Preluat din – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 104-117.

Vreau să discutăm despre ceea ce tu numești Dezacord (și eu numesc Conflict) între două culturi. Ei bine, dacă vrei să știi, pe mine mă plictisește până și să vorbesc despre două culturi: să le pun pe același plan, ca și cum ar fi două realități paralele, de aceeași greutate și de aceeași măsură.

Pentru că la baza civilizației noastre se află Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Fidias, Arhimede, Euclid, Grecia Antică, cu Panteonul său, sculptura sa, arhitectura sa, poezia sa, matematica sa, filosofia sa, descoperirea Democrației. Este Roma antică, cu grandoarea sa, cu experiența sa juridică, conceptul de Lege, Dreptul Roman. (Un concept rămas inegalat timp de secole, un drept la care și azi ne referim.) Există literatura sa, sculptura sa, arhitectura sa, adică palatele sale, amfiteatrele sale, apeductele sale, podurile, drumurile sale.

Există un revoluționar, acel Isus mort pe cruce, care ne-a învățat (și, din păcate, noi nu am înțeles și nu am învățat) ce înseamnă dragostea și dreptatea. Există și o biserică de la care avem Inchiziția, de acord. Care ne-a torturat și ars de mii de ori pe rug, care aproape că l-a omorât pe Galileo Galilei, l-a umilit și l-a făcut să tacă și care timp de secole ne-a constrâns să sculptăm și să pictăm doar Chriști și Fecioare. Dar care a adus și o mare contribuție la istoria gândirii. Nici măcar o atee ca mine nu o poate nega.

Și apoi există Renașterea. Există Leonardo da Vinci, și Michelangelo, și Rafael, și Lorenzo Magnificul. Există Erasmus din Rotterdam, și Thomas Morus, și Descartes, și Spinoza, și Pascal, și Giambatista Vico. Există Iluminismul. Există Rousseau. Există Voltaire. Există Enciclopedia. Și există muzica. Acea muzică interzisă în cultura lor sau în presupusa lor cultură: vai de tine, dacă fredonezia canțonete sau Corul din Nabucco. („Cel mult pot să admit câteva marșuri pentru soldați”, mi-a spus Khomeini. Așa că era inutil să-i vorbesc despre Bach sau despre Mozart, despre Beethoven, sau Rossini, sau Donizzetti, sau Verdi.)

În sfârșit, există știința, pentru numele lui Dumnezeu, și tehnologia care derivă din ea. O știință care în câteva secole a făcut descoperiri amețitoare, a făcut minuni demne de vrăjitorul Merlin. Copernic, Galileo, Newton, Darwin, Pasteur, Einstein nu erau nicidecum discipoli ai lui Mahomed. Sau mă înșel? Motorul, telegraful, electricitatea, radionul, telefonul, televiziunea nu se datorează deloc mollahilor și ayatollahilor. Sau mă înșel? Navele cu aburi, trenul, automobilul, avionul, navele spațiale cu care ama ajuns pe Lună și pe Marte și în curând vom merge cine știe unde, la fel. Sau mă înșel? Transplantul de inimă, de ficat, de plămâni, de ochi, tratamentul cancerului, descoperirea genomului, idem. Sau mă înșel?

Și să nu uităm standardul de viață pe care cultura occidentală l-a atins la fiecare nivel al societății. Faptul că la noi nu se mai moare de foame și de frig, de mizeri și de boli înainte considerate nevindecabile. Faptul că la noi femeile sunt egale cu bărbații. Ca și faptul că la noi oricine își poate exprima propria opinie. Și chiar dacă toate acestea nu ar fi importante, ceea ce eu nu cred, spune-mi: în urma celeilalte culturi, cultura bărbaților cu tunică și turban, ce este?

Fără nici un respect față de Istorie, care, dacă nu ma înșel, consemnează rezultatele dobândite de vechii egipteni, de sumerieni, de asiro-babilionieni, de fenicieni, de evrei, de greci, de romani, de revoluția creștină, greierii afirmă că Islamul a fost „un far al civilizației nedepășit.” O cultură ajunsă la cele mai înalte culmi ale artei, literaturii, filosofiei, matematicii și chiar ale tehnologiei. Dar nu mi se pare că lucrurile stau chiar așa. Și să începem de la artă.

Ei bine, în artele plastice și figurative acel „far” a produs foarte puțin. Nici un fel de statui, nici un fel de picturi. Să mulțumim cerului că nu a distrus mozaicurile executate de bizantinii învinși și de andaluzii subjugați. Să mulțumim cerului că ne-a lăsat câteva motive ornamentale și câteva miniaturi ale sultanilor. (Totuși, pentru a-și face un portret adevărat, Soliman Magnificul a trebuit să-l cheme la Istanbul pe Giambellino. Adică pe Giovanni Bellini, venețian și catolic.) De fapt, în domeniul artei, musulmanii întotdeauna s-au exprimat prin arhitectură și atât. Limitată la moschei și minarete, de altfel, la alcazare (palate fortificate), la caravanseraiuri (popasuri pentru caravane) și la palatele sultanilor cu haremurile lor.

Moscheea din Damasc este un edificiu excelent, de acord. Moscheea albastră și Moscheea Albă din Istanbul sunt splendide. (Totuși, aceasta din urmă este datorată arhitectului italian Montani.) Alhambra din Granada și Alcazar din Sevillia, de acord, sunt impresionante. Totuși, nu se cunoaște ca acești maeștri să fi construit vreodată un pod, un amfiteatru, un apeduct public sau un drum. O Via Appia, de exemplu. Un Colosseum.

(Apeductele le construiau doar pentru băile, fântânile, grădinile sultanilor sau vizirilor. Drumuri nu le trebuiau, pentru că se deplasau în deșert. Nici poduri pentru că fluvii aveau puține și le traversau cu barca. În ceea ce privește amfiteatrele, sunt edificii ridicate pentru popor. Iar de popor sultanilor și califilor și vizirilor nu le păsa deloc. Îl foloseau pe post de carne de tun pentru cuceririle lor și atât.)

În domeniu muzicii, idem. Muzica preislamică a supraviețuit prin cântece populare, care nu mi se par comparabile cu cânturile gregoriene, cu simfoniile lui Mozart și Bach, cu corurile lui Haendel și uverturile lui Verdi. Flamencoul a înflorit printre spaniolii din Andaluzia și, dacă nu ar fi fost Occidentul căruia i-au trezit admirație, chiar și lăuta și mandolina (instrumente descoperite de arabi înainte ca Profetul să se nască) și-ar fi terminat existența în gunoi. Cine știe de ce, armoniile muzicale le provoacă fiilor lui Allah o profundă aversiune.

Poezia, nu. Sunt de acord cu acest lucru. Totuși, lăsând la o parte lirica persană și pe toți Omar Khayyam, nu văd exemple ieșite în evidență. Mahomed îi ura pe poeți mai rău mai mult chiar decât pe pictori și pe muzicieni și doar la Medina a dat poruncă să fie decapitați patru, printre care poetesa Asma bin Marwan, care îi dedicase versuri puțin elogioase. Desigur, acest lucru nu a ajutat Islamul să ne dea un Petrarca, un Dante Alighieri, un Goethe, un Baudelaire sau un Leopardi.

În ceea ce privește proza, unicul triumf care, vai, îi scoate în evidență este Coranul. Carte care conceptual plagiază în manieră nerușinată Biblia, Torah, Evangheliile. Și care, în ciuda nenumăratelor noi versiuni, din punct de vedere stilistic, lasă mult de dorit. În ceea ce privește conținutul, vai, Mahomed spunea că i-l dictase Arhanghelul Gabriel în persoană și cu dezlegare de la Dumnezeu. Dar după părerea mea, în zilele acelea Arhanghelul Gabriel nu era în formă. Și nici Dumnezeu.

În domeniul filosofiei, situația se schimbă în bine, sunt de acord. Spre secolul al VII-lea, în mânăstirile creștine din Siria și Palestina, războinicii Profetului prădaseră textele în greacă ale lui Platon, Aristotel, Epicur, ale neoplatonicienilor etc. Învățații, la rândul lor, îi traduseseră, persoanele culte s-au adăpat din ele, așa încât în secolul al IX-lea îl avem pe Al-Kindi. După opinia greierilor, „filosoful arabilor.” În secolul al XI-lea, Ibn Sina, adică Avicenna. Mai cunoscut, totuși, ca terapeut și clinician. În secolul al XII-lea, Ibn Rushd sau Averroes. Jurist, medic, matematician și mai ales autor al unor faimoase Comentarii la Aristotel, apoi al impresionantei scrieri Destructio Desctructionis, operă prin care revendică libertatea de gândire față de credință, face distincția dintre rațiune și religie, susține că interpretarea ad literram a Coranului merge pentru ignoranți, nu pentru oamenii instruiți și, în sfârșit, explică necesitatea separării puterii politice de puterea religioasă.

[Toate, lucruri pentru care nefericitul a intrat în polemică cu fideistul Al Ghazali, după care, în 1195, a fost nevoit să fugă din Cordoba, apoi să se ascundă la Fez, unde călăii califului i-au dat de urmă și l-au aruncat în închisoare. I-au ars cărțile, l-au tratat ca pe un delincvent. Și doar cu câteva luni înainte de a muri, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, a putut să se întoarcă în Andaluzia.]

Oh, da. Gândirea lui Averroes este modernă. Nu întâmplător, avveroismul (prezentat ca aristotelism intelgral sau naturalism) s-a predat până la Renaștere în aproape toate universitățile europene. I-a influențat pe mulți învățați occidentali, în 1270 și în 1277 a fost condamnat de către arhiepiscopul Parisului și în 1513 a fost interzis de Conciliul de la Lateran.

Dar Averroes este un caz special. Avicenna și Al Kindi nu îi seamănă mult, nici filosofii care în lumea islamică au apărut după el. Pricepuți la asimiliarea ideilor altora și prin urmare impregnați de înțelepciunea greacă, de neoplatonism, misticism, de erudiție amestecată cu bigotism, ei nu oferă niciodată o gândire nouă. O idee revoluționară. Par mai degrabă profesori de filosofie decât filosofie, iar printre ei nu găsești un maestru de calitate. Un Telesio, de exemplu, un Giordano Bruno, un Campanella, un Montaigne. Sau un Bacon, un Leibniz, un Locke, un Kant. În concluzie, le lipsește geniul. Originalitatea, creativitatea sau capacitatea de a inventa, de a îndrăzni, de a schimba. Le lipsește, pentru că sunt împiedicați de o credință care îi învață doar să se supună și care, în consecință, înăbușește imaginația, condamnă la imobilitate și în cel mai bun caz la mediocritate. Aspect care este valabil și pentru virtutea de care se mândresc cel mai mult: presupusa supremație în matematică.

Ca întotdeauna zbierând la mine, ca întotdeauna stropindu-mă cu saliva scârboasă, în 1972, Arafat mi-a spus că a sa cultură ne era superioară (el poate să folosească, așadar, adjectivul superior?) pentru că bunicii săi inventaseră matematica. Dar Arafat are memorie scurtă, în afară de inteligență slabă. Tocmai pentru acest motiv se contrazice la fiecare cinci minute și odată cu saliva lui scârboasă nu scuipă decât prostii.

De acord, nimeni nu poate nega faptul că în științele exacte matematicienii Islamului au avut o contribuție însemnată. Cu Al Kwarizmi, cu Al Hasib, cu Al Battani, de exemplu. Cu Al Biruni, cu Al Sufi, cu Al Wafa. Cu același Avicenna, același Averroes, același Omar Khayyam. (Până acum câteva secole, cunoașterea umană nu se împărțea în categorii. Persoanele erudite se interesau de toate, se ocupau de toate. Filosofia, matematica, medicina, teologia, ingineria, jurisprudența, muzica, pictura, literatura.) Și întrucât matematica nu-i expunea la erezii, pedepse, în acel domeniu al cunoașterii s-a dezlănțuit geniul lor de asimilatori.

Suntem în 820, de fapt, când Al Kwarizmi elaborează tabelele sinusurilor și cosinusurilor (deja concepute de Ptolemeu și dezvoltate de indianul Aryabhata). Și în 860 Al Halib completează tabela tangentelor și a cotangentelor (deja formulată de indianul Brahmagupta). Și în 912 Al Battani studiază echinocțiile (deja cunoscute lui Ptolemeu) și Al Biruni termină lucrarea despre statică (deja bine cunoscută egiptenilor și apoi lui Arhimede). Și în 1100 Omar Khayyam înfruntă calculul algebric. Dar între aspectele enumerate (atenție la paranteze!) și a inventa ceva există o mare diferență. Și deja, în 1200 nu mai văd nume comparabile cu acelea. În 1300 idem. În 1400 nu mai văd decât câțiva astrologi dedicați astronomiei și câțiva alchimiști obsedați de căutarea pietrei filozofale, adică a visului de a transforma metalele neprețioase în aur. În 1500 și în 1600, când noi îi avem pe Copernic, pe Galilei și Newton, liniște de mormânt. Și totuși acele secole corespund apogeului Imperiului Otoman și…

Mă înșel oare sau marile cuceriri ale culturii au loc atunci când o societate ajunge la înalte grade de putere și bogăție? Și, tot referitor la tăcerea mai sus amintită, mă întreb cine este imbecilul care, pentru a preaslăvi știința islamică, atribuie fiilor lui Allah inventarea ochelarilor și a telescopului. Ochelarii i se datorează lui Allesandro da Spina, florentinul care în 1268 a materializat studiul lui Roger Bacon asupra posibilității de a corecta miopia. (Ghicește cum: încastrând două lentile într-o ramă fixată pe urechi sau, printr-un arc, pe nas.) Și telescopul a fost construit în 1609 de către Galileo Galilei, care a observat relieful Lunii, fazele planetei Venus, sateliții lui Jupiter.

Și în ceea ce privește medicina, contribuția științei islamice este caracterizată de obișnuita lipsă de originalitate și creativitate. Și aici ea consistă în absorbția și răspândirea vechilor texte ale grecilor. Și aici ea se oprește la perioade de înflorire a Imperiului Otoman. Pentru a nu comite nedreptăți, mi-am procurat o listă a celor mai cunoscuți și iat-o aici.

Întemeietorul a fost un oarecare Hunayn Ibn Ishak, mai bine cunoscut cu numele latin de Ioannitius, care, în secolul al IX-lea, i-a tradus în arabă pe Hipocrat și Galenus, medicul gladiatorilor și apoi al lui Marcus Aurelius. Dar Ioannitius nu era musulman. Era un creștin nestorian venit la Bagdad. În secolul al IX-lea, îl avem pe un oarecare Rhazes, care a scris mai multe comentarii în latină despre Galenus, precum și tratatul De variolis et morbillis. (Chiar și pe acesta în latină, ca să vezi!) În secolul al X-lea, îl avem pe andaluzul Abu Al Qasim care, mai cunoscut sub numele de Albucasis, conduce un spital la Cordoba și lasă însemnări rudimentare despre chirurgie.

În secolul al XI-lea, foarte cunoscut este persanul Avicenna, care lasă celebra Carte a vindecărilor și celebrul Canon al medicinei. Autorul vorbește despre meningită, pleurită, febră eruptivă, apoplexie, dar este influențat de Galenus și de modul său înspăimântător de a-i trata pe oameni: capete de porumbei, picioare de scorpion, urină de femeie sau de vacă și nu-ți mai spun ce altceva. Tot în secolul al XI-lea, a trăit andaluzul Maimonide. Nici el nu era musulman. Maimonide era evreu, operele sale sunt în ebraică, dar fiii lui Allah și l-au însușit, pentru că, alungat din Cordoba, s-a refugiat la Cairo, unde a devenit chirurgul personal al sultanului Saladin cel Feroce. În secolul al XII-lea, îl avem pe Averroes. (Dar Averroes a lăsat foarte puține urme în domeniul medicinei.)

În secolele următoare, adică acelea care corespund apogeului Imperiului Otoman, nimic. Să fim bine înțeleși, cineva trebuie să fi fost. Este de neconceput ca, la apogeul puterii și al bogăției lor, sultanii să nu se fi înconjurat de medici curanți. Și totuși, exceptându-i pe taumaturgi și pe necromanți, adică pe vrăjitori, lăsându-i la o parte pe astrologi și chimiști, care căutau piatra filozofală, singurul nume pe care îl găsesc în secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea este acela al lui Avicenna, mort de mult, dar tradus acum în latină și deci cunoscut în toată Europa.

Și aici începe greul pentru că greierii susțin că, începând din Evul Mediu până în 1600, medicina s-a extins în Europa grație școlii islamice. Dar și asta e o minciună gogonată. În Evul Mediu, ea se răspândește datorită călugărilor benedictini, adică grație plantelor lor medicinale, alambicurilor lor, distilatelor lor, științei farmacologice pe care o dezvoltaseră în mânăstirile lor. (De la 1000 la 1300, și datorită Școlii din Salerno, școlii din Montpellier, ca și universităților din Padova, Bologna și Paris.) Și de la 1400 la 1600, ea a înflorit grație Renașterii. Acea Renaștere pe care Islamul nu a avut-o niciodată.

Dragul meu, există un singur domeniu în care fiii lui Allah s–au distins, fără echivoc, domeniul militar, supremația armatelor. Dacă nu mă crezi, uită-te pe un atlas geografic. Vei vedea că în timpul otomanilor peste jumătate din planetă suferea sub călcâiul Islamului. Și prin jumătate de planetă, înțeleg tot Orientul Mijlociu, tot continentul african, două sferturi din Asia, unde înaintaseră și în India, și în China, plus două sferturi din Europa, de unde ajunseseră și în Ucraina, în Rusia și în Islanda. Doar la Polul Nord, la Polul Sud, în Australia și pe continentul american, încă nedescoperit, aceși pacifiști nu ajunseseră încă.

Și amănuntul cel mai îngrozitor este că o asemenea lăcomie nu a fost niciodată izbăvită de vină prin aducerea unui strop de progres. O picătură de lumină, o idee nouă. Isuse Hristoase! Alți invadatori tot aduseseră, tot ar fi adus ceva bun. Folosirea raționamentului, de exemplu. Plăcerea cunoașterii, gustul frumosului. Ei bine, nu.

Invadând, prădând, masacrând, subjugând, au adus doar cultura primitivă a unei lumi care se baza pe tiranie, pe bigotism și pe cruzime. Au știut să impună doar obiceiurile și abuzurile unei religii care copia, care copiază, tot ce este mai rău din religiile apărute înaintea ei. I-au învățat pe alții doar versetele unei cărți, niciodată discutată, niciodată pusă la îndoială, niciodată revizuită! O carte care, cu toate acestea, pretinde să condenseze istoria omenirii și că a dominat-o chiar în trecutul îndepărtat. Adică pe vremea lui Avraam, pe vremea în care Islamul nu exista.

Și acum, lasă-mă să examinez calitățile acestei cărți infailibile, inviolabile, incomparabile. Lasa-mă să contemplu comorile acestui presupus patrimoniu pe care greierii de lux îl respectă mai mult decât uau respectat Das Kapital.