In prima parte am vorbit despre mentalitatea revoluţionară care l-a făcut pe Eliade să scrie Piloţii orbi, articol de tinereţe răspîndit cu zel. În cele ce urmează – despre discernămâtul moral al celor care citesc cu nesaţ textul lui Eliade din 1937 şi susţin că e actual.

Culmea e că şi printre intelectualii români, şi printre cei din lumea întreagă, ţipetele de indignare şi vocile de condamnare nu s-au auzit niciodată proporţional cu mărimea răului din societate. Pentru răul mic, scandal mare, pentru răul mare, scandal mic.

Perioada interbelică a durat doar 20 de ani, comunismul cel puţin 40, (dacă admitem că s-a încheiat cu totul în 89, ceea ce nu e chiar exact).

Perioada interbelică a fost criticată, la vremea ei, cam de toţi intelectualii, de pe diverse poziţii. Însă comunismul, la vremea lui, a fost criticat numai de câţiva, ale căror voci nu se auzeau în public – poate doar, cu riscurile şi jertfele aferente, la Europa Liberă.

Iar condamnarea comunismul îl costă scump şi în ziua de astăzi pe omul politic sau intelectualul public ce şi-o asumă; a se vedea vociferările din Parlament, când Băsescu a citit raportul Comisiei Tismăneanu, şi faptul că atacurile, obraznice şi dezgustătoare, împotriva acestui act de justiţie istorică, şi autorilor săi, nu contenesc nici acum. În acest context, readucerea în lumina rampei a textului despre piloţii orbi ar putea să poarte şi un mesaj subliminal: „politicienii interbelici erau un dezastru, uite, şi Eliade era exasperat, nu se mai putea, – deci nu mai faceţi atâta caz că i-au omorât comuniştii”.

Şi pe plan mondial, toată lumea se indignează împotriva tarelor capitalismului occidental. Mult mai puţini sunt cei care îl apără. Conservatorii americani şi britanici, Şcoala austriacă, Voegelin, Jean François Revel, Kolakowski, Olavo de Carvalho sunt mai mult pentru cercurile de „iniţiaţi”. În presă, librării şi universităţi, mentalitatea revoluţionară işi extinde hegemonia, ocupând mai tot spaţiul public cu stânga marxistă, sau mai nou, multiculturală, islamul jihadist, idioţii utili, tovarăşii de drum, creştini pacifişti, preocupati de “justiţia socială”, liberali, ecologisti, etc.

Să sperăm să nu avem ocazia de a vedea cine se va mai încumeta să critice, dacă normalitatea actuală a ceea ce numim Lumea Liberă va dispărea, împlinindu-se în cele din urmă visul celor care ii doresc sfârşitul şi rămânând să domnească pe glob alte modele, mult mai puţin criticate de intelectuali: cel rusesc, chinezesc, legea islamică, sau atotputernicia socialismului tehnocratic global. Avem motive să ne temem că cei mai mulţi intelectuali nemulţumiţi azi de normalitatea bălţată se vor alinia repejor la uniformitatea monocoloră a noii dictaturi.

Intelectualii români de azi – care citesc cu nesaţ textul lui Eliade din 1937 şi susţin că e actual – faţă cu realitatea Europei de Est din 2010
De vreme ce, în ciuda meritelor lor indiscutabile, nu toţi absolvenţii de studii superioare au fost numiţi la ICR în locul lui Patapievici, nu este de mirare că mulţi intelectuali români au trecut în opoziţie. Îl critică, aşadar, pe Băsescu, în vreme ce toată presa şi televiziunile mogulilor, şi toţi răspândacii urlă cât ii ţine gura că e dictator şi vrea să limiteze libertatea presei. Criza economică, greşelile guvernului Boc, şi o mulţime de defecte de care este plină viaţa publică românească fac ca mulţi intelectuali să o declare insuportabilă: să vină cine-o fi numai să nu mai fie ăştia. La fel ca în piloţii orbi ai lui Eliade, critica o fi parţial justificată dar este în orice caz total disproporţionată. Cu mult mai radicală decât simpla constatare de bun simţ că lumea este imperfectă şi sunt lucruri făcute prost, care trebuie îndreptate. Nu, e urgent, trebuie daţi jos, să vină cine-o veni, nu contează ce se întâmplă după aceea. Şi totuşi, pe vremea lui Iliescu-Năstase era mult mai multa linişte, deşi libertatea presei era călcată în picioare, iar oameni precum Mugur Ciuvică şi Ovidiu Iane erau ridicaţi de pe stradă, anchetaţi, chiar arestaţi pentru simpla “vină” de a fi circulat pe internet un text despre averea lui Adrian Năstase. Iar pe vremea lui Iliescu-Roman, veneau minerii. Dar textul cu privire la piloţii orbi nu a fost comparat cu actualitatea pe vremea lui Iliescu, Năstase şi Roman, ci acum, pe vremea lui Băsescu şi a lui Boc.

Fenomenul se regăseşte frapant de asemănător şi în celelalte ţări din Est. În Rusia lui Elţin toată lumea critică dezordinea şi haosul de după prăbuşirea URSS. Sub Putin, s-a făcut linişte, jurnaliştii incomozi şi criticii regimului sunt reduşi la tăcere în mod exemplar sau “se sinucid cu un glonţ in ceafă”. Mai recent, şi Ucraina s-a liniştit, presa devenind cuminţică, problemele parcă s-au rezolvat ca prin farmec, Iuşcenko nu a fost reales, nu mai crâcneşte nimeni. În Polonia, ziariştii şi intelectualii cu cea mai mare vizibilitate, Gazeta Wyborcza, vestitul Michnik şi tot imperiul mediatic al stângii, protestau, denunţau, ironizau şi condamnau cu hotărâre lustraţia şi, în general, orice făceau sau spuneau fraţii Kaczynski. Acum, după accidentul enigmatic de la Smolensk, de când stânga liberală pro-rusă are toata puterea, criticii de meserie sunt mult mai „constructivi”. Se fac că nu vad slugărnicia puterii actuale faţă de Rusia, trec cu vederea afaceri de corupţie şi abuzuri incomparabil mai mari decât cele pe care le criticau înainte. Şi nu îi mai îngrijorează decât fratele rămas în viaţă al Preşedintelui Lech Kacyznski şi refuzul unora dintre polonezi de a înghiţi explicaţiile de două ruble ale anchetei conduse de Putin privind prăbuşirea avionului.

Se instalează liniştea. Imperiul sovietic se reface, la Casa Albă nu mai e Bush, omul cel mai criticat din lume, (desigur, tot de intelectuali) chiar după ce şi-a terminat mandatul. Scutul antirachetă nu se mai pune. Putin e hotărât, în faţa lui nu prea mai stă nimic, şi deja nu mai are critici.

Dacă, Doamne fereşte, după Băsescu, vom avea un preşedinte pro-moscovit, gen Komorowski sau Ianucovici? Nu e deloc imposibil, fenomenul pare să ia proporţii epidemice în această parte a lumii. Credeţi că nu se vor găsi la noi candidaţi pentru acest rol? Dar Geoană ce căuta la Moscova pe furiş înainte de alegeri? Dacă vom avea parte de un neo-Iliescu, să vedem cine îmi va mai trimite articole alarmiste, cum că ţărişoara noastră, acum ca şi în perioada interbelică, e condusă de piloţi orbi? Şi nu mă gândesc la gesturi publice, asumate de presă şi intelectuali, mă întreb doar cine va mai îndrăzni să tulbure liniştea cyberspace-ului forwardând la toată lista sa de contacte textul apocaliptic al lui Eliade, şi susţinând că e actual.

Răul brut pare a fi mult mai acceptabil intelectualilor decât răul amestecat cu binele.

La tinichigii s-ar putea să întâlnim mai mult simţ al realităţii.