Discuție între Anca Cernea, medic greco-catolic, Alexa Ionescu și Iulian Popescu, masterand la Universitatea Pontificală Antonianum. Textul de mai jos e o parte din ce a vorbit Anca Cernea (tot mai jos, puteți urmări înregistrarea emisiunii). 

Eu înțeleg prin “ecumenismul hibrid” exact ce s-a întâmplat acum la Havana, pentru că în această întâlnire nu a fost vorba de teologie și de dialog între Biserici, a fost vorba de politica lui Putin. După cum știm, războiul hibrid are tot felul de aspecte, există și cel de dezinformare și soft-power, în cadrul căruia este încercarea Rusiei de a ocupa o poziție de superioritate morală, de la nivelul căreia să judece omenirea și să dea lecții de creștinism și de moralitate întregului univers. Există și marea aspirație, de veacuri, a rușilor, de a fi considerați egali, Biserica rusească e partener de discuție egal cu Papa și vorbește în numele tuturor ortodocșilor, și de fapt în numele tuturor răsăritenilor, pentru că își permite să faca aprecieri și asupra greco-catolicilor, care nu fac parte din ortodoxie. Dar sunt mulți ortodocși care nu ascultă de patriarhul Kiril și nu-i recunosc autoritatea. În acest context, consider că e foarte bun termenul, e “ecumenism hibrid”, de fapt nu vorba de ecumenism, e o chestiune de tactică în cadrul războiului hibrid pe care Rusia îl duce împotriva întregii civilizații.

În cursul Războiului Rece, URSS a folosit intens o mulțime de pârghii bisericești, inclusiv ecumenismul, Consiliul Mondial al Bisericilor și o mulțime de tratative și întâlniri la nivel mai înalt sau mai puțin înalt, și o mulțime de infiltrări la nivel religios, una foarte importantă fiind “teologia eliberării”, care a fost creată în laboratoarele KGB. Toate lucrurile astea împovărează foarte mult tot ce se întâmplă în ziua de astăzi pentru că Rusia de astăzi n-a avut o ruptură fața de Uniunea Sovietică. Vladimir Putin, care se dă drept un mare lider creștin în această lume, e cel care deplânge URSS și consideră că dispariția URSS este cea mai mare catastrofă din univers. Patriarhul Kiril e o slugă a regimului Putin, mai mult KGB-ist decât om al Bisericii, trebuie să o spunem, să nu ne pierdem în considerațiuni diplomatice, lipsite de conținut.

Kiril a “binecuvântat” toate agresiunile Rusiei, pentru că nu este Ucraina prima victimă, iar Kiril nu e de ieri, de azi, patriarh al Rusiei. Ca să îl situăm ca personaj, e cel care l-a decorat pe Ghenadi Ziuganov, binecunoscului șef al Partidului Comunist al Rusiei, cel care depune coloane la bustul lui Stalin, ca să îl situăm și pe Ziuganov. Putin este un individ care compară Sfintele Moaște cu hoitul lui Lenin, că nu pot să îi spun altfel. E foarte important să nu ne pierdem în citate din Scriptură când vorbim asemenea personaje. E clar că în spate sunt niște planuri politice care, din păcate, nu sunt prea compatibile cu Evanghelia.

De ce la Havana? Havana este capitala unui regim criminal, i se mai spune și “Insula închisoare”, Cuba, o țară în care au fost omorâți nenumărați creștini, doar pentru că erau creștini. Chiar Castro, că a rămas în viață și a fost vizitat de Papa Francisc cu toată ceremonia, cu afecțiune, cu căldură, fără niciun singur cuvințel de critică, în cursul vizitei anterioare, și bineînțeles, chiar au existat elogii. Așa spune declarația: “Întâlnirea noastră fraternă [între Kiril și Papa Francisc n.e.] a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre nord și sud, dintre este și vest. De pe această insulă, simbol al speranțelor…”. Parcă zici că a scris Che Guvara. Cum adică “speranțe”? E un regim comunist, mai e Cuba și Coreea de Nord, dictaturi comuniste dintre cele mai sângeroase, unde astăzi, când vorbim noi, există deținuți politici care sunt torturați în închisori, poate și mor, poate azi au murit.  Asta nu e glumă proastă, e ceva de mare gravitate, în sens moral și creștinesc.

Eu mă gândeam la cele câteva scrisori, accesibile și în engleză, le putem citi cu toții, ale unor tineri care au fost executați în Cuba, la începuturile regimului. Ei fiind foarte credincioși, lasă aceste scrisori familiilor lor, cum să își crească copii, să nu îi plângă pentru ca ei mor pentru Hristos și nu trebuie să luăm lucrurile în tragic. Scrisorile sunt de o noblețe și de un tragism, pentru că în termeni omenești, lucrurile nu sunt de joacă. Nu poți să ignori toate aceste lucruri și să vorbești de Cuba, “insulă simbol al speranței”. E un cinism îngrozitor, cum poți să spui că e un “simbol al speranțelor”? Oamenii ăia mor de foame, lipsă de îngrijire medicală, lucruri elementare. Asta înseamnă că noi ne orientăm speranța invers, speranța întregului univers e comunismul?

Cred că suntem datori la o anumită solidaritate față de cubanezi. Am citit, cu multă admirație, cu mult respect, despre martirii lor. De exemplu, Armando Valladares (născut pe 30 mai 1937), un fost deținut politic din Cuba, care a suferit timp de 22 de ani în închisorile comuniste cubaneze. Acesta a scris o care, “Dincolo de orice speranță”, nu e încă tradusă în românește, sper că va fi. Această carte l-a impresionat atât de mult pe Ronald Reagan, încât, după ce a scăpat din Cuba, Armando Valladares a fost numit de Reagan ambasadorul Statelor Unite la Comisia pentru Drepturile Omului, unde a servit în scaun rulant, pentru că nu putea să meargă în urma bătăilor și torturilor. Avea picioarele rupte, era slab și extrem de bolnav. Omul trăiește încă și scrie apeluri absolut sfâșietoare către Papa. Scrie ca un om credincios, cu tot respectul pentru suveranul Pontif, din durerea lui și mărturia atrocităților pe care le-a văzut cu ochii lui. A fost la un pas de moarte de multe ori. El este o autoritate morală extrardinară. El confirmă, Cuba în acest moment e o țară opresivă. Regimul de represiune nu s-a îmblânzit. Acestea sunt niște elemente propagandistice, faptul că Obama, cel mai de stânga președinte american din istoria țării,  a făcut aceste gest, Papa Franscisc, cu înclinații de stânga, a făcut și el gestul lui, dar regimul nu s-a îmblânzit. Azi există în Cuba deținuți politici. Papa nu a avut timp să se întâlnească cu grupurile de opoziție. O întâlnire cu ele ar fi însemnat o garanție poate chiar de supraviețuire, pentru că pot muri oricând în urma bătăilor și torturilor. Papa nu a avut timp de ele,a avut timp, însă, de o lungă întâlnire cu Fidel Castro, cu care s-a ținut de mână și s-a privit afectuos în ochi.

Nu s-a schimbat nimic în Cuba și prin aceste contacte, regimul a fost întărit.

[…]

Greco-catolicii din Ucraina: “Papa ne-a trădat!”

Cum să vorbim de ecumenism, sau să facem apel la ambele părți, să se abțină de la agresivitate. E foarte clar, o țară care a invadat altă țară, e vorba de o agresiune, nu e un conflict intern între ucraineni. E vorba de trupe rusești, armata rusească, pe teritoriul unei țări suverane. Este important să aducem vorba de interviul dar de Patriarhul Sviatoslav, Patriarhul bisericii greco-catolice ucrainene. Acesta spune foarte pe șleau că vin la el credincioși din toate colțurile țării și îi spun, “Ce facem? Papa ne-a trădat.” Toți sunt foarte alarmați, au văzut cu ochii lor că semne spre astfel de împăcări, peste capul greco-catolicilor, au mai existat, dar acum, practic, a văzut toată lumea. Patriarhul Sviatoslav a spus că Papa și Kiril discută despre noi, fără noi. El este membru într-un consiliu pontifical pentru unirea creștinilor, condus de Cardinalul Koch, și el ca întâi stătător, cap al Bisericii greco-catolice ucrainene, e membru de drept. Dar nu l-a chemat nimeni. S-a interesat, dar nu l-a primit nimeni să participe la redactarea documentului, să fie consultat, nici nu s-a pus problema. Patriarhul a spus, de câteva ori, vedem că sunt apropieri între Vatican și Moscova, știm că nu are cum să iasă bine, și de data asta nu am fost consultați, s-a discutat despre noi, fără noi. Am început cu cubanezii, iar spre sfârșitul documentului semnat de Papă și Kiril, îi lovim pe ucraineni, lovește foarte puternic în ei. Nu doar în ucraineni și cubanezi, dar în privința lor sunt explicite mențiunile.

[…]

Cred că această întâlnire a fost un meci 1-0 pentru Kiril. Kiril a câștigat tot ce și-a propus, Papa i-a dat tot ce și-a dorit, și din păcate nu avem motive de bucurie. Dacă sunt lucruri frumoase spuse în declarația comună, sunt lucruri ipocrite sau jumătăți de adevăr cu omisiuni vinovate și nu putem decât să fim consternați de acest consens și frăție între acest KGB-ist și un papă care, el a spus, nu se supără dacă e numit marxist pentru că el cunoaște și câțiva marxiști cumsecade. Să ne închipuim cum ar suna dacă ar spune un rabin de la Ierusalim, domnule, eu nu mă supăr dacă mă numesc nazist, nazismul e greșit, dar știu eu niște naziști cumsecade. Există lucruri pe care nu putem să le trecem cu vederea: acel crucifix pe care l-a primit de la Evo Morales, elogiile aduse lui Maduro și Rafael Corea. Toți liderii marxiști din America Latină s-au bucurat de sprijinul Papei Franscisc, la fel Kiril. Mă tem că e o afinitate mai profundă între ei.

Citiți și:

• Biserica să nu urmeze spiritul lumii, ci să întoarcă lumea la Dumnezeu! – Anca-Maria Cernea la Sinodul episcopilor de la Roma,
• Meet the lay woman who shook up the Family Synod | Catholic Herald interview with Anca Cernea