Adesea întâlnim circulând păreri atât de uluitor de lipsite de judecată, încât este greu să le privim altfel decât ca eşafodaje ideologice. Printre acestea se numără şi dogma propovăduită cu toată seriozitatea în cea de-a III-a Republică Poloneză [1], cum că modernizarea înseamnă copierea stării actuale a civilizaţiei occidentale. Cu alte cuvinte: fără aprobarea căsătoriei homosexualilor, fără contestarea familiei, sau fără secularizarea radicală a societăţii, nu se pot construi autostrăzi. Prostia acestui raţionament este bătătoare la ochi. Şi totuşi, el îşi găseşte în ţara noastră surprinzător de mulţi adepţi.

Stagnarea Europeană

Este de înţeles ca oamenii lipsiţi de orice pregătire intelectuală şi fascinaţi de o bucată de lume prosperă, pe care au reuşit să o zărească, să considere că singura cale de a se apropia de aceasta este imitarea fără discernământ a tuturor comportamentelor locuitorilor săi. Literatura de limbă engleză, de la Kipling la Naipaul, este plină de figuri groteşti de băştinaşi care credeau că purtatul costumelor englezeşti, consumarea ceaiului după-amiaza şi fumatul pipei îi vor ridica la înălţimea culturii britanice.

Dar ce să crezi despre reprezentanţii elitei celei de-a III-a Republică Poloneză, care se comportă într-un mod similar? Ba mai mult, ei domină de 20 de ani mijloacele poloneze de formare a opiniei. Atitudinea lor mentală nu suferă vreo îndoială. Fără să se gândească, adoptă o ideologie a cărei vehicul a devenit Uniunea Europeană – ceea ce nu înseamnă că ţările care o alcătuiesc au fost deja complet transformate de ea. Faptul că acestea se deosebesc între ele atât de mult cât Italia de Finlanda, sau măcar cât Anglia de Franţa, este cea mai bună dovadă a acestui lucru.

Mai important, însă, este faptul că această ideologie nu numai că nu reprezintă o consecinţă evidentă a civilizaţiei europene, ci este construită în opoziţie faţă de aceasta. Poate fi considerată ca o erupţie, şi în acelaşi timp ca un factor al decadenţei europene. Deja de mulţi ani, continentul nostru este cufundat în stagnare. Economia sa nu este inovatoare, iar rata ei de creştere este radical mai mică, nu doar faţă de cea a noilor tigri economici, ci şi faţă de cea a Statelor Unite.

Strategia de la Lisabona, adoptată de UE în anul 2000, conform căreia până în 2010 ar fi trebuit să depăşim Statele Unite, s-a dovedit un eşec spectaculos, iar distanţa Europei faţă de America nu a făcut decât să crească. În schimb, în ceea ce priveşte găselniţele culturale, UE este în frunte, şi în mod evident, nu are de gând să se oprească. Deci, dacă vrem să ne dezvoltăm, adică să ne modernizăm şi să ajungem din urmă Europa, ar trebui să ne ferim de imitarea atitudinilor care domină în ea acum şi să facem apel la etosul cultural pe care fusese construită puterea ei.

Paradisul acum!

Europa s-a dezvoltat dinamic până în prima jumătate a anilor 70 ai secolului trecut. A supravieţuit unor dezastre, care au fost războaiele mondiale şi unor perioade de regres, cum ar fi marea criză a anilor 30. A ieşit din ele totuşi, relativ repede, a reconstruit ceea ce fusese distrus şi a acumulat bogăţie.

Începuturile stagnării europene coincid în timp cu valul de contestaţie, de revoltă contra-culturală, ce a străbătut tot Occidentul. Nu vreau să spun că acesta a dus la stagnarea Europei, ci că aceste fenomene au aceleaşi cauze, şi uneori se propulsează şi se potenţează reciproc.

Nu este o întâmplare faptul că establishmentul UE este generaţia rebeliunii, căreia îi place să se revendice sentimental de la aceasta. Iar această rebeliune era îndreptată împotriva formelor care stăteau la baza acestei civilizaţii. Ea a fost numită, cu o nuanţă de simpatie, “revolta florii împotriva rădăcinilor.” Doar că această descriere este identică în conţinutul său cu interpretarea ce rezultă din “Revolta Maselor” a lui José Ortega y Gasset, în care filosoful spaniol, cu o jumătate de secol mai înainte, arăta atitudinea, periculoasă pentru Europa, a filfzonilor ce considerau moştenirea civilizaţiei ca fiindu-le dată pentru eternitate. Rebeliunea contraculturii a fost un apel la folosirea tezaurului moştenit şi la refuzul oricăror obligaţii care decurg din acesta. Principalele slogane ale acelei epoci, cum ar fi “toată puterea viselor”, “cereţi imposibilul”, “e interzis a interzice”, demonstrează refuzul infantil de a recunoaşte limitele realităţii. Condiţia umană rezultă din recunoașterea acestor limite şi se deosebeşte prin diferitele moduri de a le face faţă. În general, totuşi, o civilizaţie poate fi construită doar pe principiul amânării satisfacţiei. Cerând satisfacţia imediată, paradisul acum! – aşa cum suna titlul celui mai zgomotos spectacol al unuia dintre cele mai importante teatre ale acestei mişcări, „The Living Theatre” – este de fapt un comportament contra-cultural, aşa cum, pe bună dreptate, îşi descriau atitudinea contestatarii înşişi.

Construcţia civilizaţiei moderne, modernizarea, au crescut din etica dură a începuturilor capitalismului. Indiferent dacă sunt de acord sau nu cu teoria lui Max Weber despre originiea lui protestantă, istoricii acceptă că era un etos al disciplinei severe şi al principiilor morale puternice. Au recunoscut aceasta până şi critici radicali ai capitalismului, precum Karl Marx. Individualismul, din care a crescut capitalismul şi civilizaţia modernă a Occidentului, era încorporat într-o tradiţie a responsabilităţii individuale absolute ce era temperat de strânsele legături sociale. Termenul de “capital social” care a făcut o asemenea carieră în ultimele decenii, nu este altceva decât o etică socială: un ansamblu de norme şi principii care fac ca membri unei comunități să poată avea încredere unii în ceilalţi. Fără un nivel elementar de încredere, este imposibilă construirea pieţei libere, lucru de care ajung să se convingă multe ţări emergente.

Mistuirea capitalului

Ei bine, rebeliunea consta în negaţia acelui etos. Era un cult al satisfacţiei instantanee, şi deci al prezentului, deşi deghizat în diferite costume. Emancipându-se de legăturile civilizaţionale, a distrus responsabilitatea. În locul familiei tradiţionale, care are caracterul unui ansamblu de obligaţii reciproce, mai ales faţă de cei mai lipsiţi de apărare – pentru că sunt imaturi – dintre membrii săi, deci de copii, ea a lansat o chemare la ascultarea și urmarea pasiunilor. Atitudinii clasice a datoriei, care, prin definiţie, este îndreptată spre ceilalţi, i-a fost contrapusă mistificarea “datoriei faţă de sine”, care este o nouă mască a egoismului ordinar.

Explozia contraculturii a fost însoţită de fenomene care măcinaseră civilizaţia occidentală şi înainte. Etosul tradiţional al capitalismului s-a sfărâmat, iar Occidentul a început să trăiască pe credit. De fapt, deja modelul lui John Maynard Keynes, un fel de perpetuum mobile, care consta în creşterea ofertei de bani în momentul stagnării, în scopul restaurării conjuncturii, a subminat responsabilitatea tradiţională şi cumpătarea. El pretindea că îi scuteşte pe oameni de consecinţele deciziilor lor greşite, dar era de fapt un sistem de îndatorare.

Acest model, triumfător în Occident, în special în Europa, a fost însoţit de un proiect al statului protector, care a brăzdat adânc atitudinea locuitorilor ţărilor care l-au adoptat. Din cetăţeni, i-a transformat în clienţi. Relaţia de protecţie este una asimetrică. Persoana care are nevoie de protecţie este oarecum dezavantajată; protectorul, în mod inevitabil trebuie, într-o anumită măsură, să-şi priveze protejatul de libertate. Statul, adică aparatul administrativ, luându-i pe cetăţeni în grijă, a trebuit să-i facă dependenţi de el.

Nu este momentul să discutăm aici în ce măsură aceste procese au rezultat din logica naturală a capitalismului, şi în ce măsură ele au constituit un moment de criză al unei civilizaţii mature. În mod semnificativ, Statele Unite, care în sens cultural sunt mai tradiţionale şi în orice caz au forţe care se opun găselniţelor contraculturale, sunt mult mai dinamice şi mai pline de vitalitate decât Europa, care li se supune.

Europa, şi-a mistuit capitalul deja, de ceva timp, atât în ​​sens literal cât şi figurat, cultural. Ideea că pentru ca noi să o ajungem din urmă din punct de vedere material ar trebui să concurăm cu ea la distrugerea fundamentelor culturale din care a crescut bogăţia ei, este într-adevăr caraghioasă. Astfel se vede prostia modelului modernizării la xerox.

Cum să ne dezvoltăm

Piaţa liberă sau capitalismul pentru a se dezvolta are nevoie de anumite condiţii culturale. Prin această experienţă trec diferite ţări din Africa sau America de Sud care introduc, aparent, regulile pieţei, dar se pare că în ţările lor nu funcţionează. Pe un exemplu mult mai apropiat, Robert Putnam a arătat de ce piaţa liberă funcţionează în nordul Italiei, dar în sud se confruntă cu atât de mari dificultăţi.

Se pare că modelul occidental de civilizaţie este universal şi poate fi introdus cu succes într-un mediu diferit, care însă trebuie să fie caracterizat prin anumite trăsături culturale. Exemple de succes spectaculoase sunt Japonia, în perioada postbelică, iar apoi Coreea de Sud, Taiwanul şi Singapore. Triumful Chinei, proclamat peste tot, ridică îndoieli cu atât mai serioase cu cât avem de-a face cu o ţară mai populată decât întreaga Europă, care se dezvoltă inegal, şi în care cresc problemele interne. A face din China un model pentru alţii, sau un exemplu de orice fel, este mult prea pripit.

În schimb, în toate ţările mai sus pomenite, care sunt exemple de necontestat de modernizare eficientă, am avut de-a face cu o incorporare a procedurilor şi normelor occidentale în profunzimea culturilor locale, care – după cum s-a dovedit – au fost un factor ce a ajutat procesul de dezvoltare. Este vorba de faptul că oamenii, într-o lumea aflată în schimbare, pot avea o referinţă, se pot mişca folosindu-se de reguli cunoscute, care conservă încrederea dintre ei, şi prin urmare constituie un factor absolut fundamental pentru dezvoltare comunităţii şi crearea unei bogăţii de durată. Doar normele şi structurile juridice, deşi extrem de importante, nu sunt suficiente. Pentru realizarea saltului civilizaţional s-a dovedit necesar să se facă alpel la normele ce funcţionează în cultura locală, în loc să i se declare acesteia război.

În cazul Poloniei, care moşteneşte o cultură specială, dar europeană, problema este şi mai evidentă. Tradiţia noastră ar putea fi fundamentul perfect pentru construirea unei modernităţi, modernitate care nu constă în căsătorii gay, ci în dezvoltarea dinamică şi construirea unei infrastructuri civilizaţionale eficiente.

Ideea ca în numele modernizării să negăm această tradiţie se dovedeşte contraproductivă. Privind însă la atitudinea modernizatorilor din ţara noastră, nu putem rezista suspiciunii că, mai mult decât dezvoltarea civilizaţiei materiale a ţării noastre, pe ei îi interesează distrugerea culturii sale tradiţionale.

PS. La scrierea textului de mai sus m-a îndemnat, printre altele, articolul lui Adam Leszczyński “Modernizarea după PiS (partidul conservator, n.t.)”, Gazeta Wyborcza 25-26.06. Acesta conţine un întreg ansamblu de stereotipuri grăitoare pentru imaginea modernizării la xerox. Această concepţie este construită pe un nod de complexe postcoloniale: cel de inferioritate faţă de metropolele europene, adorate fără discernământ, care este compensat de dispreţul pentru cultura proprie, la fel de puţin cunoscută. Şi desigur, în lumea inversată a celei de-a III-a Republică Poloneză, adversarii aceastei “modernitîţi” lipsite de judecată sunt stigmatizaţi de către autorul de la “Wyborcza” ca fiind “izbitor de asemănători cu părinţii fondatori ai ţărilor post-coloniale.”

De ce? Deoarece apelul de a ne construi propria noastră putere economică este asociat cu Leszczyński cu Nkrumah din Ghana. Ar fi putut să fie asociat cu Japonia sau Coreea, sau mai aproape: cu Franţa sau Germania. S-ar putea aminti un fapt banal, acela că toate ţările dezvoltate contemporane îşi sprijină afacerile lor. Poate ar fi mai bine dacă am trăi într-o lume a normelor economice transnaţionale, dar realitatea arată altfel, trăim încă în state naţionale, şi cine nu observă asta, pierde. Chiar şi ţări cu o piaţă liberă, precum cea a Statelor Unite, sprijină afacerile naţionale, ceea ce nu înseamnă că scot piaţa din funcţie. Poate că Leszczyński a dat greş. Am putea extinde acest raţionament, dar în schimb, îi propun să se bazeze mai puţin pe asocierile care îi vin spontan, şi să se ocupe mai mult de analiza realităţii.

[1] Prin „cea de-a III-a Republică Poloneză”, a III-a RP, este desemnat statul polonez actual, sistemul politic rezultat din negocierile de la Masa Rotundă 1989 între autoritaţile comuniste şi opoziţia poloneză, şi din alegerile ce au urmat. Este a III-a RP deoarece reprezintă reluarea tradiţiei Poloniei independente, (cea de-a II-a RP) dinainte de comunism.

În original: Nonsens modernizacyjnej kserokopiarki
Traducere: Anca Cernea