În acordurile Internaționalei, revoluționarele versuri, cântate de vocile vibrând de emoție ale spectatorilor entuziasmați, parcă plutesc purtate de aplauzele lor frenetice dincolo de zidurile sălii teatrului Châtelet din Paris, pentru a se așterne, petale recunoscătoare, pe lespedea din Père-Lachaise sub care odihnește cel care le-a compus – poetul și luptătorul comunard Eugene Pottier. Un final apoteotic încoronează sfârșitul unui spectacol magnific. Și totul pentru doar 24,20 euro…biletul!

Un preț simbolic pentru a vedea Detașamentul Roșu de femei recucerind Parisul!

Poate că mulți dintre bătrânii soixante-huit-arzi care s-au numărat printre spectatorii spectacolelor susținute de artiștii Baletului Național Chinez la Théâtre du Châtelet în primele trei zile din octombrie – regretă că în locul încântătoarelor balerine-soldat ce și-au purtat cu grație și avânt pușca și grenada, nu s-au aflat adevărații soldați ai armatei chineze; si nu doar pe scena teatrului, ci și pe străzile Parisului. Pe care ei, studenți tineri fiind, imitând celebrele „gărzi roșii” ale adolescenților chinezi ce-și ucideau profesorii și pe intelectualii reacționari, le-au ocupat, odată cu universitățile, în vestitul ’68 maoist. La patru ani doar după ce vestitul coregraf chinez Li Chengxiang punea în scenă la Pekin, pentru prima oară, baletul Detașamentul Roșu de femei, ce va ajunge simbolul revoluției culturale chineze – revoluție ce a făcut câteva zeci de milioane de morți.

În comunism și cultura ucide!

Și în 2009, dar pe marea scenă a Operei din Paris, ochii rimelați ce dau parcă sclipiri voluptoase stelei roșii de pe șapca lui Mao, pașii cadențați cu energie din vârful intins al „poantelor” de balet și salturile de felină ale revoluției chineze – varianta pentru export – s-au bucurat de un succes comparabil doar cu cel avut la Tirana, în 1966!

Iar dacă faldurile roșii ce pictează unduitor steaua în cinci colțuri, ce poartă gravate armele proletariatului, n-au putut învălui până acum vârful turnului Eiffel, spectatorii francezi, în așteptarea unor vremuri mai bune, se mulțumesc să le admire ondularea mătăsoasă pe scenele scăldate de jerbele de lumină ale reflectoarelor. Asemeni marii balerine Bai Shuxiang, care a trecut, în 1964, de la Lacul Lebedelor și Giselle la rolul eroinei Wu Qionghua din Detașamentul roșu, scenele artistice ale Parisului de azi trec de la spectacolele burgheze Notre Dame de Paris și Dama cu Camelii, la glorificarea luptei dusă de Partidul comunist împotriva reacționarelor forțe ale Guomindangului. Parcă nu au trecut 50 de ani! Comunismul merge spre viitoru-i luminos bătând pasul pe loc!

Dacă la înmormântarea marelui criminal Stalin, Franța și-a plâns durerea de-a lungul unei întregi zile de doliu național, amintirea uriașului criminal Mao e păstrată vie, după cum vedem, într-un mod cu totul și cu totul original.

La o zi după ultimul spectacol dat de amazoanele roșii, pe 4 octombrie, a murit, la 102 ani, marele strateg militar vietnamez, vestitul general Vo Nguyen Giap, „Groparul armatei franceze”, învingătorul corpului expediționar francez în vestita bătălie-asediu de la Dien Bien Phu. Din cei 37.000 de militari ce compuneau corpul expediționar, 22.000 au fost uciși, iar din cei 10.300 luați prizonieri după bătălia de la Dien Bien Phu, au fost eliberate la încheierea armistițiului, 3.200 de schelete! Restul au fost uciși în condiții și împrejurări inimaginabile pentru mintea umană.

Nu știu dacă vocea socialistului Laurent Fabius, ministrul de externe francez, s-a făcut auzită cântând Internaționala sub coloanele teatrului muzical Châtelet, dar gândurile „patriotului” așezat pe fruntea diplomației franceze s-au auzit, imediat după moartea tovarașului său de luptă, criminalul de război Giap, în comunicatul oficial al ministerului de externe:

„Am aflat cu emoție vestea morții generalului Giap. A fost un mare patriot vietnamez iubit și respectat de tot poporul său pentru rolul eminent și fondator pe care l-a avut în obținerea independenței țării sale. El a fost profund atașat culturii franceze și vorbea, dealtfel, perfect limba noastră. Generalul Giap a fost un mare patriot și un mare soldat. În timp ce Franța și Vietnamul au devenit parteneri, salut astăzi memoria unui om excepțional și prezint profundele mele condoleanțe familiei sale și poporului vietnamez.”

Cele doua evenimente, unul cultural și celălalt politic, scot în evidență, încă odată, aportul stângii moderne franceze la evidențierea remarcabilei contribuții aduse de stânga mondială la edificarea sistemului democratic actual.

Cu toate acestea, vigilența revoluționară trebuie să rămână veșnic în alertă. Posibilitatea ca extrema dreaptă – cel mai mare pericol pentru democrația franceză a ultimilor 60 de ani – să-și ridice capul, nu trebuie minimalizată.

Un spectacol de balet pe scena Operei din Paris, cu artiști costumați în uniformele negre ale trupelor SS, dansând sub faldurile drapelului nazist în acordurile lui Die Fahne Hoch!, la care spectatorii prezenți să nu cânte versurile scrise de Eugene Pottier, ci pe acelea compuse de Horst Wessel, iar la final unul dintre conducătorii fasciștilor să-l comemoreze pe Erwin Rommel sau, mai rău, pe Klaus Barbie, nu e doar un coșmar virtual, ci o realitate evidentă.