Domnul ing. Cristinel Dumitrescu s-a născut într-o familie cu veche tradiţie militară. Ca elev al liceului Mihai Viteazul, a participat la manifestaţia anticomunistă din 8 Noiembrie 1945. În 1956, fiind student la rachete, la Academia Militară, a fost arestat şi condamnat pentru uneltire la 14 ani de îchisoare. După 1964, a lucrat ca inginer.

ILD: Cum ați ajuns anticomunist la 8 noiembrie 1945? Erați în liceu, lucrurile erau normale pentru Dumneavoastră. De ce erați atât de anticomunist, încât să ieșiți în stradă?

Cristinel Dumitrescu: Pentru că, încă de la 7 ani, rudele mele erau pe front în Rusia și ascultam radioul dimineața, auzeam pe unde sunt lupte și spuneam, aici e cutare, aici e cutare, aici e tata.

ILD: Ce făcea tatăl Dumneavostra, ce funcție avea?

CD: Era comandantul Ambulanței Întâia Aeronautice și ca să vă dați seama, a căzut în încercuirea de la Stalingrad, dar pentru că era Ambulanța Aeronautică, au venit băieții cu avioanele și i-au scos de acolo. Așa că atunci când s-au întors în țară, știam ce este comunismul și de ce nu vrem comunism.

ILD: Aveați vreo afiliere politică?

CD: Nu, tata era militar, militarii n-aveau simpatii politice. Noi, însă, bineînțeles, nu puteam să fim comuniști. Nu puteam.

ILD: S-a schimbat ceva după 23 august 1944?

CD: După 23 august, când au venit rușii și au făcut ce au făcut, atitudinea anticomunistă s-a întărit.

ILD: Doar la militari, sau în general, în societate?

CD: În general. Ca să înțelegeți bine care era atmosfera… eram în liceul militar, reînființat de comuniști, unde nu eram decât trei fii de intelectuali, restul erau fii de muncitori și de țărani. Ei bine, nu erau comuniști! Fiii de țărani erau supărați foc din cauza colectivizării. Fiii de muncitori nu înghițeau treaba cu întrecerile socialiste. Deci asta era atmosfera. Ca să înțelegeți mai bine până unde s-a mers, în liceul militar fiind, în 1950 – ’51, ne-am hotorât să plecăm la partizani. Eram la Predeal. M-am dus la profesorul de franceză, în care aveam foarte multă încredere, și am spus, Domnule profesor, am vrea să plecăm la partizani, ce ziceți? Vă dați seama ce întrebare? M-a mângâiat și mi-a spus: așteptați să vă faceți mai mari. Ca să vă dați seama câtă încredere domnea acolo. De altfel, toți comandanții noștri de liceu militar erau ofițeri vechi. Toți făcuseră licee militare și așa mai departe. Asta era atmosfera.

ILD: Deci până în 1950 se menținuse atmosfera anticomunistă. După 23 august 1944 ce s-a mai schimbat în atmosfera din țară?

CD: După 23 august 1944, după ce au venit rușii și au luat soldații români din zona Focșani prizonieri, deși se făcuse pace – luptaserăm alături de ei – sigur că atitudinea a fost ostilă. Și toată lumea avea încredere în Rege. Regele o să ne ajute și o să scăpăm. Numai că au venit rușii și au impus guvernul Petru Groza. Din momentul ăsta a început reacția opiniei publice și așa a apărut 8 Noiembrie 1945.

ILD: În licee veneau politruci să vă convingă?

CD: Nu, nu veneau. Se înființase, imi aduc aminte, ceva de genul Uniunea elevilor democrați și unul dintre colegii noștri, Ghiuri Politzer, venise cu asta. Îmi pare rău să vă spun, dar l-am bătut și n-a mai făcut.

ILD: Toată clasa?

CD: Eu singur, repede, pentru că eu eram șeful clasei. Făcusem un an la Liceul militar. Pe 8 noiembrie am pelcat dimineața, pe la 7:30, la școală. Când am ajuns în dreptul școlii Iancului, în fața liceului, elevii din clasele mari: băieți, toți românii la Palat! Atât am așteptat, toți românii la palat, știam că e ziua Regelui. Ne-am urcat în tramvaie – circulau tramvaie pe atunci, pe linia asta – și ne-am dat jos la Universitate. Ne-am dat jos și am luat-o la pas repede, am ajuns în Piața Palatului. Acolo am dat peste cei de la [liceul] Gheorghe Șincai și l-am întâlnit pe președintele Uniunii românilor din străinătate, pe domnul [Dinu] Zamfirescu. El era la Șincai. Toți împreună am început să strigăm, cu un entuziasm debordant, Regele și patria!, Regele și patria!, fiindcă, de fapt, în felul ăsta simțeam că încercăm să combatem comunismul.

ILD: Aveați pancarte?

CD: Nu aveam. Plecasem de la școală, nu eram organizați. Au venit două camioane cu muncitori, prin spate, au încercat să ne împrăștie, dar nu au reușit. Au plecat ei împrăștiați. Dinspre Ministerul de Interne, care era și sediul Securității […], s-au tras câteva salve, dar nu ne-au [atins]. Entuziasm, strigăte, Regele și patria!, Regele și patria!, șamd. Toată Piața Palatului și pe străzile din jur, era plin, începând de pe la ora 8 – 8:30 [dimineața]. Se făcuse către 11 – 11:30 când au venit cei Divizia Tudor Vladimirescu și au înconjurat Piața, și au început arestări. […] Aveau mașini în care ne băgau, am reușit să scap. Când am ajuns la colț, cam în fața Cercului Militar era restaurantul Continental, unde mergeam deseori cu mama, la prânz. M-a recunoscut unul din chelneri, m-a luat de ceafă și m-a băgat în restaurant și a spus, “Stai aici, nemișcat!”. Ăștia strângeau în continuare de pe stradă tot ce apucau și m-a ținut acolo până pe la 8:30, seara, și pe la 9 am ajuns acasă.

Când s-a deschis ușa, erau înnebuniți ai mei, toți. Tata… “Unde ai fost, mă?!” – “La Rege!”. Mi-a dat o palmă, prima palmă din motive politice, pe urmă m-a luat în brațe și m-a sărutat.

Ăsta a fot pentru mine 8 Noiembrie.

ILD: Ce impact credeți că a avut 8 Noiembrie, a întârzia puțin acapararea rușilor asupra țării?

CD: Nu a întârziat pentru că forța cu care veniseră era copleșitoare.

ILD: Dar dacă nu am fi făcut armistițiu și am fi rămas cu nemții până la capăt?

CD: Dacă am fi rămas cu nemții până la capat, cred că România ar fi fost complet dezmembrată.

ILD: Și probabil ar fi fost și lupte pe teritoriul României.

CD: Sigur că da, sigur că da! Așa, armata noastră s-a dus până la Viena și până la Budapeste șamd.

ILD: Deci suntem cobeligenranți.

CD: Sigur că da, sigur că da!

ILD: Credeți că România trebuie să mai insiste asupra faptului că am fost pe Frontul de Vest? Au fost 167.000 de morți și răniti.

CD: Știu, și ne-au mulțumit americanii cu o Yalta, așa că…

ILD: Păi să le aducem aminte!

CD: De câte ori pot! De câte ori pot, le aduc aminte!