Pericolul de a asista la un nou avânt al sistemului Iliescu nu a dispărut odată cu baletul adoptării/abrogării OUG 13/14. Riscul întoarcerii unor vremuri pe care mulţi le credeau depăşite trebuie să ne facă să ne uităm cu atenţie la esenţa PSD, o formaţiune care îşi schimbă din când în când părul, dar nu se leapădă de năravuri niciodată.

Privind înapoi la violenţa, hoţiile şi minciunile care au asigurat perpetuarea structurii care se numeşte acum PSD, e foarte greu să afirmăm că avem în faţă un partid politic normal: deciziile importante sunt luate semiclandestin ca la leninişti, discursul este fluid şi oportunist – oficial social-democrat, preia elemente ale discursului putinist, manipulând teme specifice conservatorismului. Singurele constante sunt reţeaua de profitori conduşi de şefi lipsiţi de scrupule şi aplecarea către relaţii privilegiate cu Moscova.

Lozincile din Piaţa Victoriei şi din alte pieţe ale ţării au confirmat faptul că PSD-ul e perceput şi azi ca o reţea de exercitare a puterii născută din PCR. PSD-ul e comparat cu „ciuma roşie”, cu mafia sau cu gaşcă de borfaşi, figura lui Dragnea e suprapusă peste fotografii cu Ceauşescu şi manifestanţii se prezintă ca fiii golanilor din anii 90. Chiar şi antenele recunosc identitatea taberelor pentru că unul din clişeele lor este că manifestanţii tot nu vor face nimic, pentru că sunt nişte „fraieri”, care nu au înţeles că „o să păţească ca acum 27 de ani”. Prin urmare, admit implict că taberele de acum sunt comparabile cu cele de acum 27 de ani, că cei din Piaţa Victoriei sunt continuatorii celor care voiau să scape de comunism, deci antenele, care sunt împotriva manifestanţilor, se plasează inevitabil de partea aparatului de represiune al PCR/FSN.

O structură construită pe sânge şi minciuni

În primul rând sunt bucuros că am posibilitatea ca din partea tovarăşului Gorbaciov şi din însărcinarea lui să înmânez textul felicitării adresate cu ocazia victoriei revoluţiei şi constituirii Consiliului Frontului…, tovarăşul Gorbaciov m-a rugat să-l înmânez în mod personal. Vă cunoaşte foarte bine trecutul, viaţa de luptă şi muncă şi sigur este foarte bucuros că Consiliul Frontului v-a ales în această funcţie de mare importanţă… Sunt încredinţat că acum se deschid posibilităţi largi pentru dezvoltarea şi întărirea colaborării româno-sovietice în folosul reciproc al popoarelor noastre, în interesul păcii trainice şi stabilităţii în Europa…
*
Au fost specialişti aici, au studiat problema modernizării sistemului energetic român şi au fost elaborate propuneri. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la acest program, la aceste programe, pentru că sunt călăuzele posibilităţii de colaborare; este vorba de capacitatea metalurgică, a industriei metalurgice, a întreprinderilor chimice. Nu mai vorbesc de posibilitatea creării de întreprinderi comune pentru a folosi capacităţile dumneavoastră, practic, mai bine.

Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul URSS, către Ion Iliescu, 27 decembrie 1989

Indiferent de organizarea de detaliu pe care au avut-o teroriştii din 1989, cert este că sângele vărsat de ei a fost folosit pentru consolidarea FSN-ului. Această structură a „emanat” din rândurile PCR-ului rămas orfan de seceră şi ciocan după căderea lui Ceauşescu, şi a menţinut ani de zile, practic neschimbată, reţeaua prin care a fost exercitată puterea în timpul regimului comunist. Peste noapte, şefii PCR, securişti şi beneficiarii lor (colaboratorii, răspândacii, rudele, finii acestora etc.) deveniseră democraţi, se văitau de cât de mult suferiseră pe timpul lui Ceauşescu şi adăugau privilegii noi peste cele de care se bucuraseră până atunci.

Pentru primii lideri ai FSN, „lupta pentru libertate” a însemnat totdeauna jugul Moscovei asupra României şi o clică de trădători profitori la Bucureşti, adică exact opusul sensului pe care cei ce ieşiseră în stradă îl dădeau noţiunii de libertate. Iliescu şi ai lui nu ştiau altceva decât metodele leniniste de preluare a puterii, adică minciuni flagrante combinate cu violenţă şi manipulări mai subtile, toate într-un limbaj ambiguu, schimbat mereu cu repeziciune, pentru a menţine teama în rândul oamenilor şi a împiedica reacţiile de rezistenţă.

…Am proclamat ideea plurităţii politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluri-partide. Nu excludem posibilitatea apariţiei şi de partide şi de tot felul de organizaţii, ba, chiar din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puţin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului.
…Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară, şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste. Instrumentul gândit, rapid ne-a venit ideea, pentru că a fost clar că altceva nu avem de făcut, a fost ideea acestui Front, Frontul Salvării Naţionale, subliniind acest lucru prin denumirea lui, că ţara toată este în pericol…

Ion Iliescu către Evgheni Tiajelnikov, 27 decembrie 1989

În primele contacte cu reprezentanţii Moscovei, împotmolite în cele mai tocite clişee ale limbii de lemn, Iliescu confirmă că nu a avut nici un rol în revolta împotriva lui Ceauşescu: ”particularitatea procesului de la noi, spre deosebire de alte ţări socialiste, este că Ceauşescu şi acoliţii lui au dus ţara la o asemenea catastrofă încât a dus la explozia maselor”. Emanatul se bucura că „Mihail Gorbaciov a propus să discutăm problemele dezvoltării viitoare a operaţiunilor”, se mândrea că se împotrivea pluripartitismului, folosea perfect conştient „dialogul în cadrul Frontului” cu intenţia de a manipula viaţa publică, şi încerca cu disperare să împiedice „posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda”. Ambasadorul rus întreba care sunt nevoile FSN-ului „din punct de vedere politic, de armament, acum imediat şi de asemenea şi pentru perspectivă, în viitor…”, în timp ce Petre Roman era generos cu resursele ţării: „putem vorbi de livrarea de petrol, de gaze…, să semnăm unele documente, cum se vor face aceste livrări, pe decade, nu numai pe trimestru…”, la care Tiajelnikov nu se lăsa rugat de două ori şi propunea să vină la Bucureşti „tovarăşul Şevardnadze, o serie de miniştri sovietici care se ocupă de respectivele sectoare”, ba chiar se gândea la „întreprideri comune” (neo-sovromuri?). Din fericire, datorită sentimentelor anticomuniste şi antiruse ale românilor, cu toate puterea pe care a avut-o, Iliescu nu a apucat să îşi îndeplinească planurile nenorocite.

Totuşi, cu sprijinul unor stalinişti înrăiţi din jurul lui şi al reţelei securisto-comuniste, a compomis o mare parte din şansele pe care le avea România după 1989. După ce promiseseră că nu vor deveni partid politic, în ianuarie 1990, liderii FSN au hotărât să se prezinte în alegeri păstrând în mod necinstit denumirea de FSN, care a acoperit atât executivul provizoriu care guverna ţara, cât şi partidul politic al lui Iliescu, care a candidat la scrutinul din mai 1990.

Cu toate frâiele ţării în mână, FSN-ul, a organizat o campanie electorală toxică împotriva partidelor de opoziţie, mai ales împotriva PNŢ, repetând ad literam sloganele staliniste ce fuseseră vehiculate împotriva acestui partid la alegerile din 1946. Ca în 1946, PNŢ-ul a fost acuzat că e vândut la vestici, că e depăşit, că e condus de exploatatori bătrâni. Ca în 1946, publicaţia PNŢ, ziarul Dreptatea, a avut dificultăţi de difuzare, de achiziţionare a hârtiei, ş.a. Ca în 1946, PNŢ dorea revenirea în lumea civilizată, adică aderarea la structurile europene şi la NATO, iar FSN avea oroare de democraţia clasică, altenativele lui Iliescu fiind democraţia originală, pluralismul în cadrul frontului, despotul înţelept, apropierea de CSI şi alte bazaconii.

Informaţiile pe care le-au primit românii prin TVR şi prin ziarele imunde care sprijineau FSN în acea perioadă aveau prea puţină legătură cu realitatea. Campania electorală din 1990 a fost orice, numai o campanie electorală liberă nu. După ce a pus mâna pe putere, FSN a confirmat vocaţia comuniştilor pentru vărsarea de sânge şi a reprimat cu sălbăticie manifestaţia din Piaţa Universităţii, ceea ce a dus o îndelungată izolare a României de lumea civilizată şi a determinat un număr foarte mare de tineri să părăsească ţara.

Foarte repede s-a confirmat şi vocaţia comuniştilor pentru furt, pentru că FSN-ul a refuzat garantarea proprietăţii private şi a validat „legal” jafurile anterioare, împiedicând victimele comunismului să îşi recapete bunurile tâlhărite de regimul comunist şi avantajând, din nou, tot pe beneficiarii jafurilor. În plus, FSN, rebrănduit FDSN (1992) şi apoi PDSR (1993), a năşit imensa majoritate a hoţiilor postdecembriste din anii 90: privatizările păguboase, proasta gospodărire a agriculturii, compromiterea părţii din industrie care era cât de cât competitivă etc. Evident, astfel de acţiuni de amploare, la scară naţională, au fost posibile doar pentru că PDSR domina covârşitor, prin şefi şi trepăduşi, mediul politic, justiţia, afacerile interne, sănătatea, mijloacele de comunicare, agricultura, primăriile etc, precum şi întreprinderile (atât imensa majoritate care erau de stat, cât cele din noul mediu privat). Dominaţia reţelei s-a menţinut şi în perioada guvernării CDR, fapt confirmat chiar de Emil Constantinescu, care a admis că a fost înfrânt de „structuri”.

Când a câştigat alegerile, CDR era deja puternic infiltrată de comunişti, iar schimbările pe care le-a făcut, foate puţine, s-au limitat la câţiva şefi. Funcţionarii de nivel mediu, secretarele, şoferii şi alte noduri ale reţelei au rămas pe loc şi i-au asigurat o funcţionare practic nestingherită. Faptul că PSD-iştii sunt azi primii care ponegresc „perioada de tranziţie” nu indică vreun regret pentru hoţia şi haosul creat de gaşca lui Iliescu în anii 90, ci e doar un bluf ordinar, copiat de la propaganda putinistă, care are scopul să arunce în derizoriu libertatea câştigată şi, totodată, să descurajeze implicarea cetăţenilor în viaţa publică pe motiv că democraţia, autoritarismul sau totalitarismul ar fi „aceiaşi mizerie”.

PSD – un efort ratat de şlefuire a unei reţele de corupţi

Ion Iliescu şi Omar Hayssam – un amic al PSD condamnat pentru terorism şi infracţiuni economice

PSD a apărut în 2001 printr-o scamatorie de PR în care s-au combinat, într-un timp scurt, a) fuziunea foştilor comunişti din PDSR cu Partidul Social Democrat din România (un partid istoric, cu nume onorabil, infiltrat de comunişti după 1990), cu b) o redefinire doctrinară a PDSR. Tot efortul s-a limitat la o schimbare de imagine şi… cam atât. Corupţia a rămas caracteristica dominantă a reţelei. Graţie regăsirii independenţei justiţiei şi mediatizării unor importante procese de corupţie, generaţia actuală a aflat de isprăvile PSD din anii 2000 pentru că tocmai perspectiva revenirii la modul de guvernare din acei ani a scos oamenii în stradă în ultimele săptămâni. Teama nu a fost că nişte zeci de penali s-ar întoarce fără regrete, dar ca nişte anonimi, la casele lor, ci că şi-ar relua, necontrolaţi, vechile năravuri: hoţii şi tunuri tip Bancorex şi FNI, campanii de ură antioccidentală à la VC Tudor, obrăznicii groase de Adrian Năstase, instituţii paralizate de şefi mârlani, hoţi şi incompetenţi de suşă securistă precum Sorin Oprescu, menajere şi administratori care se cred născuţi din „coapsa lui Jupiter”, fără de care PSD-ul ar muri într-o lună.

Cât despre doctrină, se vede cu ochiul liber cât de putin a contat schimbarea din 2001. După ce se lepădaseră de comunism fără să clipească, feseniştilor le-a fost indiferent dacă treceau, în teorie, de la „meandrele concretului” fesenist la o social-democraţie ceva mai clasică, mai ales că metamorfoza distrăgea atenţia de la rădăcinile odioase ale partidului şi făcea din PSD un partid frecventabil, cu şi mai mult acces la elita gauche caviar şi la mediul de afaceri din Vest. Modernizarea doctrinară a PSD nu a slăbit cu nimic puterea reţelei pentru că a fost însoţită de apariţia unor noi factori care, în timp, au mărit exponenţial randamentul acesteia: televiziunile aservite şi deschiderea instituţională către Europa, fenomene care au fost controlate în foarte mare parte de aceeaşi reţea. Accesul la burse sau proiecte cu finanţări externe au oferit clientelei PSD posturi cheie, bani, vizibilitate şi imagine de onorabilitate.

Oricum ar fi, Aleksandr Gelyevich Dugin este un personaj interesant care, astăzi, s-a aflat în vizită la Fundaţia Europeană Titulescu. Pasionat de Lucian Blaga şi prieten cu Jean Parvulesco, el mi-a mărturisit admiraţia sa pentru cultura românească şi mi-a împărtăşit câteva dintre ideile care, în viziunea sa, constituie punţi de legătură cu spaţiul eurasiatic, cea mai importantă dintre acestea fiind filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti.
Adrian Năstase

Rebrănduirea şi spilcuirea teoretică a PSD i-a încurcat pe mulţi, făcându-i să creadă că PSD-ul era pe cale să devină un partid politic obişnuit, care va opera la lumina zilei şi va reuşi până la urmă să se lepede de corupţie. Dovada că nu a fost aşa e că nu am asistat la dezbateri teoretice aprinse între pesedinşti, iar corupţia şi plagiatele endemice nu au fost eliminate şi nici măcar acceptate ca atare etc. În schimb, au fost propulsate personaje ca Ponta, Dragnea, Sevil Şaideh sau Grindeanu. PSD-ul pe care îl vedem acum e o structură dominată de profitori cinici, pe care îi doare în cot de aplicarea doctrinei (e oficial că numai Dragnea cunoaşte programul de guvernare), care nu ezită să maimuţărească teme conservatoare ca patriotismul şi creştinismul şi nu sunt în stare să găsească oameni nepuşcăriabili pentru funcţiile publice.

Studiul doctrinei PSD poate părea un exerciţiu exotic pentru teoreticieni, însă, ca să fie serios, trebuie să includă neapărat explicaţia persistenţei reţelei – de la PCR şi până acum –, a aplecării către legături privilegiate cu Rusia şi a deciziilor semiclandestine tip Marţea Neagră, OUG 13 sau proiectul de recunoastere a parteneriatelor civile homosexuale. Reţeaua de influenţă, prietenia nemărturisită cu Rusia şi „executivul restrâns” care acţionează pe şest la momente cheie, nu există la nici un partid politic normal, dar sunt definitorii pentru partidul lui Iliescu şi, momentan, Dragnea. Aceste năravuri vin direct din stilul comunist de conducere, PSD fiind singura structură legată intrinsec de organizaţia ilegitimă şi criminală care s-a numit PCR. Fără a cădea în ispita unei priviri idilice asupra altor partide, e cât se poate de clar că principalul motor al PSD e puterea reţelei, care unifică şi motivează mult mai mult decât orice principiu doctrinar.

Agresivitate şi obraz gros

Indiferent de perioadă şi de denumirea structurii, atitudinea de ameninţare şi bădărănia au ramas esenţiale pentru PSD. Orice act de corupţie a fost precedat de un moment în care corupţii, profitând de informaţiile şi de poziţia favorabilă oferită de reţea, au îngroşat obrazul, au acaparat sursa de potenţial profit şi au eliminat sau redus la tăcere vocile critice. Nu spun că nu există şi PSD-işi corecţi sau politicoşi, ci că, indiferent de numărul lor, nu ei sunt cei care dau tonul. Tonul general e de duritate care nu permite criticile (a se vedea cazul Chirică). Iliescu, deşi are maniere corecte, vorbeşte decent şi e amabil cu însoţitoarele de zbor, nu a ezitat să patroneze barbarii ca asasinatele făcute de teroriştii din 1989 sau mineriadele (ca să nu amintim de reprimarea studenţilor după Revoluţia din Ungaria). PSD-ul nu a simţit niciodata ca trebuie să se lepede de aceste practici şi cu atât mai puţin de Iliescu, deci nu avem motive să credem că a scos definitiv din calcul acţiunile brutale. De altfel, partidul îi tratează cu brutalitate chiar şi pe oamenii săi, pe care îi agresează cu minciuni care îi ţin permanent intr-o stare de încordare şi de teamă – de pericole externe, precum agenturile sau multinaţionalele, dar şi interne, cum ar fi pierderea locurilor de muncă, a pensiilor şi a altor drepturi, sau a privilegiilor, în cazul pesediştilor care şi-ar permite să iasă din rând.

Colegialitate pesedistă: „Ce faci, fă, Doina? Aveai chef de nişte inundaţii?”

Este cât se poate de grăitor că PSD-ul se foloseşte şi acum, peste tot, dar mai ales la ţară şi în oraşele mici, de teama şi de scârba pe care au inspirat-o comuniştii. Oamenii evită să se opună frontal reţelei dintr-o silă care provine din groaza comunismului. Mulţi nu şi-au revendicat nici acum pământurile sau alte bunuri. Alţii s-au temut să îşi vadă dosarele de la CNSAS, iar alţii nu au aflat decât întâmplător, în ulţimii ani, cu preţul unor şocuri psihice, că membri ai familiilor lor au făcut puşcărie politică. Este un fenomen răspândit, observat de psihologi. Sunt traume şi angoase pe care foarte mulţi români le poartă fără să vorbească de ele. Nu vor să se gândească la ele pentru că oroarea comunismului li se pare prea mare şi puterea ciumei roşii încă prea vizibilă pentru ca discuţiile să fie libere. Nu e nevoie să mai existe riscul real de a fi arestat sau măcar urmărit, e suficient, de exemplu, să îţi aduci aminte, atunci când te duci la primărie cu o cerere, că bunicii tăi au fost bătuţi pentru că nu au vrut să intre în colectiv şi că la primărie vei da un om din PSD care este nepotul/finul celui care le-a luat casa. Nu trebuie să îţi aducă aminte de trecut ca să înţelegi că te-a refuzat, te laşi păgubaş doar pentru că îţi vorbeşte de sus şi ridică tonul. Conexiunile acestea sunt definitorii numai pentru PSD, nu pentru alt partid. Praful şi pulberea se va alege de PSD în ziua în care oamenii din reţea (de la miniştri la liftiere) nu vor mai putea să ridice tonul, să ameninţe şi să umilească.

PSD-ul nu poate renunţa la oameni cu apucături de vechili pentru că, dacă nu ameninţă şi nu intimidează, puterea reţelei dispare ca un balon de săpun. Atitudinea ameninţătoare pesedistă nu e comparabilă cu mârlănia de Rahova. Diferenţa e simplă: mârlănia de Rahova are limite şi nu are consecinţe. La PSD, obrazul gros este un factor care contribuie la luarea deciziilor, de la stabilirea priorităţilor la asfaltarea drumurilor de ţară pâna la achiziţii publice, acordarea de burse şi adoptarea OUG13. PSD-ul nu va exista ca structură semnificativă în viaţa publică românească decât atât timp cât va fi golanul cartierului, cât timp i se va permite să fie bully.

Sistemul putinist ca sursă de inspiraţie pentru reţeaua PSD

Presa şi publicul se neliniştesc atunci când află de contacte ale liderilor PSD cu Moscova, cum au fost, de exemplu, celebra vizită de taină făcută de Geoană înainte de alegerile din 2009, primirea organizată de Năstase lui Dughin sau schimbul de replici (amuzant altminteri) în care Dragnea îl acuza pe Diaconu de legături cu ruşi dubioşi iar Diaconu îi amintea de nişte „vizite repetate” în capitala Rusiei. Nu e vorba de gafe izolate, ci de un stil de lucru şi de afinităţi comune, îndelungate, care capătă accente de duioşie în cazul preşedintelui de onoare al PSD.

Nimeni nu ar băga de seamă legătura dintre PSD şi Rusia dacă în Rusia ar exista un curent social-democrat normal şi independent şi dacă PSD ar fi un partid ca oricare altul. Îngrijorarea vine din faptul că situaţia este total opusă. Rusia este o „democraţie administrată” care zornăie armele, exportă corupţie, manipulează informaţiile şi cultura, îşi ameninţă vecinii şi doreşte să influenţeze lectura istoriei acestora. PSD-ul, care conduce destinul României, a păstrat mereu legături privilegiate cu Moscova şi avem motive să credem că statornicia acestor relaţii nu a rămas fără roade. Partidul lui Iliescu/ Năstase /Ponta/Dragnea este o sursă de haos care reproduce în mic, la nivelul societăţii româneşti, modul de acţiune al sistemului putinist, astfel:

• este polul unei extinse reţele de corupţi care poate pune în pericol stabilitatea ţăriiș;
• profită de o presă care copiază stilul televiziunilor moscovite (calomnii, cospiraţionită, informaţii trunchiate, pseudocultură, ghiveci de spiritualitate, toate pe ton de isterie, deznădejde sau deriziune, care să inducă publicului impresia de criză iminentă, dar şi de inutilitate a oricărei reacţii)
• are o pasiune specială pentru pomeni de „pâine şi circ”, festivaluri, evenimente populare pe bani publici, pe care le acaparează în folosul propriei imagini;
• liderii PSD cochetează cu dictatorii sau transmit mesaje confuze, care riscă să pună în pericol poziţia României în NATO şi UE;
• ca şi oligarhia rusă, PSD-ul ţine oficial la „onoarea de familist” (creştin), dar sprijină și mişcarea LGBT. Regimul lui Putin face pe apărătorul creștinătății, dar televiziunea sa Russia Today participă activ la organizarea Occcupy Wall Street, în mod notoriu asociată ONG-urilor LGBT-rights.
  Dragnea cerea anul trecut pedepsirea aspră a defăimării „de grup social”, prin vestita „lege a botniței”, care ar fi impus o corectitudine politică ce putea să trezească invidia celor mai radicali stângiști din Occident. În aceste zile, propunerea de introducere a „parteneriatului civil”, primul pas spre „căsătoriile homosexuale” – inițiativă introdusă de Remus Cernea (personaj a cărui carieră politică se leagă de PSD) alături de alți deputați PSD, PNL și „neafiliați” din mandatul trecut – primește la iuțeală avizul comisiilor Parlamentului dominat de PSD. O revoluție culturală pe care, se știe bine, societatea românească nu o dorește, este impusă repede și pe șest, ca să nu-și dea nimeni seama, decât atunci când va fi deja prea târziu. Amintim că în campania electorală, PSD nu a suflat o vorbuliță despre asemenea proiecte, pe atunci candidații pupând icoane în fața camerelor și făcând promisiuni de donații la biserici. Iar acum PSD se prezintă ca promotor al referendumului în apărarea familiei normale, pe care vrea să-l contrapună referendumului împotriva corupției
• trolii pesedişti se văicăresc pe net de pierderea resurselor şi acuză Vestul de „colonizarea” și sărăcirea ţării, însă clientela PSD este cea care s-a îmbogăţit din acele resurse; chiar acum parlamentarii se pregătesc să reducă pedepsele pentru cei care distrug pădurile;
• nu în utlimul rând, PSD a avut mereu un discurs necinstit cu privire la trecutul recent al României, arătând, ca şi regimul putinist, că nu vede diferenţa dintre bine şi rău şi că nu e interesat de drepate pentru victime față de agresori, singura premiză a reconcilierii. PSD-ul e nelipsit de la parastasele pentru eroii anticominişti, dar a obstrucționat mereu tentativele de lustrație, decomunizare, acces la dosare, iar bolşevicul Ion Iliescu rămâne preşedintele de onoare al partidului. Năstase a spus că cei care vor să îşi cunoască trecutul „ling dosare”. Ponta şi Şova au bagatelizat crimele nazismului şi fascismului. PSD face mare tamtam cu iniţiativa sa legată de înfiinţarea unui muzeu al comunismului la Bucureşti şi sub acest pretext lasă în paragină închisoarea de la Râmnicu Sărat. De asemenea, face încercări repetate de a acapara prestigiul rezistenţilor anticomunişti, dar a preferat mereu să nu facă deosebirea dintre majoritatea normală a acestora şi minoritatea radicală.

Luate separat, cele de mai sus sunt abateri de la moralitate sau de la lege. Totuşi în lumea românească de azi doar PSD-ul le concentrează pe toate, după cum, păstrând proporţiile, sistemul putinist rămâne păpuşarul principal, chiar dacă permite şi existenţa unor elemente ancilare care să de impresia de pluralism.

PSD-ul nu poate fi rusofil pe faţă, însă a făcut în trecut jocul Rusiei, nu s-a lecuit niciodată de această ispită şi acum vedem din nou că se inspiră de la Răsărit. Din nefericire, elita comentatoare de la noi nu are destulă cultură morală, politică şi istorică pentru a vedea legăturile dintre modul de acţiune al PSD şi putinism. Când analizează PSD, ia ca reper social-democraţia normală şi consideră caracteristicile de reţea ale PSD-ului ca pe un accident care poate fi remediat prin mecanisme obişnuite – de unde şi solicitarea adresată lui Grindeanu de a guverna ţara „normal”. Ori PSD-ul nu e un partid social democrat normal, deci cu (multe) păcate omeneşti, ci o reţea de putere ambalată în partid social-democrat. Ca şi în cazul putinismului, teoria pe care se bazează PSD are o importanţă mult mai redusă decât mobilitatea oportunistă a discursului şi decât reţeaua de putere care manipulează în folosul său tot ce poate fi manipulat, de la politică, schimburi comerciale, ştiinţă, istorie şi arta, la mişcarea LGBT, ocultism, mass media, culte religioase, curente extremiste etc. Cu toate că paralela dintre sistemul putinist şi reţeaua PSD e vizibilă, cu toate că se ştie că Rusia încearcă peste tot să manipuleze viaţa publică şi cu toate că se ştie că acest pericol este foarte grav, intelectualii noştri vocali refuză să facă conexiunile şi să privească putin mai departe de malurile Dâmbovitei. Dispreţul lor faţă de România este prea mare ca să semnaleze şi relele pe care nu le-au inventat românii.