Totul pare calculat, până la urmă, de necuratul însuşi, de cine altcineva? Pentru a ține opinia publică mondială prinsă într-o rețea de ambiguități şi contradicții paralizante.

Până în anii 80 ai secolului trecut, programe precum sex liberation, feminismul, homosexualismul, avortismul şi legalizarea drogurilor erau prezentate de către guvernele comuniste drept devieri mic-burgheze, create de imperialiștii yankei, cu scopul de a abate tineretul de la lupta pentru socialism.

O generaţie mai târziu, toate aceste teme au fost absorbite de discursul revoluţionar şi au contribuit mult pentru ca stângismul, care părea condamnat la moarte ca urmare a căderii a URSS-ului, nu numai să supravieţuiasca, ci chiar să devină forţa politică dominantă în Europa şi în cele două Americi.

Dacă acestea nu sunt suficiente pentru a scoate în evidență potenţialul de autotransformare cameleonică a mișcării revoluționare internaționale, nu știu câte desene ar trebui să mai facem pe tablă ca să îl ilustrăm. Totuși, foarte puține sunt mințile care, în tabăra liberală și conservatoare, să-și fi dat seama în mod clar de acest fenomen și de consecințele lui.

Dar alte mutații concomitente, tot atât de vaste și de adânci ca aceasta, au făcut ca ansamblul să devină și mai confuz.

Citez numai patru:

1) Invazia islamică, „ocupaţia prin imigraţie”, realitate pe care mulţi o negau până mai ieri, este acum un fapt evident ce ameninţă securitatea tuturor naţiunilor occidentale. În acelaşi timp, creștinismul este din ce în ce mai proscris din sfera publică, lăsându-se guvernelor, chiar celor soi-disant conservatoare, numai soluția de a opune islamizării crescânde apelul la aceleaşi valori seculare „corecte politic” pe care stânga a reuşit să le impună drept norme universal valabile. Rezultatul este evident: invazia islamică nu se opreşte, dar stânga se afirmă tot mai mult drept marea şi unica salvatoare a democraţiilor, pe care ea însăși le subminează, în acelaşi timp, prin susţinerea zgomotoasă a imigrației musulmane în masă, ca alternativă „paşnică” la terorism.

2) Instruit cel puţin în parte de către „eurasianismul” lui Alexandr Dughin, preşedintele rus Vladimir Putin a decis să preia steagul creştinismului tradiţional şi să-l fluture împotriva Ocidentului hedonist şi agnostic, obținând prin aceasta sprijinul unei ample categorii de conservatori deziluzionaţi. Deziluzionaţi fie de establishment-ul american, incapabil de a se descotorosi un mărunt infractor făra documente care de-abia reuşeşte să-şi ascundă simpatiile islamice; fie de Biserica Catolică, al cărei Papă se aseamănă din ce în ce mai mult cu un upgrade improvizat al domnului Leonardo Boff. În același timp, Putin oferă, prin acorduri de colaborare economică şi militară, un sprijin masiv mişcărilor stângiste de peste tot, punându-i pe conservatori în poziţia incomodă de a-și sluji inamicii strategici în schimbul unui confort ideologic de moment şi, foarte probabil, iluzoriu.

3) De asemenea, simultan, multe grupări capitaliste miliardare au început să sprijine partide şi mişcări de stânga într-un mod din ce în ce mai vizibil, culminând cu declaraţia publică a domnului Bill Gates, cum că numai socialismul va salva lumea. În această panoramă, simpla apărare a economiei de piață, care până ieri era pièce de résistance a meniului liberal-conservator, își pierde orice sens strategic şi devine o simplă scuză pentru a adopta, în numele „modernităţii” şi „democraţiei”, tot programul socio-cultural al stângii: homosexualism, avortism etc. etc.

4) În sfârşit, acest program a fost integral asumat de către ONU şi a devenit obligatoriu pentru toate naţiunile – cu excepţia celor islamice, desigur, care în felul acesta au un dublu beneficiu, rezultat în urma dizolvării morale al Vestului: pe de o parte, profitând de debilitarea identităţilor naţionale (lipsite progresiv de fundamentele lor religioase) şi spărgând uşi pentru intrarea a noi valuri de imigranţi, şi, pe de altă parte, oferindu-se delicat ca purtători ai speranţei unei posibile „restaurări a moralităţii”.
Totul pare calculat, până la urmă, de necuratul însuşi, de cine altcineva?, pentru a ține opinia publică mondială prinsă într-o reța de ambiguități şi contradicții paralizante, pentru a o surprinde nepregătită, nedumerită şi buimăcită în ziua în care are să se împlinească profeţia pe care Carlos Drummond de Andrade a enunţat-o în versurile „Somației” [Intimação]:

[Abre em nome da lei.
Abre sem nome e lei.
Abre mesmo sem rei.
Abre sozinho ou grei.
Não, não abras; à força
de intimar-te, repara:
eu já te desventrei.]

Deschide în numele legii.
Deschide, fără nume şi fără lege.
Deschide chiar și fără rege.
Deschide, singur sau în cârd,
Nu, nu mai deschide,
Dacă tot te-am somat,
uite, te-am și spintecat.

Articol original în portugheză scris de Olavo de Carvalho pe 3 decembrie 2015 şi publicat în ziarul “Diário do Comércio”. Articolul original este disponibil online (în secţia Articole-Cultură).

Traducere: Alexandre Budu