La 28 iunie 2009, Curtea Supremă din Honduras a decis arestarea președintelui Zelaya pentru că a încălcat Constituția și a amenințat că va folosi forța împotriva puterii legislative. Militarii însă, în loc să execute ordinul, l-au lăsat pe Zelaya să fugă în Costa Rica. Apoi stânga mondială, în frunte cu ONU și administrația Obama, a început să urle că în Honduras s-ar fi dat o „lovitură de stat militară”, și că Președintele legitim a fost „expulzat”.

Cum era de așteptat, Rusia, principială ca întotdeauna și expertă ca nimeni alta într-ale democrației și statului de drept, a condamnat răsturnarea lui Zelaya și a calificat-o drept o „grosolană violare a celor mai elementare norme democratice”.

Concret, din punct de vedere legal, lucrurile au stat astfel:

Constituția Republicii Honduras prevede, la art. 237, că mandatul prezidențial este limitat la patru ani și interzice în mod expres realegerea. La art. 239, se prevede chiar că „acela care ar încălca această dispoziție, sau ar propune modificarea ei, își va pierde imediat funcția și i se va interzice timp de zece ani exercitarea oricărei funcții publice”. (sursă – analiză juridică detaliată)

Aceste prevederi stricte ale Constituției Republicii Honduras sunt numite „cláusulas pétreas” și sunt stabilite astfel pentru a împiedica orice încercare de a răsturna sistemul democratic din această țară (art. 374) – Constitución de la República de Honduras, 1982

Zelaya exact asta a făcut, nu doar a propus, a decretat un referendum pentru schimbarea prevederii constituționale care nu îi permitea să mai obțină un nou mandat. Justiția a declarat ilegal decretul lui Zelaya și a suspendat aplicarea lui. Decizia a fost menținută și de instanța superioară.

Președintele Zelaya nu s-a supus deciziei justiției. Curtea Supremă a ordonat Forțelor Armate să-l aresteze. Zelaya a fost înlăturat de la putere pe cale legală, salvându-se astfel Statul de Drept.

Ce s-ar fi întâmplat dacă instituțiile din Honduras, respectiv Justiția și Armata, nu l-ar fi dat jos pe Zelaya? Păi, credem că este evident. În Honduras s-ar fi instalat un regim ca cel din Venezuela.

Cetățenii din Honduras s-or fi gândit și ei la asta; și perspectiva, se pare, nu le-a surâs. Iată imagini de la o manifestație de peste 100000 de persoane, în Piața Centrală din capitala Tegucigalpa, în apărarea democrației.

La vremea respectivă, specialiștii pe chestiuni internaționale din presa românească au folosit cu nesaț termenul „lovitură de stat militară” – de fapt au tradus, ca de obicei, știrile de pe agenții, neavând habar că slujesc astfel construcției societății socialiste multilateral dezvoltate în America Centrală.

Analiștii de pe Contributors au asemuit cele întâmplate în Honduras (ca și pe cele din Paraguay 2012, unde a fost dat jos, tot prin mecansimele statului de drept, președintele comunist Fernando Lugo, un fel de Iliescu, pentru că pusese la cale un fel de mineriadă sângeroasă, doar că lui Lugo nu i-a mers – în sensul că, în urma incidentelor provocate de el, soldate cu morți și răniți, a zburat imediat de la putere) cu tentativa de suspendare a lui Traian Băsescu. Subtilă și erudită comparație, doar că lucrurile erau tocmai invers; spre deosebire de România, în Honduras și în Paraguay ciuma roșie era reprezentată de președinții respectivi, iar suspendarea lor a fost legală și a salvat democrația în aceste țări.

Iată, pentru iubitorii de istorie, o mică retrospectivă:

• Puci militar in Honduras: presedintele a fost arestat de armata (hotnews.ro, 28 iunie 2009)
• Aviaţia civilă din Honduras nu îi permite lui Zelaya să aterizeze (adevărul.ro, 5 iulie 2009)
• Lovitură de stat în Honduras. Preşedintele Manuel Zelaya, arestat de forţele armate (antena3.ro, 28 iunie 2009)
• Lovitura de stat in Honduras: Presedintele tarii, expulzat in Costa Rica (România Liberă, 29 iunie 2009)
• Experiment unic în Europa : democrația procedurală (Contributors, 3 august 2012)

• Atac împotriva OSA (dilemaveche.ro, aprilie 2010)

Acum, ținând cont de strânsele, tradiționalele, cele dintotdeauna, legături ale Rusiei cu toți comuniștii din America Latină, reuniți în prezent în FSP (legături care implică inclusiv aspecte militare și strategice), să privim din nou la caravana care se îndreaptă spre frontiera SUA.

Amintindu-ne de aprecierile Generalului Degeratu, care a spus despre criza migranților din Europa 2015 că este o operațiune pregătită din timp de Rusia, și de avertismenele lui Andrei Ilarionov care anunţa încă din decembrie 2014 o posibilă primăvară arabă, ce avea să destabilizeze țările europene și să consume energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale, putem spune că resortul real al crizei migranților din 2015 din Europa este războiul hibrid rusesc împotriva Occidentului.

În studiul „Strategia Rusiei și criza refugiaților din Europa”, la care am contribuit alături de analistul american Jeff Nyquist, discutam despre implicarea Rusiei în criza migranților din 2015.

Iată că în aceste zile, o „criză a migranților” se apropie de frontiera Statelor Unite.

Nu cumva o fi având și ea aceeași sursă de inspirație?

Scenariile, în linii mari, ar fi două:

În cazul în care Trump se va ține ferm, migranții nu vor intra. Vom vedea la toate posturile TV imagini care să ne sugereze cruzimea administrației americane, care respinge brutal o mulțime de oameni săraci, disperați, care nu-și doresc decât o viață mai bună. Dar, Doamne ferește, am putea vedea chiar și ceva vărsare de sânge, victime, sau cel puțin copii plângând. Toți liderii politici ai UE se vor indigna, o mulțime de ONG-uri se vor pronunța, numeroase celebrități și autorități morale – ca actori, cântărețe, fotbaliști – vor acuza și vor înfiera. Trump va fi asemuit cu Hitler și cu Baba Cloanța, America va fi descrisă ca un mare Ku Klux Klan etc, etc, etc.

Stânga americană, având în față perspectiva de a-și face rost, până la urmă, de noi votanți, va insista ca migranții să fie lăsați să intre. Dacă SUA îi vor lăsa pe migranți să intre, atunci, desigur, va fi imposibil să se evite formarea de noi și noi caravane, care să ia cu asalt frontierele SUA. Zeci de milioane de latino-americani și-ar dori să trăiască în Statele Unite.

Acestea fiind zise, să medităm acum asupra temei: cine profită de pe urma acestei operațiuni? Zelaya? Dacă nu el, atunci pentru cine a făcut-o?