătuiseră un volum care cuprindea patru sute (nici mai mult, nici mai puţin) de povestiri. Cum poţi să îndeşi între două coperte patru sute de povestiri de Twain, Irving, Poe, Maupassant şi Bierce? Floare la ureche: jupoi, îndepărtezi oasele şi măduva, topeşti, laşi să scadă şi distrugi. Toate adjectivele care-şi aveau rostul lor, toate verbele în care palpita acţiunea, toate metaforele cu o cât de mică greutate fuseseră eliminate! Toate comparaţiile care ar fi încreţit fruntea unui idiot fuseseră tăiate! Toate digresiunile care dezvăluiau concepţia filosofică a unui scriitor de primă mână fuseseră îndepărtate! Poveştirile – împuţinate, cenzurate, stoarse de vlagă şi de sânge – semănau ca două picături de apa. Twain suna ca Poe, ca Shakespeare, ca Dostoievski şi, în cele din urmă, ca Edgar Guest. Toate cuvintele mai lungi de trei silabe fuseseră tăiate. Toate imaginile care reţineau atenţia, fie şi o clipă, ucise fără milă.

Vă daţi seamă de monstruozitatea situaţiei? Cum credeţi că am reacţionat? Făcând totul „scrum”. Refuzându-i pe toţi. Trimiţând la dracu’ toată adunătură de idioţi.

Cred că lucrurile sunt clare. Cărţile pot fi arse în mai multe feluri. Lumea e plină de oameni care ţin în mână chibrituri aprinse. Fiecare minoritate – baptişti sau unitarieni, irlandezi sau italieni, octogenari sau budişti, evrei sau adventişti de ziua a şaptea, feminişti sau republicani, militanţi gay sau evanghelişti – crede că are dreptul şi misiunea de a stropi cu benzină şi de a da foc. Fiecare editor nătâng, care se crede sursă întregii literaturi edulcorate, plicticoase şi cuminţi, îşi linge ghilotină, cu ochii aţintiţi asupra gatlejului tuturor celor care s-ar încumeta să vorbească apăsat sau să scrie peste nivelul unei poezioare pentru copii.

În Fahrenheit 451, căpitanul de pompieri Beatty povestea că, la început, cărţile fuseseră distruse de către minorităţi, care rupeau pagini sau fragmente, până când cărţile ajunseseră goale, spiritele încuiate, iar bibliotecile închise pe vecie.

„Închizi uşa, intră pe fereastră, închizi fereastră, intră pe uşă”, spune un cântec vechi. Ele descriu existenţa mea, confruntată, în fiecare luna, cu noi cenzori-măcelari. Cu doar şase săptămâni în urmă, am descoperit că nişte editori slabi de înger de la Ballantine Books au ajuns să cenzureze şaptezeci şi cinci de secţiuni ale romanului, ca nu care cumva să corupă tineretul. Citind cartea, care, în fond, se ocupă tocmai de fenomenul cenzurii şi de arderea cărţilor, studenţii mi-au semnalat acest paradox. Judy del Rey, unul dintre editorii de la Ballantine, va reface anul acesta cartea, care va fi republicată cu toate injuraturile la locul lor.

Iată şi ultima încercare la care a fost supus acest al doilea Iov: am trimis acum o lună o piesă, Leviathan 99, unui teatru universitar. Piesa mea se inspiră din imaginarul lui Moby Dick, fiindu-i dedicată lui Melville, şi înfăţişa echipajul unei nave, conduse de un marinar orb, care cutreieră spaţiul în căutarea Marii Comete Albe, ca să „distrugă distrugătorul”. Piesa, transformată în spectacol de operă, va avea premieră la Paris în această toamnă. Însă universitatea mi-a răspuns, printr-o scrisoare, că nu îndrăzneşte să o pună în scenă, pentru că în ea nu apare nici o femeie! Şi, dacă ar încerca să o pună în scenă, ar avea de a face cu militantele feministe din campus, înarmate cu bate de baseball.

Scrâşnind din dinţi, le-am spus că asta ar însemna să nu se mai pună în scenă piesele Băieţii din orchestră (pentru că nu apar femei) şi Femeile (pentru că nu apăr bărbaţi). Sau, una peste altă, nici o bună parte din piesele lui Shakespeare, mai ales dacă numeri versurile şi vezi că bărbaţilor le revin şi cele mai de efect replici! Le-am răspuns sugerându-le să joace o săptămâna piesă mea, şi o săptămâna Femeile. Probabil că au crezut că glumesc… şi nici eu nu ştiu exact dacă glumeam sau nu.

Lumea asta nebună în care trăim va ajunge şi mai rău dacă le vom îngădui grupurilor minoritare – mari sau mici, urangutani sau delfini, adepţi ai energiei nucleare sau ecologişti, fani ai informaticii sau adversari ai progresului tehnic, săraci cu duhul sau înţelepţi – să se amestece în domeniul estetic.

Toate aceste grupuri se pot manifesta în lumea reală, făcând şi desfăcând legi. Dar acolo unde încep cartea, poveştirile sau poeziile mele, încetează drepturile lor şi se manifestă imperativele mele teritoriale: acolo eu hotărăsc. Dacă nu le plac piesele mele, mormonii n-au decât să scrie ei altele. Dacă nu le plac poveştirile mele despre Dublin, irlandezii n-au decât să închirieze maşini de scris. Dacă frazele mele complicate le strepezesc dinţii obişnuiţi să molfăie lucruri siropoase, profesorii şi editorii conţopişti n-au decât să moaie fursecuri râncede în ceaiul apos pe care se învrednicesc să-l producă. Dacă vor să transforme „Minunatul costum de gheaţă” într-un costum „Zoot”, intelectualii de origine mexicană n-au decât să-şi desfacă curea, ca să le cadă pantalonii.

Să recunoaştem: digresiunea este esenţa înţelepciunii. Dacă veţi îndepărta consideraţiile filosofice din Dante, Milton sau din duhul tatălui lui Hamlet, nu va mai rămâne decât un schelet fără substanţă. Laurence Sterne spunea:

Digresiunile sunt, fără îndoială, soarele, viaţa şi sufletul lecturii! Scoateţi-le din carte şi iarna rece şi nesfârşită va domni pe fiecare filă. Daţi-i-le înapoi scriitorului, şi el va păşi că un mire, să le iasă în întâmpinare, creând varietate şi neîngaduindu-i poftei de lectură să piară.

Prin urmare, nu mă insultaţi decapitând, amputând şi sufocând scrierile mele. Am nevoie de cap, ca să tăgăduiesc sau să încuviinţez, am nevoie de mână, am nevoie de plămâni, ca să strig sau să vorbesc în şoaptă. Refuz să stau cuminte pe un raft, golit de măruntaie, ajuns orice altceva, numai o carte nu.

Iar voi, judecătorii, treceţi înapoi în tribune! Voi, arbitrii, treceţi la duşuri! Jocul ăsta e al meu. Eu arunc, eu lovesc, eu prind. La sfârşitul zilei, voi fi câştigat sau pierdut, dar în zori voi fi din nou pe teren, gata să o iau de la capăt.

Şi nimeni nu mă poate ajută. Nici măcar voi.