De ce nu trebuie comparate crimele naziste cu cele comuniste (14 decembrie 2010):

Într-o scrisoare adresată comisarului european Viviane Reding, miniştrii de externe din şase ţări europene (România, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Letonia şi Lituania) solicită Bruxelles-ului să introducă interdicţia negării crimelor comunismului, în întreaga UE. În documentul obţinut de AFP, semnatarii susţin că trivializarea sau negarea crimelor totalitare ar trebui să constituie o infracţiune indiferent de regimul responsabil, potrivit unei ştiri publicate pe portalul Deutsche Welle şi în care se citează argumentaţia celor şase miniştri de externe: “Principiile care guvernează justiţia europeană ar trebui să asigure acelaşi tratament pentru victimele tuturor formelor de totalitarism”.

Directorul Centrului de monitorizare şi combatere a antisemitismului din România precizează că articolele apărute în presă fac trimitere la conţinutul Declaraţiei de la Praga care este o declaraţie prin care crimele naziste si cele comuniste sunt aduse la acelasi numitor.

“Aceasta tendinţă, dacă va fi perpetuată şi acceptată va avea ca rezultat, în special în ţările foste comuniste, aruncarea Holocaustului într-un colţ cât mai întunecat al istoriei. Crimele comuniste trebuiesc recunoscute, responsabilitatea asumată şi victimele tratate cu toată atenţia cuvenită. Dar fără nici o legatură cu crimele naziste şi victimele Holocaustului şi cu multă atenţie la istoria pre-comunistă a celor persecutaţi/pedepsiţi de regimul comunist”, a atenţionat Maximillian Marco Katz.

UE a respins propunerea de condamnare a crimelor comunismului dupa modelul Holocaustului (21 decembrie 2010):

O parte a comunitatii evreiesti, prin vocea directorului centrului Simon Wiesenthal din Israel, Efraim Zuroff, spun ca nu se pot compara crimele impotriva evreilor cu cele comise sub regimurile comuniste pentru ca rusii au fost cei care i-au eliberat pe evreii din lagare si fara Rusia probabil ca Germania Nazista nu ar fi fost invinsa.

UE respinge demersul României de a incrimina negarea crimelor comunismului (22 decembrie 2010):

Comisia Europeană a respins apelul a şase state est-europene, între care România, de a introduce o aşa-numită lege a dublului genocid, care ar incrimina negarea crimelor comise de regimurile comuniste, la fel cum multe ţări UE interzic negarea Holocaustului, relatează The Guardian, citat de Newsin.

(…)

Crimele comuniste “ar trebui tratate potrivit aceloraşi standarde” ce se aplică celor din regimul nazist, în special în acele ţări unde există legi referitoare la negarea Holocaustului, au afirmat miniştrii de externe din Lituania, Letonia, Bulgaria, Ungaria, România şi Cehia.

UE va spune însă într-un raport că opiniile în această privinţă sunt prea diferite şi că nu există nici baza legală care să-i permită Bruxelles-ului să acţioneze. “Nu există consens în această privinţă. Diferitele state membre au abordări foarte, foarte diferite”, a declarat pentru Guardian purtătorul de cuvânt al comisarului Reding, Matthew Newman.

(…)

Ţările est-europene au invocat capacitatea UE de a elabora legi referitoare la infracţiuni transfrontaliere “foarte grave” şi o decizie separată a UE ce permite formularea de reguli vizând rasismul şi xenofobia. Însă Comisia spune că instrumentele legale nu menţionează totalitarismul şi respinge ideea genocidului dublu. “Ceea ce au făcut a fost, desigur, oribil, dar regimurile comuniste nu au luat drept ţintă minorităţile etnice”, a explicat Newman.

(…)

Efraim Zuroff, director la filiala din Israel a Simon Wiesenthal, spune că eforturile cele şase ţări sunt o “falsă simetrie”.

Dedicat tuturor acelora care – asemenea lui Maximilian Marco Katz, Efraim Zuroff şi Matthew Newman – văd o diferenţă “esenţială” între naţional-socialism şi comunism şi consideră că “nu putem compara moralitatea statului URSS cu cea a Germaniei naziste” numai pentru că naziştii au ucis în numele rasei, iar comuniştii “doar” în numele luptei de clasă (de altfel, un fals: comuniştii au ucis şi persecutat clasial, dar şi rasial, naţional, politic şi religios).

Distrugerea morală

Alain Besancon
Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea “Şoah”-ului, pp.35-64, editura Humanitas

În jurul distrugerii fizice – imensul osuar, devastarea pământului, aspectul cel mai evident al dezastrului, asupra căruia se concentrează studiile şi măsurătorile, – se întinde un domeniu invizibil, unde ravagiile sunt probabil mai extinse, afectează mai multă lume şi vor fi mai greu de reparat: distrugerea minţilor şi a sufletelor.

Inepţia

Se poate alcătui – şi acest lucru a fost făcut – genealogia intelectuală a celor două forme ideologice principale care au pus stăpânire în acest secol pe o parte din omenire. Pericolul este de a ajunge să credem că ideile vaste şi profunde din care au smuls câte ceva pentru a se forma subzistă încă în ele. Ar însemna să le conferim o demnitate, un titlu de nobleţe pe care nu îl merită. Ar însemna să le facem jocul, fiindcă ambele îşi revendică această genealogie. Marxism-leninismul se înfăţişa drept moştenitorul unei tradiţii care mergea până la Heraclit şi Democrit. Pretindea că descinde din Lucreţiu, Epoca Luminilor, Hegel, dintr-o întreagă mişcare ştiinţifică. El le rezuma şi le punea în aplicare.

Nazismul îşi căuta referinţele în tragedia greacă, Herder, Novalis, un alt Hegel, Nietzsche şi, desigur, se justifica prin mişcarea ştiinţifică de la Darwin încoace. Nu trebuie să le credem. E o iluzie, care comportă şi pericolul de a compromite ascendenţa revendicată: riscăm să-i reproşăm lui Hegel sau oricărui alt filosof sau savant citat de cele două curente faptul că au avut asemenea descedenţi.

Această iluzie se risipeşte dacă privim cu atenţie funcţionarea intelectuală reală a conducătorilor nazişti şi comunişti. Ea este complet dominată de un sistem de interpretare a lumii de o extraordinară sărăcie. Definiţia acestor clase sau a acestor rase nu are sens decât în şi prin sistem, astfel încât partea obiectivă care poate exista în noţiunea de clasă sau de rasă este pierdută din vedere. Aceste noţiuni transformate în ceva demenţial explică natura luptei, o justifică, limpezesc în mintea ideologului acţiunea adversarilor şi a aliaţilor. Poate să existe viclenie şi abilitatea în mijloacele folosite pentru atingerea ţelului propus – într-adevăr, comunismul a beneficiat, sub Lenin, Stalin, Mao, Ho şi Min, de actori mai capabili decât Hitler: logica de ansamblu a sistemului rămânea absurdă, scopul – de neatins.

Starea psihică a militantului se distinge prin investirea fanatică în sistem. Viziunea centrală reorganizează întreg câmpul intelectual şi perceptiv, până la periferie. Limbajul este astfel transformat. El nu mai serveşte la comunicare sau exprimare, ci la mascarea rupturii dintre sistem şi realitate, având sarcina magică de a plia realitatea pe viziunea asupra lumii. Este un limbaj liturgic, în care fiecare formulă indică adeziunea locutorului la sistem şi îl somează pe interlocutor să adere la rându-i. Cuvintele de semnalizare sunt deci ameninţări şi alegorii ale puterii.

Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei. Nazismul a sedus numai câteva spirite: Heidegger, Carl Schmitt. Dar asta numai pentru că ei proiectau asupra nazismului propriile gânduri, care-i erau străine, un antimodernism profund, un antidemocratism profund, un naţionalism transformat în metafizică, lucruri pe care nazismul părea să le fi asumat, mai puţin ceea ce avea valoare în viaţa intelectuală a acestor filosofi, gândirea., profunzimea, metafizica.

Marxism-leninismul nu a recrutat niciodată decât spirite de mâna a doua, un Lukacs, de exemplu, care n-au întârziat să-şi irosească talentul. Partidele comuniste se puteau lăuda că numără printre adepţii lor nume ilustre, Aragon, Brecht, Picasso, Langevin, Neruda: aveau grijă să-i marginalizeze, pentru a-i cantona într-o adeziune legată de hazard, toane, interes, circumstanţe. Dar, în ciuda caracterului superficial al acestei adeziuni, pictura lui Picasso (vezi Masacrele din Coreea), poezia lui Neruda şi a lui Aragon s-au resimţit de pe urma acestei alegeri. Ea poate subzista artistic într-un registru al provocării. Adeziunea la ideologie a spiritelor superioare se produce prin intemediul unei conflunţe aleatorii de pasiuni diverse a căror natură este exterioară ideologiei. Dar, apropiindu-se de nucleu acesteia, pasiunile se ofilesc şi nu mai rămâne decât un reziduu de inepţie.

În zona comunistă, conducătorii au ţinut uneori să-şi rezume sub numele lor schema fundamentală, cum s-a întâmplat în cazul lui Stalin şi al lui Mao. Ea constă în câteva pagini şi conţine totalitatea doctrinei: nu există tratate superioare acestor manuale, calificate drept „elementare” pentru a lăsa impresia că există altele mai savante; ele n-ar fi decât o prezentare diluată a celor dintâi. Totuşi, sunt impuse ca obiecte de „studiu”, cu alte cuvinte supuşii au obligaţia să petreacă sute de ore recitindu-le până la refuz şi psalmodiindu-le. În zona nazistă nu au existat asemenea compendii. Gândirea trebuia suspendată de cea a şefului, care se înfăţişa oraculară şi inspirată. Când îi analizăm conţinutul, constatăm că este un amestc jalnic de darwinism social, eugenism, ură vag nitzscheană faţă de creştinism, religie a „resentimului”, antisemitism patologic.

Omul nazist şi comunist se oferă examenului clinic al psihiatrului. El pare închis, rupt de realitate, capabil să argumenteze la nesfârşit în cerc în faţa interlocutorului său, obnubilat, convins totuşi că e raţional. Iată de ce psihiatrii au apropiat această stare de delirul cronic sistematizat, de schizofrenie, de paranoia. Dacă ducem analiza şi mai departe, vedem că această caracteristică rămâne metaforică. Semnul cel mai evident că această nebunie este artificială e faptul că e reversibilă: când presiunea încetează şi circumstanţele se schimbă, „pacientul” se vindecă imediat, ieşind din această stare ca dintr-un vis. Dar este un vis cu ochii deschişi, care nu blochează motricitatea şi menţine o anume coerenţă cu alură raţională. În afara zonei atinse, care la omul sănătos este partea superioară a spiritului, cea care elaborează religia, filozofia, „ideile directoare ale raţiunii”, cum ar spune Kant, funcţiile înţelegerii par intacte, dar polarizate şi aservite laturii delirante. Astfel încât, la trezire, capul e gol, iar ucenicia vieţii şi a cunoaşterii trebuie luată în întregime de la capăt. Germania, care fusese Atena Europei vreme de un secol, s-a trezit abrutizată de doisprezece ani de nazism. Ce să mai spunem de Rusia, mult mai sistematic supusă timp de şaptezeci de ani pedagogiei absurdului, şi ale cărei baze intelectuale erau mai puţin stabilite şi mai fragile.

Aceste maladii mentale arfitificale sunt totodată epidemice şi contagioase. Au fost comparate cu răspândirea bruscă a ciumei sau gripei. În mod formal, nazificarea Germaniei în 1933, Revoluţia culturală chineză se dezvoltă într-adevăr ca o boală contagioasă. Aşteptând să aflăm mai multe despre aceste maladii psihice transmibile, să acordăm acestor comparaţii o valoare pur metaforică.

Inepţia este fundalul distrugerii morale şi condiţia acesteia. Dereglarea conştiinţei naturale şi obişnuite nu are loc decât în cazul în care concepţia despre lume, raportul cu realitatea au fost în prealabil perturbate. N-am să discut aici dacă această orbire este o circumstanţă atenuantă sau dacă reprezintă o parte integrantă a răului. Ea nu suspendă judecata morală.

Falsificarea nazistă a binelui

Dacă încercăm să privim atent ansamblul operaţiunilor practicate pe un popor în cele şase lagăre enumerate mai sus, ne lipsesc cuvintele, conceptele, imaginaţia refuză să conceapă şi memoria să reţină aşa ceva. Ne aflăm în afara umanului, ca şi cum am fi în faţa unei transcendenţe negative. Ne vin în minte irezistibil ideea demoniacului.

Demoniacul ne este semnalat de faptul că aceste acte au fost înfăptuite în numele binelui, sub acoperirea unei morale. Distrugerea morală are drept instrument o falsificare a binelui astfel încât criminalul, într-o măsură imposibil de precizat, să poată ţine la distanţă conştiinţa că face rău.

Himmler a rostit în timpul războiului numeroase discursuri în faţa ofiţerilor superiori şi a şefilor de serviciu ai SS. [1] Tonul este întotdeauna cel al îndemnului moral.

Iată un text care se ridică deasupra contingenţelor epocii, ba chiar deasupra intereselor imediate ale Reich-ului, înălţându-se la universal: „Tot ceea ce facem trebuie să fie justificat în raport cu strămoşii noştri. Dacă nu regăsim această legătură morală, cea mai profundă şi cea mai de nădejde, pentru că e cea mai naturală, nu vom fi în stare, la nivelul la care ne aflăm, să învingem creştinismul şi să construim acest Reich germanic care va fi o binecuvântare pentru întreg pământul. De milenii, este de datoria rasei blonde să domine planetă şi să-i aducă întotdeauna fericirea şi civilizaţia.” (9 iunie 1942)

Potrivit nazismului, binele constă în restaurarea unei ordini naturale corupte de istorie. Corecta ierarhizare a raselor a fost bulversată de aceste evenimente funeste care sunt creştinismul („această ciumă, cea mai gravă maladie care ne-a afectat de-a lungul istoriei”), democraţia, domnia aurului, bolşevismul, evreii. Ordinea naturală este încununată de Reichul german, dar face loc şi celorlalţi germani care sunt scandinavii, olandezii, flamanzii. Imperiul britanic poate fi lăsat intact, fiind „un imperiu mondial creat de rasa albă”. Pe o treaptă inferioară se situează francezii, italienii. Şi mai jos, slavii, care vor fi făcuţi sclavi şi împuţinaţi: Himmler prevede o „diminuare” de treizeci de milioane. În interiorul societăţii va fi restaurată de asemenea ordinea naturală, care presupune dominaţia celor mai buni, mai duri, mai puri, mai nobili, ale căror exemple vii sunt furnizate de Waffen-SS. Când Himmler rosteşte acest discurs, incurabilii, handicapaţii, alienaţii „rasei” germane fuseseră deja eutanasiaţi clandestin în spitale şi aziluri.

Toate acestea nu vor avea loc, continuă Himmler, fără o luptă de o duritate extremă. În discursurile sale, el face constant apel la eroism, la autodepăşire, în sensul unei datorii superioare faţă de Reich, mai ales când e vorba de executarea unor ordine dificile: „Trebuie să atacăm sarcinile ideologice şi să răspundem destinului, oricare ar fi el; trebuie să rămânem în picioare, să nu cădem niciodată, să nu dăm nicicând dovadă de slăbiciune, să fim întotdeauna în stare de alertă până la ultima suflare sau până ce misiunea fiecăruia dintre noi a fost îndeplinită.”

„Soluţia finală”, prin unele aspecte, nu e decât o problemă tehnică, la fel ca despăducherea când există pericolul unei epidemii de tifos: „Distrugerea puricilor nu ţine de o concepţie despre lume. E o chestiune de curăţenie. (…) În curând n-o să mai avem purici.” (24 aprilie 1943). Metafora insectei care trebuie distrusă apare în mod regulat în lagărul de exterminare ideologică. Lenin o folosise deja. Dar Himmler, ca un bun şef ce era, spune asta ca să-şi liniştească şi să-şi încurajeze auditoriul. El ştie că lucrurile nu sunt chiar atât de simple, că pot să apară false scrupule şi, pentru a îndeplini anumite sarcini, „trebuie să avem mereu conştiinţa faptului că ne aflăm într-o luptă rasială, primitivă, naturală şi originară” (1 decembrie 1943). Aceste patru adjective descriu în chip adecvat nota eticii naziste.

În discursul din 6 octombrie 1943, Himmler îşi enunţă concepţia despre soluţia finală:

„Fraza evreii trebuie exterminaţi comportă puţine cuvinte, e uşor de rostit, domnilor. Dar necesită din partea celui care o pune în practică tot ce e mai dur şi mai dificil pe lume. Evident, sunt nişte evrei, nu sunt decât nişte evrei, e limpede; însă gândiţi-vă câţi oameni – chiar şi unii tovarăşi din partid – au adresat diferitelor servicii sau mie însumi faimoasa cerere, spunând că, sigur, toţi evreii sunt nişte porci, afară de Cutare sau Cutare, care sunt nişte evrei cumsecade şi nu trebuie să păţească nimic. Îndrăznesc să afirm că, judecând după numărul acestor cereri şi numărul acestor păreri în Germania, au existat mai mulţi evrei cumsecade decât cei care figurau nominal. (…) Vă cer insistent să ascultaţi pur şi simplu ce vă spun aici, în acest cadru restrâns, şi să nu vorbiţi niciodată despre asta. Ne-a fost pusă următoarea întrebare: ce se întâmplă cu femeile şi copiii? M-am decis şi am găsit, în această privinţă, o soluţie evidentă. Consideram că n-am dreptul să-i extermin pe aceşti oameni – sau, dacă vreţi, să-i omor ori să pun să fie omorâţi – şi să-i las să crească pe copii care s-ar răzbuna pe copiii şi urmaşii noştri. A fost nevoie să iau grava decizie de a face să dispară acest popor de pe suprafaţa pământului. Pentru organizaţia care a trebuit să ducă la îndeplinire această sarcină a fost lucrul cel mai greu pe care l-a avut de făcut vreodată. Cred că pot spune că totul a fost înfăptuit fără ca oamenii sau ofiţerii noştri să fi suferit din această pricină în inima sau în sufletul lor. Pericolul era totuşi real. Calea situată între cele două posibilităţi: a deveni prea nemilos, a deveni lipsit de inimă şi a nu mai respecta viaţa umană, sau, dimpotrivă, a deveni prea slab şi a-ţi pierde capul, ajungând la crize de nervi – calea între Scylla şi Charybda este cumplit de îngustă.”

Virtoasa cale de mijloc pretinsă de Himmler a fost uneori atinsă: într-adevăr, câţiva mari călăi au fost taţi de familie tandri, soţi sentimentali. E nevoie ca „sarcina” să fie efectuată fără intervenţia unor motive „egoiste”, calm, fără nici o slăbiciune nervoasă. A deveni alcoolic, a viola o fată, a-i jefui pe deportaţi în propriul folos, a te abandona sadismului inutil – toate sunt un semn de indisciplină, de dezordine şi de ignorare a idealismului nazist, fapte condamnabile şi care trebuie pedepsite.

Morala nazistă cere să fie urmată ordinea pe care o indică natura. Dar ordinea naturală nu e contemplată, este dedusă din cunoaşterea ideologică. Polul binelui este reprezentat de „rasa blondă”, polul răului de „rasa” evreiască. Lupta cosmică va lua sfârşit prin victoria uneia dintre ele.

Dar totul e fals. Nu există rase în sensul nazist al cuvântului. Marele arian blond nu există, chiar dacă pot fi întâlniţi germani înalţi şi blonzi. Evreul, aşa cum îl înfăţişau naziştii, nu există, fiindcă reprezentarea rasială pe care o au despre el nu prezintă decât raportul de coincidenţă cu veritabila identitate a poporului Legământului biblic. Nazistul crede că vede natura, dar natura se ascunde în spatele grilei interpretative. Situaţia istorică şi militară nu e nici ea percepută fără o anumită deformare. Din cauza „nazismului” său, Hitler intră în război şi, din cauza aceluiaşi nazism, îl pierde. Superioritatea lui Stalin este de a-şi fi putut pune ideologia între paranteze atâta timp cât a fost nevoie ca să-şi pregătească victoria. Ideologia leninistă era „cea mai bună” fiindcă permitea asemenea pauze şi autoriza o răbdare politică de care nazismul, impulsiv şi convulsiv, era incapabil.

Etica nazistă se manifesta ca o negare a tradiţiei etice a întregii omeniri. Doar câţiva gânditori marginali au îndrăznit să lanseze, din provocare estetică, unele din temele sale. Într-adevăr, genul de naturalism pe care-l propune – supraomul, subomul, voinţa de putere, nihilismul, iraţionalismul – o fac să alunece spre tărâmul esteticii. Este ameţitorul kitsch artistic, punerile în scenă de la Nürnberg, arhitectura monunentală în stilul lui Speer, sumbra splendoare a forţei brute. Ca morală, ea nu poate produce replici serioase în istorie. Perversitatea sa devine astfel evidentă; ea nu e universalizabilă; aceste două slăbiciuni o opun moralei comuniste.

Aşa se explică de ce morala nazistă a fost mai puţin contagioasă decât morala comunistă şi de ce distrugerea morală a fost mai limitată. Rasele „inferioare”, „subumane”, vedeau această doctrină o ameninţare mortală iminentă, astfel încât nu puteau fi tentate de ea. Poporul german însuşi, în măsura în care l-a urmat pe Hitler, a făcut-o mai mult din naţionalism decât din nazism. Naţionalismul, care este o pasiune naturală, deosebit de exacerbată de două secole încoace, a furnizat formaţiunilor artificiale are regimului nazist, ca de altminteri şi regimului comunist, energia şi carburantul. Câţiva membri ai elitei germane susţinuseră venirea la putere a cancelarului: aristocratismul lichelelor din trupele hitleriste n-ave nimic de-a face cu fosta elită. Cei care se revendicau de la Nietzsche au fost respinşi ca toţi ceilalţi. Cât despre loialitatea corpului de ofiţeri, ea se explică prin tradiţia militară, întărită în condiţiile date de un strop de kantism sau de hegelianism. Soldaţii s-au supus ordinelor aşa cum fac toţi soldaţii.

Iată de ce vârful de lance teoretic al nazismului, distrugerea fizică a poporului evreu, apoi, în ordine ierarhică, a tuturor celorlalte popoare, a fost unul din secretele cele mai bine păzite ale Reichului. „Noaptea de cristal”, care a fost un test, o tentativă de a convoca şi de a ralia poporul german în jurul marelui proiect, nu a constituit un succes politic. Din acest motiv, Hitler a hotărât să construiască cele şase mari centre de exterminare în afara teritoriilor Germaniei istorice.

Devastarea morală nazistă poate fi descrisă în cercuri concentrice în jurul nucleului central pe care fragmentele citate din Himmler ne permit să ni-l imaginăm. El este format din cei care s-au convertit la plenitudinea nazismului. Sunt puţin numeroşi. Reprezintă centrul partidului, centrul Waffen-SS, centrul Gestapoului. Cei care practică exterminarea sunt şi mai puţini. Nici nu aveau nevoie să fie numeroşi: gradul înalt de dezvoltare industrială şi tehonologică germană permitea economisirea mâinii de lucru. Cele câteva sute de SS care guvernau lagărele morţii delegau sarcinile „manuale” victimelor însăşi. Membrii Einsatzgruppen erau recrutaţi fără nici o calificare prealabilă. S-a remarcat că ei puteau teoretic să părăsească aceste unităţi de asasini. Întâmpinau însă atunci mari neajunsuri, în primul rând acela de a deveni combatanţi pe frontul sovietic. Aceşti oameni erau, sau au devenit, nişte monştri. Nu e sigur că fuseseră toţi cuceriţi de ideologia nazistă. E uşor să recrutezi, din ansamblul populaţiei, atâţia torţionari şi asasini de câi ai nevoie. Lustrul ideologic le facilita vocaţia sau îi permite să se dezvolte.

S-a subliniat că activitatea acestor Einsatzgruppen nu putea fi ignorată de Wehrmacht, în ariergarda căruia operau; că destinaţia convoaielor, lichidarea ghetourilor nu lăsa loc prea multor supozţii; că în ciuda acelui no man’s land care înconjura lagărele, ceva tot sfârşea prin a răzbate de acolo. Hilberg scrie că secretul era „un secret cunoscut de toată lumea”. Cu siguranţă, aşa stau lucrurile, dar trebuie să luăm în considerare două aspecte.

Un secret cunoscut de toată lumea nu e acelaşi lucru cu o politică proclamată şi un fapt public. Germanii urmau linia impusă din disciplină militară şi civică, din naţionalism, din frică, din neputinţa de a concepe sau întreprinde un act de rezistenţă. Secretul, chiar deconspirat, îi elibera de responsabilitatea morală imediată, cel puţin le permitea să tergiverseze lucrurile, să întoarcă privirea în altă parte, să pretindă că toate astea nu existau. În perioada nazismului subzista o societate care trăia pe ruinele dreptului. Corpul de ofiţeri cuprindea numeroşi cetăţeni care rămâneau fideli canoanelor războiului şi se străduiau, cu mai mult sau mai puţin succes, să păstreze o anumită onoare. Pentru că proprietatea nu fusese încă distrusă, supravieţuia o societate civilă. Filmul Lista lui Schindler se bazează pe faptul că în Germania putea exista un proprietar de întreprindere capabil să recruteze şi să adăpostească o mână de lucru evreiască. Încă din primii ai comunismului, un asemenea lucru era de neconceput în Rusia.

Conţinutul secretului nu era credibil pentru un spirit normal constituit. O mare parte din Germania trăia încă într-o societate şi sub o morală naturale şi nu măsura încă ce o aştepta, lucru care făcea încă şi mai incredibilă realitatea care îi era ascunsă, consitsenţa bănuielilor, evidenţa indiciilor. Evreii înşişi, care trecuseră prin expropriere, concentrare, deportare, când ajungeau în faţa camerelor de gazare nu-şi credeau ochilor.

Pedagogia nazistă nu s-a exercitat decât o vreme de câţiva ani. Când Germania a fost ocupată, nazismul s-a evaporat numaidecât – cel puţin în zona occidentală; în răsărit, el a fost în parte reutilizat. Mai întâi pentru că a fost judecat şi condamnat de întreaga justiţie germană şi internaţională. Apoi, pentru că majoritatea populaţiei nu fusese profund pătrunsă de această ideologie. În fine, pentru că naziştii înşişi, treziţi la realitate, nu vedeau prea limpede raportul dintre ceea ce fuseseră ei sub influenţa magică a ideologiei şi ce era acum. când acea ideologie se risipise. Eichmann s-a regăsit în natura sa fundamentală de slujbaş mărunt, aşa cum fusese înainte şi cum ar fi redevenit mai apoi dacă nu ar fi fost prins şi pedepsit. Pedeapsă pe care a primit-o pasiv, potrivit caracterului său şters. Faptele care i se reproşau – aşa cum a arătat pe bună dreptate Hannah Arendt – erau incomensurabile cu conştiinţa limitată a acestei făpturi banale.

Falsificarea comunistă a binelui

Comunismul este moral. Imperativul moral susţine întreaga preistorie a bolşevismului (socialismul francez şi german, populismul rus) şi victoria sa este celebrată ca o victorie a binelui. Estetica nu ţine pasul cu etica. Nazistul se crede artist; comunistul, virtuos.

Fundamentul acestei morale se află în sistemul interpretativ. Ea poate fi dedusă din cunoaştere. Natura primitivă, ni se spune, nu e natura ierarhizată, crudă, implacabilă de care era încântat omul superior nazist. Seamănă mai curând cu natura bună a lui Rousseau. Ea s-a pierdut, dar socialismul o va recrea, ducând-o la un nivel superior. Omul se va realiza pe deplin în cadrul ei. Troţki afirma că nivelul de bază al noii umanităţi va fi la înălţimea lui Michelangelo şi Leonardo da Vinci. Comunismul democratizează supraomul.

Progresul natural este un progres istoric, fiindcă materialismul dialectic şi istoric asigură unitatea naturii şi a istoriei. Comunismul îşi însuşeşte marea temă a Epocii Luminilor, Progresul, spre deosebire deci de temele decadente care bântuie nazismul; dar e vorba de un progres dramatic, care trece prin distrugeri imense şi inevitabile. Recunoaştem aici frânturi din pantragismul hegelian şi mai ales din darwinismul dur al luptei pentru supravieţuire aplicată societăţii. „Raporturile sociale de producţie” („sclavagismul”, „feudalismul”, „capitalismul”) se succedă asemenea regnurilor în lumea animală, aşa cum mamiferele urmează după reptile. Este un teren de înţelegere secretă între nazism şi comunism: nimeni nu plânge după laptele vărsat, nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle, când trece gealăul sar aşchii – toate expresii familiare lui Stalin. De o parte şi de cealaltă, istoria e stăpână. Nazismul va restabili lumea în frumuseţea ei; comunismul, în bunătate ei.

Restabilirea esste suspendată de voinţa umană luminată de ideologie. Leninismul se supune, într-o manieră şi mai evidentă decât nazismul, schemei gnostice a celor două principii antagoniste şi acelor trei timpi. La început era comuna primitvă, în viitor va fi comunismul, iar astăzi e vremea luptei dintre cele două principii. Forţele care ne fac să „avansăm” sunt bune, cele care ne „întârzie”, rele. Ideologia (garantată în mod ştiinţific) desemnează principiul rău. Nu e o entitate biologică (rasa inferioară), ci socială, care împânzeşte la drept vorbind întreaga societate: proprietatea, capitalismul, complexul moravurilor, dreptului, culturii, care se întemeiază pe acest principiu rău şi pe care le rezumă expresia „spiritul capitalismului”. Oamenii care au înţeles cei trei timpi şi cele două principii, care cunosc esenţa ordinii naturale şi istorice şi care ştiu sensul evoluţiei sale şi mijloacele de a o grăbi, se regrupează şi formează partidul.

Este bun, aşadar, ansamblul mijloacelor care ne ajută să atingem ţelul prevăzut de revoluţionar. Cum procesul este deoportivă natural şi istoric, distrugerea vechii ordini reprezintă în ea însăşi o jertfă care generează noul. Formula lui Bakunin care rezuma ceea ce înţelese din Hegel, este maxima bolşevismului: spiritul de distrugere e totuna cu spiritul de creaţie. În preistoria bolşevismului, eroii narodnik erau foarte conştienţi de revoluţia morală pe care o atrăgeau după sine aceste concepţii. Cernîşevski, Neceaev, Tkacev au dezvoltat o literatură a „omului nou”, pe care Dostoievski a satirizat-o şi căreia i-a înţeles sensul metafizic. Omul nou este acela care îşi însuşeşte noua morală a devotamentului absolut faţă de ţelurile propuse, care se antrenează sever ca să alunge din el ultimele resturi din vechea morală, cea pe care o promovează „duşmanii de clasă” pentru a-şi perpetua dominaţia. Lenin a canonizat etica comunistă. Troţki a scris un opuscul al cărui titlu spune totul: Morala lor şi a noastră.

Surprinzător e faptul că această ruptură morală nu e percepută de toţi cei care se află în afara acestui mediu revoluţionar. Într-adevăr, pentru a descrie noua morală, comunismul se slujeşte de cuvinte aparţinând celei vechi: dreptate, egalitate, libertate… Este evident că lumea pe care se pregăteşte s-o distrugă este plină de nedreptate şi opresiune. Oamenii virtuoşi nu pot să nu admită că în fond comuniştii denunţă aceste tare cu o vigoare extremă. Ei constată că justiţia distributivă nu este respectată. Călăuzindu-se după ideea de dreptate, omul de bine caută să promoveze o mai bună repartiţie a bogăţiilor. Pentru comunist, ideea de dreptate nu constă într-o împărţire „dreaptă”, ci în făurirea socialismului, în suprimarea proprietăţii private, anulând în consecinţă orice măsură de împărţire, împărţirea însăşi şi, în cele din urmă, dreptul părţilor. Comuniştii se străduiesc să facă să se nască conştiinţa inegalităţii nu pentru a scoate în evidenţă un defect al dreptului, ci pentru a-i face pe oameni să dorească o societate în care reglementarea nu trece prin drept. La fel, ideea comunistă de libertate îşi propune să insufle conştiinţa unei opresiuni acolo unde individul, victimă a alienării capitaliste, se crede liber. În cele din urmă, toţi termenii care servesc la exprimarea modalităţilor binelui (justiţie, libertate, umanitate, bunătate, generozitate, înfăptuire) sunt instrumentalizaţi în vederea unui ţel unic, care îi cuprinde pe toţi şi îi realizează: comunismul. Din perspectiva ideii comuniste, aceste cuvinte nu mai întreţin cu vechea terminologie decât un raport de omonimie.

Existau totuşi criterii simple care ar fi trebuit să risipească aceste confuzii.

Numesc morală naturală sau comună aceea la care se referă înţelepţii Antichităţii, dar şi cei din China, India sau Africa. În lumea Bibliei, această morală e rezumată în a doua tablă a poruncilor lui Moise. Etica comunistă i se opune făţiş şi în mod conştient. Ea îşi propune să distrugă proprietatea, odată cu ea dreptul şi libertatea care îi sunt asociate, şi să reinstituie ordinea familială. Îşi îngăduie să folosească toate mijloacele mincinoase şi violente pentru a depăşi vechea ordine şi a instaura una nouă. În principiul său, ea contravine deci în mod deschis poruncii a cincea („cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”), poruncii a şasea („să nu ucizi”), a şaptea („să nu fii desfrânat”), a opta („să nu furi”), a noua („să nu dai mărturii mincinoaste asupra aproapelui tău”) şi a zecea („să nu pofteşti (…) nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău”). Nu e cătuşi de puţin nevoie să crezi că în revelaţia biblică pentru a accepta spiritul acestor precepte pe care le regăsim pe toată suprafaţa pământului. Majoritatea oamenilor consideră că există comportamente care sunt bune şi adevărate fiindcă ele corespund lucrurilor pe care le cunosc din structura universului. Comunismul concepe un alt univers şi îşi raportează morala la acesta. Iată de ce el recuză nu numai preceptele, ci şi fundamentul lor, lumea naturală. Spuneam că morala comunistă se întemeiază pe natură şi pe istorie; e fals: pe o supranatură care nu există şi pe o istorie lipsită de adevăr.

“Regimul sovietic, scria Raymond Aron în Democratie et totalitarisme [2], s-a născut dintr-o voinţă revoluţionară inspirată de un ideal umanitar. Scopul era de a crea regimul cel mai uman pe care l-a cunoscut vreodată istoria, primul regim în care toţi oamenii ar putea ajunge la umanitate, în care clasele vor fi dispărut, în care omogenitatea societăţii ar permite recunoaştere reciprocă a cetăţenilor. Dar această mişcare care aspira spre un ţel absolut nu ezita în faţa nici unui mijloc, pentru că, potrivit doctrinei, doar violenţa putea crea o societate desăvârşită şi pentru că proletariatul era angajat într-un război nemilos cu capitalismul. Din această combinaţie, între un ţel sublim şi o tehnică necruţătoare au apărut diferitele faze ale regimului sovietic.”

Aceste rânduri reflectă, cât se poate de limpede, ambiguitatea şi amăgirea comunismului. Fiindcă ceea ce e numit uman şi umanitar este de fapt supraumanul şi supraumanitarul pe care le promite ideologia. Umanul şi umanitarul nu au nici drept, nici viitor. Clasele nu sunt reconciliate, ci dispar. Societatea nu devine omogenă, autonomia şi dinamica ei sunt distruse. Nu proletariatul e cel care se războieşte cu capitalismul, ci secta ideologică ce vorbeşte şi acţionează în numele său. În fine, capitalismul nu există decât în opoziţie cu un socialism inexistent (sau care există doar în ideologie) şi, prin urmare, conceptul de capitalism este inadecvat pentru a descrie realitatea ce trebuie suprimată. Scopul nu e sublim: el împrumută doar culorile sublimului. Mijlocul, care este de a ucide, devine singurul scop posibil.

La capătul unei lungi şi admirabile paralele între nazism şi comunism, Raymond Aron scrie: „Îmi menţin părerea, în concluzie, că între aceste două fenomene există o diferenţă esenţială, oricare ar fi similitudinile. Diferenţa este esenţială din pricina ideii care animă cele două demersuri. Într-un caz, totul sfârşeşte în lagărul de muncă, în celălalt, în camera de gazare. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un nou regim şi, poate, un alt om, prin indiferent ce mijloace; în celălalt, o voinţă de-a dreptul demonică de a distruge o pseudo-rasă.”

[Nu] Sunt de acord cu această diferenţă pe baza argumentelor pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Cele expuse mai sus nu mă conving. Şi nazismul proiecta un regim nou şi un om nou, prin indiferent ce mijloace. E greu de stabilit ce e mai demonic, să distrugi o pseudorasă, apoi, succesiv, celelalte pseudorase, inclusiv cea „superioară”, pentru că sunt toate infestate; sau o pseudoclasă, apoi, succesiv, pe celelalte, contaminate toate de spiritul capitalismului.

Raymond Aron conchide: „Dacă ar trebui să rezum sensul fiecăruia dintre aceste două demersuri, iată, cred formulele pe care le-aş sugera: în legătură cu întreprinderea sovietică, aş aminti formula banală „cine vrea să fie înger ajunge fiară”; în ce priveşte întreprinderea hitleristă, aş spune „omul ar greşi dacă şi-ar propune să semene cu un animal de pradă, reuşeşte asta prea bine”.”

Este oare mai bine să fii o fiară cu chip de înger sau un om transformat în fiară, dovedit fiind că ambele sunt animale „de pradă”? E greu de spus. În primul caz, gradul de minciună este mai puternic, iar ispita mai atrăgătoare. Falsificarea binelui e mai profundă, deoarece crima seamănă mai mult cu binele decât crima nudă a nazismului, fapt care permite comunismului să se extindă şi să cucerească inimi care ar fi dat înapoi în faţa unei vocaţii de SS. A-i face pe oamenii buni răi este poate mai diabolic decât să-i faci pe oamenii care sunt deja răi şi mai răi. Argumentul lui Raymond Aron se reduce la diferenţa intenţiilor. Intenţia nazistă contrazice ideea universală a binelui. Intenţia comunistă o perverteşte, fiindcă pare a fi bună şi îngăduie ca o mulţime de suflete neatente să se asocieze proiectului. Proiectul fiind inaccesibil, nu mai rămân, pentru a calific judecata morală, decât mijloacele care, neputând să atingă ţelul spre care tind, devin ele însele scop. Adăugându-se crimei, minciuna o face mai tentantă şi mai periculoasă.

Mai tentantă: comunismul leninist fură moştenirea unui foarte vechi ideal. Nu toată lumea e în stare să discearnă, în momentul adeziunii, corupţia pe care a operat-o. Se întâmplă câteodată să rămâi multă vreme comunist, uneori chiar o viaţă întreagă, fără să-ţi dai seama. Confuzia dintre vechea morală (comună) şi cea nouă nu se risipeşte niciodată complet. Astfel încât în partidele comuniste rămân o serie de „oameni cumsecade” care încă nu au fost distruşi moral şi prezenţa lor joacă în favoarea amnistiei colective. Fostul comunist e mai uşor de iertat decât fostul nazist care e bănuit că a renunţat în mod conştient, în clipa adeziunii sale, la morala comună.

Mai periculoasă, pentru că educaţia comunistă este insidioasă, progresivă, pentru că disimilează sub aparenţa actelor bune actele rele pe care le încurajează. Mai periculoasă şi fiindcă e imprevizibilă pentru viitoarele sale victime. Într-adevăr, toată lumea poate dobândi în principiu, într-un moment sua altul, calitatea de duşman. Nazismul îşi desemna dinainte duşmanii. Le atribuia o natură fantastică, fără nici o legătură cu cea reală, dar în spatele subomului exista un evreu real, în spatele slavului demn de dispreţ, un polonez sau un ucrainean în carne şi oase. Cei care nu erau nici evrei, nici slavi dispuneau de un răgaz. Universalismul, care constituie, înaintea preluării puterii, marea superioritate a comunismului faţă de exclusivismul nazist, devine, odată ajuns la putere, o ameninţare universală. Capitalismul, aşa cum este folost acest termen, nu are decât o existenţă ideologică şi nu există o categorie umană care să nu poată cădea sub blestemeului care se abate asupra lui: ţărănimea „mijlocie” şi „săracă”, intelighenţia, „proletariatul”, în fine, partidul însuşi. Toţi pot fi contaminaţi de spiritul capitalismului. Nimeni nu e ferit de bănuială.

Cu un oarecare realism, conducătorii nazişti promiteau sânge şi lacrimi, prevedeau o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a restabili umanitatea în ordinea sa rasială corectă. Dimpotrivă, Lenin credea că sosise clipa mult aşteptată şi că eshatologia avea să se înfăptuiască de îndată ce „capitalismul” ar fi fost înlăturat, Revoluţia urma să înflăcăreze lumea întreagă. Odată ce expropriatorii aveau să vie expropriaţi, cadrele socialismului urmau să se instaleze în mod spontan. Or, după 7 noiembrie 1917 nu se întâmplă nimic, şi cortina se ridică peste o scenă goală. Unde au dispărut proletariatul, ţărănimea săracă şi mijlocie, internaţionalismul proletar? Lenin e singur cu partidul său şi câteva gărzi roşii, într-o lume ostilă sau indiferentă.

Totuşi, marxism-leninismul este ştiinţific. Trebuia deci ca experienţa să confirme teoria. De vreme ce capitalismul e răsturnat, e necesar să fie înlocuit de socialism. Cum, după toate aparenţele, el întârzie să apară, rămâne să fie construit potrivit liniei indicate de teorie, verificându-se ca în fiecare clipă rezultatul să fie conform predicţiei. Iată cum e clădit, cărămidă cu cărămidă, un univers de falsuri care are menirea să-l suplinească pe cel adevărat. Astfel se încheagă o atmosferă de minciună generalizată, pe măsură ce faptele se îndepărtează de cuvintele care trebie să le descrie. Binele se afirmă frenetic pentru a nega realitatea răului.

Este principala cale prin care se produce distrugerea morală în regimul comunist. Ca şi în regimul nazist, ea se întinde în cercuri concentrice în jurul nucleului iniţial.

În centru se află partidul, iar în partid, cercul său conducător. La început, el se află încă sub totala influenţă a ideologiei. Este momentul în care se străduieşte să elimine „duşmanul de clasă”. Într-o intoxicare completă a conştiinţei morale, el distruge în numele utopiei categorii întregi de oameni. O privire retrospectivă ne arată că în cazul rus, coreean, chinez, român, polonez, cambodgian această însângerare iniţială a fost una dintre cele mai importante din istoria acestor regimuri, afectând uneori 10% din populaţie sau chiar mai mult.

Când se vădeşte că visul utopic tot nu se realizează, că decimarea rituală nu a servit la nimic, observăm o alunecare de la utopie la simpla conservare a puterii. Duşmanul obiectiv fiind deja exterminat, trebuie vegheat să nu se reconstituie sau chiar să se ridice din rândurile partidului. Este momentul unei a doua terori, care pare absurdă pentru că nu corespunde unei rezistenţe sociale şi politice şi vizează un control absolut al tuturor oamenilor şi al tuturor gândurilor. Teama devine atunci universală, se răspândeşte până şi în partid, fiecare membru al său simţindu-se ameninţat. Toată lumea denunţă pe toată lumea, toată lumea trădează în serie.

Urmează al treilea stadiu, în care partidul îşi ia măsuri de precauţie împotriva epurării permanente. El se mulţumeşte cu o gestiune de rutină a puterii şi a securităţii sale. Nu mai crede în ideologie, dar continuă să-i vorbească limba şi are grijă ca acest limbaj, pe care-l ştie mincinos, să fie singurul vehiculat, fiindcă reprezintă semnul dominaţiei sale. El acumulează privilegii şi avantaje, se transformă în castă. Intră într-o corupţie generalizată. În popor, membrii săi nu mai sunt comparaţi cu lupii, ci cu porcii.

Periferia e constituită din restul populaţiei. Într-adevăr, aceasta este imediat convocată şi mobilizată în ansamblul ei pentru construcţia socialismului. Întreaga populaţie e ameninţată, expusă la minciună, solicitată să participe la crimă.

În primul rând, este închisă. Unul din primele acte ale ocirăcui guvern comunist este închiderea frontierelor. Până în 1939, naziştii autorizau plecările în schimbul unei răscumpărări. „Puritatea” Germaniei avea de câştigat astfel. Nu şi comuniştii – niciodată. Ei au nevoie de închiderea asbolută a graniţelor pentru a proteja secretul asasinatelor lor, al eşecului lor; dar, mai ales, pentru că se presupune că ţara a devenit o imensă şcoală unde toţi trebuie să primească educaţia care va extirpa spiritul capitalismului, instilând în locul său spiritul socialist.

Al doilea pas constă în controlarea informaţiei. Populaţia nu trebuie să ştie ce se petrece în exteriorul lagărului socialist. Ea nu trebui să ştie nici ce se petrece în interiorul acestuia. Nu trebuie să-şi cunoască trecutul. Nu trebuie să-şi cunoască prezentul: doar viitorul, care e radios.

Al treilea pas este înlocuirea realităţii printr-o pseudorealitate. Un întreg corp specializat în falsificare produce falşi ziarişti, falşi istorici, o falsă literatură, o falsă artă care se preface că reflectă fotografic o realitate fictivă. Se întâmplă uneori ca necesităţile decorului să sfârşească prin măsuri în stil nazist. Astfel, în URSS, mutilaţii din război sau din câmpul muncii erau ţinuţi ascunşi de restul populaţiei, transportaţi în aziluri îndepărtate unde nu mai riscau să compromită tabloul de ansamblu. În Coreea, se spune, piticii, a căror „rasă” trebuie să dispară, sunt deportaţi şi împiedicaţi să procreeze. Construcţia acestui imens decor ocupă milioane de oameni. La ce serveşte? Să demonstreze că socialismul nu e doar posibil, ci că e pe cale să se înfăptuiască, să se consolideze sau, mai mult, a fost deja realizat: că există o societate nouă, liberă, autoreglată, unde cresc „oameni noi” care gândesc şi acţionează în mod spontan după canoanele realităţii-ficţiune. Instrumentul cel mai puternic al puterii este confecţionarea unei noi limbi în care cuvintele capătă un sens diferit de sensul obşinuit. Dicţia, vocabularul ei special îi conferă valoarea unei limbi liturgice: ea denotă trascendenţa socialismului. Semnalează omnipotenţa partidului. Folosirea ei de către popor este marca imediat vizibilă a servituţii sale.

La început, o parte importantă a populaţiei primeşte cu bună-credinţă pedagogia minciunii. Ea intră în noua morală cu patrimoniul său moral vechi. Îi iubeşte pe conducătorii care îi promit fericirea, se crede fericită. Consideră că trăieşte în dreptate. Îi detestă pe duşmanii socialismului, îi denunţă, este de acord ca aceştia să fie spoliaţi, ucişi. Se asociază exterminării lor, dă o mână de ajutor. Participă la crimă fără să-şi dea seama. În acelaşi timp, ea se abrutizează din pricina ignoranţei, dezinformării, judecăţii false. Îşi pierde reperele intelectuale şi morale. Incapacitatea de a distinge comunismul de idealul moral comun face ca, atunci când sentimentul său de dreptate este rănit, ea să atribuie acest abuz duşmanului extern. Până la căderea comunismului, în Rusia se întâmplă frecvent ca oamenii maltrataţi de poliţişti sau de militanţi să-i numească pe aceştia „fascişti”. Nu le trecea prin cap să le spună pe adevăratul lor nume – comunişti.

Şi apoi viaţa, în decorul socialist, în loc să devină „mai veselă, mai fericită” cum spunea Stalin în toiul „marii epurări”, devine mai sinistră, mai lugubră. Teama s-a instalat pretutindeni şi trebuie găsită o cale de supravieţuire. Înjosirea morală, până acum inconştientă, se strecoară în conştiinţă. Poporul socialist care făcea răul crezând că face binele ştie acum ce face. El denunţă, fură, se umileşte, devine meschin, laş, şi îi e ruşine de toate astea. Regimul comunist nu-şi ascunde crimele, ca nazismul, ci le proclamă, invită populaţia să i se alăture. Fiecare condamnare este urmată de un miting de aprobare. Acuzatul este anatemizat public de tovarăşii săi, de soţie şi de copii. Aceştia se supun ceremoniei din teamă, din interes. Stahanovistul entuziast de la început – dacă a existat vreodată şi altfel decît ca element al decorului – se vădeşte a fi un Homo Sovieticus trândav, servil, imbecil. Femeile încep să fie îngrozite de bărbaţi, copiii de părinţi, şi simt totodată că devin şi ei la fel.

Ultimul stadiu ne este descris de scriitorii de la sfârşitul sovietismului, Erofeev, Zinoviev. Sentimentul cel mai răspândit este disperarea şi dezgustul de sine. Nu mai rămâne decât de profitat de plăcerile specifice pe care le procură regimul: iresponsabilitatea, lenea, pasivitatea vegetativă. Nimeni nu-şi mai dă osteneala să practice dubla gândire; oamenii încearcă mai curând să nu se mai gândească deloc. Indivizii se repliază asupra lor înşişi. Sentimentalismul lacrimogen, self-pity, constituie doar o formă prin care cei din jur sunt luaţi drept martori ai degradării lor, aşa cum fac beţivii. Ne aflăm permanent în „lumea şobolonilor” lui Zinoviev, în lupta hobbesiană a tuturor împotriva tuturor, purtată însă foarte puţin energic. Zinoviev estima că Homo Sovieticus era produsul unei mutaţii ireversibile a speciei. Probabil se înşela.

Nu există un loc fericit în care să scapi de pedagogia minciunii. Cadrele sociale ale fostei societăţi au fost distruse, odată cu proprietatea, şi înlocuite de noi cadre care sunt tot atâtea şcoli şi locuri de supraveghere: colhozul, comuna populară chineză pentru ţăran, „sindicatul” pentru muncitor, „uniunile” pentru scriitor şi artist. Putem descrie istoria acestor regimuri şi, în ce-i priveşte pe supuşi, ca pe o cursă disperată în căutarea unor refugii, sau cel puţin a unor unghere în care să se ascundă. Pentru că ele au existat întotdeauna. Astfel, în Rusia, câteva familii ale vechii intelighenţii au ştiut să păstreze tradiţiile. Andrei Saharov provenea dintr-o astfel de familie. În universităţi, au existat cadre aproape liniştite de asirologie sau de filosofie greacă. În bisericile aservite, o gură de aer proaspăt. Spre sfârşitul regimului, puteau fi înâlnite la Moscova mici grupuri de tineri care, redobândindu-şi viaţa morală şi intelectuală, trăiau în mod deliberat din expediente, nu se angajau în nici o muncă, nu candidau pentru nici un post, îşi reduceau la maximum contactele cu exteriorul sovietic. Au rezistat aşa până la capăt.

În imperiul sovietic, spiritul de reeducare al comunismului se oprea la poarta lagărului. Pentru nazişti, convertirea era lipsită de sens, dar bolşevicii au renunţat practic la convertirea deţinuţilor. Astfel încât Soljeniţîn a putut să afirme că lagărul era, în ciuda ororii sale, un loc de libertate intelectuală şi de respiraţie spirituală. Comunismul asiatic a făcut dimpotrivă din lagăr locul în care pedagogia se exercită în modul cel mai obsedant şi mai chinuitor. Autorităţile notează progresele deţinutului, care nu iese de acolo decât mort sau reeducat.

Evaluare

Putem încerca, în limitele impuse de punctul de vedere istoric, să evaluăm comparativ distrugerea morală provocată în acest secol de nazism şi de comunism.

Prin distrugerea morală, nu înţeleg dereglarea moravurilor, în sensul în care vechea generaţie se plânge dintotdeauna de apucăturile tinerilor. Nu vreau nici să fac o apreciere asupra secolului nostru în comparaţie cu altele. Nu avem nici un motiv filosofic să credem că omul de altădată a fost mai virtuos sau mai puţin virtuos decât cel de astăzi. Este adevărat că nazismul şi comunismul au încercat să schimbe, mai presus de moravuri, regula morală, conştiinţa binelui şi a răului. Din această cauză au fost comise anumite lucruri pe care experienţa umană nu le mai cunoscuse vreodată.

Cu toate că intensitatea crimei naziste a atins un nivel pe care comunismul probabil nu l-a egalat, trebuie totuşi să afirmăm că acesta din urmă a antrenat o distrugere morală mai extinsă şi mai profundă. Din două motive.

Mai întâi, pentru că obligaţia de a interioriza noua regulă morală priveşte întreaga populaţie supusă la reeducare. Mărturiile ne arată că această interiorizare obligatorie constituie partea cea mai insuportabilă a opresiunii comuniste: că tot restul – absenţa libertăţilor politice şi civile, supravegherea poliţienească, represiunea fizică, teama însăşi – nu reprezintă nimic pe lângă această pedagogie mutilantă, înnebunitoare deoarece contrazice evidenţele simţurilor şi înţelegerii. Că întreaga panoplie a „măsurilor” şi a „organelor” îi este în final subordonată. Cum comunismul, spre deosebire de nazism, a avut timpul de partea lui, pedagogia a mers până la capăt. Căderea sau retragerea sa au lăsat drept moştenire o omenire distrusă, iar otrava din suflete este mai greu de eliminat decât în Germania care, lovită de o alienare temporară, s-a trezit din coşmarul său pregătită pentru muncă, pentru un examen al conştiinţei şi pentru căinţa purificatoare.

Apoi, fiindcă persistă confuzia adânc înrădăcinată între morala comună şi morala comunistă, cea din urmă ascuzându-se în spatele celei dintâi, parazitând-o, cangrenând-o, făcând din ea instrumentul contagiunii sale. Un exemplu recent: în discuţiile care au urmat apariţiei Cărţii negre, un editorialist al ziarului L’Humanite a declarat la televizor că cele 85 de milioane de morţi nu afectau prin nimic idealul comunist. Nu reprezentau decât o regretabilă rătăcire. După Auschwitz, a continuat el, nu mai poţi fi nazist; dar după lagărele sovietice poţi rămâne comunist. Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu-şi dădea câtuşi de puţin seama că tocmai formulase cea mai neiertătoare condamnare. Nu realiza că ideea comunistă pervertise până într-atât principiul realităţii şi principiul moral, încât putea într-adevăr supravieţui celor 85 de milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbuşise sub povara victimelor sale. Crezând că vorbeşte ca un om onest, idealist şi intransigent, rostise o frază monstruoasă. Comunismul este mai pervers decât nazismul pentru că nu-i cere omului să facă în mod conştient pasul moral al criminalului şi pentru că se serveşte de spiritul de justiţie şi de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească peste tot răul. Fiecare experienţă comunistă reîncepe în inocenţă.