Progresistul nu pierde nici o ocazie de a-și afirma superioritatea morală și intelectuală. Se laudă neîncetat cu așa-zisa lui toleranță și se proclamă un mare umanist, extrem de sensibil la „nuanțele de gri”. În ciuda acestor pretenții la superioritate, el dovedește o profundă incapacitate de a pătrunde adevărata natură a lucrurilor. Refuză să își folosească mintea la adevăratul ei potențial și se mărginește la a repeta clișee. Una dintre temele care îi stârnesc cel mai tare interesul este avortul.

Pentru a-și susține poziția pro-avort, progresistul aduce ca argument suprem boala fătului: un copil bolnav nu ar avea de ce să se mai nască pentru că va fi chinuit toată viața și va constitui o povară pentru propria familie. Firește, avorționistul nu ar apăra viața unui copil în nici o situație, dar se folosește de această armă pentru a-i dezarma pe cei care se împotrivesc avortului.

Dintre boli, avortistul alege întotdeauna o boală grea. Adesea aduce în discuție sindromul Down și susține că în acest caz, singura „soluție umană” ar fi avortul, adică uciderea copilului în numele milei. Oricât de halucinant sună, un astfel de argument pare să aibă greutate în dezbateri, în ciuda insultei pe care o aduce intelectului și bunului simț. În realitate, cei diagnosticați cu Down nu sunt mai puțin oameni și viața lor este la fel de importantă precum cea a unui om perfect sănătos.

Împotriva susținerii avortului pentru bolnavii de Down se poate pronunța cu maximum de eficiență doar o persoană direct implicată, cineva care ar fi putut alege să renunțe la copilul său pentru că suferea de Sindromul Down și, totuși, nu a făcut-o. Un astfel de om este Cassy Fiano.

Articolul de mai jos se numește în original Choosing Life and Beating the Odds: Accepting Down Syndrome și a apărut pe Pajamas Media.

Am ales viața și am învins împrejurările potrivnice: Acceptarea sindromului Down

Cassy Fiano

Când soțul meu și cu mine am aflat că vom avea încă un copil, a fost o surpriză. În acel moment, fiul nostru Ben avea numai 6 luni și Matt se pregătea să plece într-o nouă misiune militară. Nu avea să fie acasă la nașterea acestui copil. În mod sigur nu așa ne planificasem să mai avem un copil, dar am dat din umeri și am început să facem planuri. Sarcina a început la fel ca și cea a lui Ben. Am mers la spitalul Marinei, am confirmat sarcina și am aranjat să merg la aceeași clinică unde mergeam și la prima sarcină. Și, ca și atunci când îl așteptam pe Ben, am ales să fac o echografie de prim trimestru, denumită screening de transluciditate nucală.

Acest test măsoară grosimea cefei copilului. Aceasta, împreună cu o analiză de sânge, îți spune dacă sunt șanse ca bebelușul să aibă sindromul Down. Asemenea celor mai multe prietene ale mele, am făcut testul numai pentru echografie – pentru a avea ocazia de a vea copilul pentru prima dată. Și, spre șocul și dezamăgirea mea, rezultatele testului au fost pozitive. Era o șansă din șase ca bebelușul să aibă trisomia 21 sau sindromul Down. Doctorii s-au grăbit să-mi spună că nu am motive să mă îngrijorez, că aceste teste dau mereu rezultate fals pozitive și că existau încă 80% șanse ca bebelușul să fie perfect sănătos. Totuși, pentru siguranță, am fost trimisă la un specialist aflat la o oră distanț o echografie de rezoluție mai înaltă.

Matt nu plecase încă în Afghanistan, așa că a putut veni cu mine la acea primă programare. Am văzut copilul și am aflat că vom avea un băiat. Inimioara lui bătea în timp ce se foia pe tot ecranul. Avea degețele adorabile la mâini și la picioare. După noi, arăta perfect, dar doctorul era îngrijorat și a arătat că există câteva semne de sindrom Down și posibilitatea unei malformații cardiace. Edemul mare din spatele gâtului, mi-a spus el, putea fi semn al unei malformații cardiace care putea duce la insuficiență cardiacă și la moarte intrauterină. Matt a suportat vestea destul de bine, dar eu am plâns tot drumul către până acasă și mi-am petrecut restul nopții simțindu-mă deprimată și nenorocită.

Până a doua zi, am început să devin tot mai mânioasă. Nu era nimic în neregulă cu inima, chiar doctorul recunoscuse asta. Și mai spusese, când l-a întrebat soțul meu, că edemul putea fi perfect normal și uneori dispare singur. De ce a trebuit să ne sperie atât de tare, când nu există dovezi clare că ceva nu e în regulă? Am mai făcut o programare la acest doctor, la care urma să-mi mai facă o echografie și puteam opta pentru amniocenteză, dar am jurat că dacă era la fel de pesimist ca data trecută, voi insista să merg la alt doctor.

Au trecut două săptămâni și Matt a fost trimis în Afganistan. Am vorbit despre asta de mai multe ori și, în cele din urmă, cu încurajarea lui, m-am hotărât să fac amniocenteza. Amniocenteza se face pentru a vedea dacă există malformații congenitale. Doctorul îți introduce un ac în burtă și apoi în uter și extrage lichid amniotic. Există un mic risc de avort și eu eram îngrijorată și de durere, dar amândoi aveam nevoie să știm dacă acest bebeluș are sindromul Down.

Ziua testului final a venit în cele din urmă. Ca să nu mă duc singură, a venit cu mine o prietenă al cărui soț se afla în misiune cu soțul meu. Am văzut echografia și din nou ne-am minunat cât de drăguț și perfect arăta bebelușul. Puteam vedea adorabilul năsuc, inima bătând și un copil care pur și simplu nu voia să stea locului. Era mult prea drăguț. De această dată, doctorul s-a arătat mai optimist. Vestea bună era că toate cele patru compartimente ale inimii erau acolo și băteau, ceea ce, ne-a explicat el, era cel mai bun lucru pe care-l puteam la 17 săptămâni, ținând seama de faptul că inima este prea mică pentru a putea vedea ceva mai detaliat. Și edemul de la ceafă? Era tot acolo, dar nu crescuse, ceea ce, a spus el, era de asemenea un semn bun. De obicei, ne-a spus el, edemul crește în timp. M-am simțit mai optimistă că nimic nu va merge rău. După cum mi se tot spunea, doctorii care se ocupă cu situații de risc-maxim au tendința să meargă spre scenariul cel mai rău. Multor oameni li s-a spus că bebelușii lor au sindromul Down și apoi s-a dovedit că doctorii nu aveau dreptate. Eram tânără, copilul era sănătos. Probabil nu aveam de ce să îmi fac griji.

Au trecut câteva zile și eram surprinzător de calmă. Apoi, în jurul orei 6, într-o seară de vineri, a sunat telefonul. Era cineva de cla clinică, întrebându-mă dacă pot vorbi la telefon cu doctorul. În acel moment am știut că nu avea să fie o veste bună.

Rezultatele amniocentezei au venit: sex masculin, pozitiv pentru trisomia 21 sau sindromul Down. La telefon am rămas calmă, am ascultat ce a spus doctorul și am răspuns corespunzător. Când m-a întrebat dacă am alte întrebări, am zis nu. Am programat următoarea vizită și am încheiat convorbirea. Aproape imediat am izbucnit în lacrimi. Mi-am sunat mama și apoi pe prietena mea cea mai bună ca să le dau vestea. Am petrecut mare parte din noaptea plângând. Cum de ni se putea întâmpla asta? Și de ce? Mă tot gândeam că am 27 de ani. Șansele ca asta să se întâmple sunt de 1 din 1000. De ce noi? Eram zdrobită, ceea ce mă făcea să mă simt chiar mai rău. Totuși, era copilul meu. Ce fel de mamă reacționează așa? Este în continuare copilul meu, chiar dacă are sindromul Down. De ce eram așa de supărată? Mă tot gândeam că o mamă bună nu ar fi fost supărată. Din fericire, s-a întâmplat că Matt a putut suna în acea zi și a suportat vestea foarte bine. Pentru el aproape că nu se întâmplase nimic. OK, este un pic altfel, dar ce-i cu asta? Este în continuare copilul nostru și ne vom descurca. Îmi doream să fiu la fel de puternică precum era el.

Următoarele trei zile au fost un montaigne-russe emoțional. De fiecare dată când mă gândeam la copil, încercam să vorbesc despre el, sau începeam să studiez sindromul Down, începeam din nou să plâng. Mă simțeam pierdută și neajutorată. Nu știam ce să fac sau ce să gândesc. Terminarea sarcinii era o variantă, dar nu pentru noi. Avortul niciodată nu mi-a trecut măcar prin minte – oricât de înfricoșător era diagnosticul, sub nici o formă nu aș fi omorât acest bebeluș. Era al nostru și îl iubeam. Eram doar îngrozită. Dacă va avea probleme cu inima? Existau șanse bune să treacă printr-o operație pe cord în primele luni ale vieții. Îmi imaginam copilul cu perfuzii și ace și fire peste tot și începeam din nou să plâng. Va putea să aibă o viață normală? Asupra unui lucru am fost cât se poate de clară și în legătură cu el deja îmi avertizasem familia și prietenii: acest copil nu avea să fie tratat diferit de Ben. Dacă cineva o făcea, nu avea să mai fie lăsat să facă parte din viața copiilor mei. Punct. Dar nu poți controla străinii. Nu poți controla felul cum alți copii îl vor tachina pentru că este diferit. Oare își va petrece restul vieții cu oameni care îl tratează de parcă este prost sau fără rost? Ce fel de viitor ar putea avea? Mă speria să mă gândesc la toate astea.

După câteva zile în care starea mea de spirit a oscilat între bună și proastă, m-am trezit într-o dimineață și am cedat. Mi-am pus capul pe birou și am început să plâng necontrolat. Aproape imediat, Ben s-a trezit și a început să plângă în pătuț. Mi-am revenit – când ai un copil nu-ți mai permiți să cedezi emoțiilor – și m-am dus la el în cameră. Fața i s-a luminat când m-a văzut; m-a îmbrățișat, a scâncit și mi-a zâmbit. L-am îmbrățișat cât de tare am putut și m-am întrebat dacă știa că aveam nevoie chiar atunci să mă înveselească.

Mai târziu în acea zi, am citit eseul lui Perl Kingsley Bine ați venit în Olanda despre aflarea veștii că vei fi părintele unui copil cu nevoi speciale. Ea spune că a avea un copil e ca o călătorie în Italia. Citești toate ghidurile, înveți italiana și îți propui să vezi toate punctele de atracție italiene. Dar când cobori din avion, îți dai seama că te afli în Olanda. Și deși trebuia să mergi în Italia, toți prietenii tăi au mers în Italia și ai visat Italia toată viața ta, acum ești în Olanda și trebuie să rămâi aici. Dar după confuzia și frica din momentul inițial, începi să realizezi că, deși Olanda este mai puțin atrăgătoare decât Italia, are o mulțime lucruri drăgălașe și minunate. Pierderea visului de a merge în Italia va fi mereu dureroasă, dar dacă rămâi fixat asupra ei, vei rata toate lucrurile minunate și deosebite din Olanda.

Citind, am izbucnit în plâns – ca de obicei – dar a fost pentru mine un punct de cotitură. Pentru prima dată, am înțeles că nu este sfârșitul lumii. Nu asta îmi planificasem și nici într-un milion de ani nu mi-aș fi imaginat că voi fi părintele unui copil cu nevoi speciale. Și, deși totul va fi diferit de acum înainte, asta nu trebuie să fie ceva rău. Încă mai eram speriată, dar eram gata să trec dincolo de frică, tristețe și confuzie.

Tot mai plângeam din când în când, dar într-o zi m-am oprit. Studiam sindromul Down. Afecțiunea apare când există încă un cromozom 21 în plus, de aici numele trisomia 21. Cei mai mulți indivizi se nasc cu 46 cromozomi. O persoană cu sindromul Down are 47. Este cea mai obișnuită cauză de malformații congenitale. A avea un copil cu sindrom Down înseamnă risc crescut pentru multiple probleme de sănătate: malformații congenitale ale inimii, probleme cu respirația și auzul, Alzheimer, leucemie în copilărie și probleme de tiroidă. În ciuda tuturor acestora, speranța de viață a crescut foarte mult și în prezent este de 60 de ani. Femeile mai în vârstă au cel mai mare risc de a avea un copil cu sindromul Down, dar cei mai mulți dintre ei sunt născuți de femei tinere pentru că femeile tinere au mai mulți copii. Nimeni nu știe precis de ce unii copii dezvoltă sindromul Down, dar cercetările se află în desfășurare și îi fac pe oamenii știință să fie încrezători că vor putea ameliora ori chiar vindeca boala.

Apoi am dat peste încă un fapt înfiorător: cei mai mulți copii cu anomalii cromozomiale precum trisomia 18 sau trisomia 21 mor înainte de naștere (doctorii estimează că 80% dintre ei). Aflând asta, totul s-a schimbat. Mi-am dat seama că acest copil – pe care ne-am hotărât să îl numim Wyatt – era micul nostru miracol, un băiețel care prin simpla lui supraviețuire a învins deja toate împrejurările potrivnice. Am plâns încă o dată, dar de această dată, lacrimile erau de bucurie.

În cele din urmă, am început să fiu mai plină de speranță. Suntem norocoși din atâtea puncte de vedere. Medicina modernă a avansat atât de mult încât oamenii care au sindrom Down pot trăi cu decenii mai mult decât oricând înainte. Și în media poți vedea exemple minunate de copii bolnavi de Down. Este băiețelul din reclamele Target și Nordstrom, fetița care tocmai a semnat un contract cu una dintre cele mai prestigioase agenții de modeling. Îmi dă speranță că poate începem să-i acceptăm mai bine pe cei cu dizabilități. Tot mă tem că va avea malformații la inimă. Încă mă tem că va fi tachinat. Dar temerile astea nu mă mai copleșesc. În schimb, mă gândesc cât de norocoși suntem că avem acces, prin armată, la Programul pentru Membrii de Familie Deosebiți. Mă gândesc cum, prin terapie timpurie și tratându-l la fel cum îl tratez pe Ben, ar putea crește cu ușurință la fel ca orice alt băiețel.

În cele mai multe cazuri, toți cei cărora le-am dat vestea au reacționat bine. Numai o persoană s-a comportat de parcă era sfârșitul lumii, ceea ce cred că a fost un rezultat total foarte bun. Cei mai mulți oameni mi-au spus că este normal să fiu emotivă și speriată. Mulți dintre ei au menționat-o pe Sarah Palin, și au evidențiat că până și ea s-a gândit la avort când Trig a fost diagnosticat cu Down (inexact: Sarah Palin a spus că ar înțelege de ce cineva s-ar gândi la avort n.t. ). Dar asta nu pot înțelege și acum mă aflu în aceeași poziție. În jur de 90% dintre copiii diagnosticați cu sindromul Down sfârșesc prin a fi avortați, ceea ce găsesc că este sfâșietor. Cum poți să faci așa ceva? Pur și simplu nu înțeleg.

Am văzut acest copil de mai multe ori. L-am văzut mișcându-se, l-am simțit dând din piciorușe și i-am privit inimioara bătând. Și nu îmi pot închipui cum cineva ar putea vedea asta, iar și iar, și apoi să ucidă acel bebeluș numai pentru că… pentru că ce? Pentru are un cromozom în plus? Oricât am fost de speriată de toate, nu am fost într-atât de proastă, încât să cred că dacă are sindromul Down, Wyatt va avea parte de o viață oribilă. Avortul mi-a fost menționat de mai multe ori ca soluție de către doctor (care a și subliniat că cele mai multe femei din zona noastră care au copii diagnosticați cu Down NU îi avortează), dar gândul m-a îngrozit întotdeauna. Cum ar putea face cineva așa ceva? Copilul tău are un handicap, așa că îl ucizi? Mă aflu acum în acea situație și – îmi pare rău, Sarah Palin -, dar nu, nu înțeleg. Nu înțeleg cum ar putea cineva fie și ia în calcul așa ceva. Oricât am fost de speriată și emotivă, avortul niciodată nu mi-a trecut prin cap. Sper sincer să înceteze uciderea în masă a copiilor cu sindrom Down. Poate că dacă atâtea mame nu și-ar omorî copiii pentru că sunt diferiți, noi ca societate am avea o mai bună înțelegere a oamenilor cu nevoi speciale.

Nu sunt foarte sigură încotro trebuie să merg. Am multe de învățat și foarte multe de planificat, dar în loc să mai fiu speriată, în general sunt optimistă. Sunt entuziasmată să îmi întâlnesc fiul și să văd ce putem realiza împreună în această lume. Sunt hotărâtă să îi dau cea mai bună viața pe care pot să i-o dau și să mă asigur că are parte de același tratament și aceleași oportunități de care va beneficia și celălalt fiu al meu. Va fi mult de muncă și vor fi multe perioade grele, dar nu pot să nu mă gândesc că va fi și mult râs, multă fericire și și multă speranță pentru viitor, așa cum este în cazul fratelui său mai mare. Oamenii au spus că Dumnezeu ne-a ales pe Matt și pe mine să îi fim părinți pentru că El știa că ne putem ridica la înălțimea provocării situației și poate că este adevărat. Tot ce știu este că acest copil va fi iubit, cu sau fără sindrom Down, și că sper că va veni într-o lume mai bună, una lipsită de limitări asupra a ceea ce poate realiza.

Cassy Fiano și Wyatt

Sarcina fiicei mele a fost în mare măsură asemănătoare cu a ta. Și nepoțelul meu are Sindromul Down. [Fata mea] Avea 30 de ani când l-a născut. În primul an de viață a trecut prin mai multe operații și a fost greu, dar și-a luat revanșa pentru tot!

Este un copil de 3 ani activ, recunoaște culorile și participă la o micuță clasă de preșcolari. Îl iubește pe SpongeBob, își iubește câinele și își iubește familia cu toată inima.

Când i-am zis tatălui meu de 85 de ani că strănepotul lui are Sindromul Down, s-a gândit pentru un moment și a spus: „Va face bărbați de ispravă din frații săi și oameni mai buni din noi toți.”

Și cred că a reușit.

Grandma

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

26 COMENTARII

  1. ”Ei (cei anti-avort) se gândesc doar cum să salveze fetusul, dar nu se gândesc cum voi crește copilul”…

    Gestul lor este, de fapt, unul pur umanitar, altruist. Tocmai din grija lor pentru copil se decid să-i ia viața. Dacă nu s-a înțeles până acum de către fasciștii de dreapta.

    Mesajul meu pentru progresiști (sau liberali, aceeași mizerie):
    DUHUL RĂULUI… sau ce ar putea provoca gânduri necreştinești unui creştin

    Nu ratați mărturia Giannei de la comentariul 4

  2. Foarte frumoasa marturisire, iar fotografia cu mama si fiul e adorabila 🙂 Ceea ce am remarcat si cred ca a fost esential pentru femeia asta, este ca a avut sprijinul sotului, care a ajutat-o in mod special. Chiar daca toata lumea iti spune ca e ok, daca cel de langa tine nu te sustine sau chiar daca te sustine, o face doar de dragul tau si nu din convingere proprie, cred ca sansele de a trece cu bine peste un asemenea test sunt mult diminuate.
    Comentariul bunicului face toti banii. 🙂

    Am avut si eu o colega a carei fata are un copil cu sindromul Down. Din fericire parintii nici nu si-au pus problema avortului din care stiu, iar pentru bunica (colega mea) era favoritul nr. 1.

  3. Discuția nu e nouă. Iată un caz clasic – discuție între un adept și un inamic al eugeniei: „-Tatăl alcoolic, mama tuberculoasă (sau invers, sau sifilis), primul copil născut mort, al doilea…nu mai știu ce defecte… Recomandați întreruperea celei de-a treia sarcini ? -Desigur ! -L-ați pierdut pe Beethoven !” Citită în Science et Vie prin anii ´70 dar nu pot preciza numărul și articolul. Oricum se pare că această ascendență nu poate fi disociată de surzenia lui.

  4. Iată un fragment din intervenția de mai sus

    Scriitorul, filosoful și apologetul creștin britanic G.K. Chesterton, supranumit „prințul paradoxului” scria că uneori adevărurile și faptele în ansamblul lor sunt lesne ignorate din cauza detaliilor, adică „nu vedem pădurea din cauza copacilor” (too large and too close to be seen)1, așa că pentru a le aprecia corect trebuie să le privim dintr-un punct exterior, mai îndepărtat. Problema avortului terapeutic (în special, dar și a avortului în general) se regăsește în această sintagmă. Trăind într-o cultură impregnată de decenii cu avort, un act considerat banal și la fel de accesibil ca scoaterea unei măsele (particularizând, România este chiar una dintre tristele performere mondiale la acest „sport” sinistru), ne este dificil să apreciem integral cât este de detestabilă și inumană această practică și cât de serioase sunt implicațiile sale asupra celor născuți.

    Privind în ansamblu, precum ne recomandă Chesterton, vedem că avortul „terapeutic”, pe lângă a fi un oximoron (căci, cum poate vindeca un act care ucide?) este chiar de două ori mai grav decât avortul „la cerere”, atât pentru că agresiunea se produce cu acordul și la cererea părinților, cât și pentru că victima nu este doar fără apărare, ci și bolnavă, deci are nevoie de îngrijire și afecțiune suplimentare.

  5. Pro Vita, multumim pentru link-uri!

    Am citit documentul si impartasesc revolta domnului Stanciu. Nu auzisem de acest caz. Nu ma mira, dar cred ca a facut foarte bine ca l-a dus in instanta pe respectivul doctor. Trebuie sa fim fermi cand avem de a face cu eugenisti care-si propun sa ii distruga pe “inferiori”. Aici nu poate exista cale de mijloc.

    Dinny> Am cautat mult o poza cu Wyatt si am fost foarte incantat cand am descoperit-o pe asta. Mama si copilul, minunat! 🙂 O fi avand Facebook nenumarate pacate, dar ce-i al lui este al lui. Vreau sa cred ca in timp va exista mai multa intelegere fata de aceste cazuri. Nu, fireste ca nu le cer progresistilor sa gandeasca sau sa dea dovada de mila. Nu, imi doresc doar ca oamenii obisnuiti, neimplicati in campanii ideologice impotriva firii, sa nu se mai lase intimidati de diversiunile astea grosolane.

    Pregatesc un material pe o alta tema la fel de incarcata emotional: avortul in caz de viol. Si in aceasta situatie se scapa din vedere nevinovatia celui care plateste cu viata…

    Vasiliu Mircea Paul> Multumesc pentru “discutie”. O citisem candva pe Internet, nu mai stiu unde si nici cand, dar sigur este ca am uitat de ea. E de tinut minte! 🙂

  6. Buna ziua,
    De formatie sunt medic. Am citit cu mare interes articolele de pe site-ul dvs., parerile pro/contra si link-urile.
    Prin prisma profesiei sunt de acord cu avortul in unele situatii – nu reiau argumentele medicale.
    Dar ce facem cu saracia ? Ce facem cu multimea de copii amarati trimisi dezbracati sa cerseasca – stiti bine la ce categorii sociale ma refer.
    Care este copilaria acelor copii ? Care este viitorul lor ?
    Nu stiu, chiar n-as vrea sa credeti ca sunt un ticalos, dar, din pacate, unii copii nu au pentru ce sa se nasca…sau da, pentru ca “parintii” lor sa traiasca din alocatii.
    Ati fi de acord cu distribuirea gratuita (insotita de o campanie de educare) de anticonceptionale pentru anumite paturi sociale ?

    Am un copil, un baietel de 4 ani, adoptat…

  7. Marius,
    nu există nicio îndoială, nu poate fi justificată crima, omorul, prin intenții generoase

    teoretic, se poate ivi o modă, o ideologie, care să considere că medicii sunt oameni foarte nefericiți; motive se pot găsi, nu e un job ușor, înveți de-ți ies ochii, renunți la tot felul de chestii, apoi vezi atâta durere și suferință, etc etc
    se vor organiza campanii de awareness, se vor face filme înduioșătoare, și se va propune soluția finală
    Marius se va opune, și eu mă voi opune, dar ni se va răspunde că noi nu suntem obiectivi, pt că suntem în cauză, suferim atât de mult, pt că suntem medici, încât nu mai gândim limpede, știe statul mai bine, știe UE, au zis experții și sondajele…

    poate sună sf, ce am zis cu medicii, dar deja eutanazia se practică pentru depresie în Olanda – nu mai vorbim de bătrânețe, boli cronice, invalidități rezultate din accidente, etc, astea de mult erau considerate justificări pt uciderea celor care suferă de ele
    poate că nu e atât de departe ziua când vor fi exterminați din compasiune cei decepționați în dragoste, cei care au fost dați afară din serviciu, cei cărora li s-a furat mașina și suporterii echipelor care au pierdut meciul

    în fond, e același raționament – unele categorii de oameni sunt socotite prea nefericite ca să mai trăiască, și nu sunt neapărat întrebate ce părere au de ideea asta
    Vorba lui Reagan, toți cei care apără avortul sunt oameni care deja s-au născut…

  8. D-na Cernea,
    Am o mare admiratie pentru articolele si emisiunile dvs. Daca ar fi mai multe persoane ca dvs. care sa iasa in public, poate am avea o societate mai buna.
    Strict personal si din punct de vedere medical va spun cu mana pe inima ca daca maine mi se va pune un diagnostic grav, as face imediat doua lucruri:
    – as cere inca doua pareri, undeva afara
    si daca se confirma
    – as face rost de o cantitate suficienta de morfina (pentru ca in Romania nu este legalizata eutanasierea),
    Poate suna dur din partea unui medic, dar viata nu merita traita in orice conditii…

  9. @Marius

    Nu putem scăpa de sărăcie omorându-i pe săraci. Ăsta este nazism pur – ei îi eutanasiau pe bolnavii mintal din același motiv, „de milă”.
    Sunteți cinic și rău și vă puneți în afara valorilor meseriei. Mâna care vindecă nu poate fi mâna care ucide!

    Dacă vă pasă într-adevăr de cei săraci și doriți să le îmbunătățiți starea, vă invităm să sprijiniți sistemul de protecție și solidaritate instituit de organizațiile provita în țară.

  10. @10
    Ma tem ca m-ati inteles complet gresit.
    Nu am spus sa-i omoram pe saraci, rog mai multa atentie la lecturare.
    Am spus ca unii copii nu AU PENTRU CE sa se nasca, nu ca nu TREBUIE sa se nasca.
    N-ati raspuns in schimb nimic la problema legata de birth control-ul categoriilor sociale sarace, care au DEJA “x” copii.
    Si nu prin legarea trompelor sau prin vasectomie, ci prin produse anticonceptionale + educatie.
    Va implicati in astfel de proiecte ?
    Urasc sa fac caz din asta, nu-mi arog niciun merit, dar ma fortati: am ADOPTAT un copil. Nu pentru mine, ci pentru EL. Din pacate atat am putut face – un singur copil.
    Sunt nazist ca nu VREAU ca alti copii sa sufere ingrozitor ?

  11. Buna ziua, Marius!

    Dar ce facem cu saracia ? Ce facem cu multimea de copii amarati trimisi dezbracati sa cerseasca – stiti bine la ce categorii sociale ma refer.

    Ce putem face? Sa ii ajutam, fiecare cum poate mai bine, si sa aplicam legea.

    Inteleg ca dvs. ati adoptat un baietel (nu pot decat sa va felicit pentru indrazneala si gandul bun). Prin ceea ce ati facut, ati salvat un om (nu e cazul sa ne ferim de cuvinte aparent mari) de la o viata mai grea. In aceasta tara sunt multi oameni care ar vrea sa aiba copii, nu pot din diverse motive, si care ar adopta. Daca pentru acel copil cineva hotara in locul lui, pornind de la ideea „care sunt sansele sa fie adoptat? E condamnat la o viata grea, in mizerie, n-are nici o sansa”, dvs. nu ati mai fi fost astazi parinte.

    Ceea ce incerc sa spun este ca oamenii merita sa li se acorde o sansa. Avortul refuza orice sansa, condamna definitiv la neant.

    Saracia si saracii nu vor dispare niciodata din lumea asta. Tot ce putem face este sa ii ajutam pe cei mai putin norocosi. Acesta este adevaratul umanism si trebuie sa ne ferim de alternativa eugenista. Pentru a fi mai clar, va recomand sa cititi, cand aveti timp, Avort, liberalism si eugenie. Titlul imi apartine, dar nu am scris decat introducerea. Textul este un capitol dintr-o carte scrisa de Jonah Goldberg.

    P.S. O cunostinta de-a mea avut parte de o viata foarte grea. Tatal ei a luat-o de langa mama si nu s-a ocupat de ea aproape deloc. A fost crescuta de alte „rude” ale sale, adesea chinuita si umilita. Totusi, dupa toate prin cate a trecut, concluzia ei era una singura: „Eu ma bucur ca m-am nascut”.

  12. @12Vlad M.
    Buna ziua,
    Citisem acel articol. Urmaresc acest site de multa vreme, articolele/autorii sunt de exceptie.
    Aveti dreptate, sunt pur si simplu orori cele prezentate in respectivul articol. Sper sa gasesc si cartea.
    Subliniez din nou, imi este o mila cumplita – aproape ca mi se face rau – cand vad copii chinuiti. Poate urmele fizice se vor sterge, cele psihice – niciodata. De asta spun ca ar trebui facut ceva in aceste cazuri – in concordanta cu legea si normele crestine.
    De asta afirm ca ar putea fi o solutie “pilulele”. Cum s-ar putea face, greu de spus…

  13. @ 13
    Marius

    Ați deschis aici cel puțin două teme despre care s-ar putea scrie foarte mult, și, din păcate, nu este aici, la „comentarii”, destul timp și loc, pentru a le trata suficient de amănunțit. Vom încerca să revenim cu articole pe aceste teme. Deocamdată, nu fac decât să sugerez, în linii mari, unde ar trebui căutat răspunsul – în concordanță cu normele creștine, așa cum bine spuneți.

    N-ati raspuns in schimb nimic la problema legata de birth control-ul categoriilor sociale sarace, care au DEJA “x” copii.

    Subliniez din nou, imi este o mila cumplita – aproape ca mi se face rau – cand vad copii chinuiti. Poate urmele fizice se vor sterge, cele psihice – niciodata. De asta spun ca ar trebui facut ceva in aceste cazuri – in concordanta cu legea si normele crestine.
    De asta afirm ca ar putea fi o solutie “pilulele”. Cum s-ar putea face, greu de spus…

    Strict personal si din punct de vedere medical va spun cu mana pe inima ca daca maine mi se va pune un diagnostic grav, as face imediat doua lucruri:
    – as cere inca doua pareri, undeva afara
    si daca se confirma
    – as face rost de o cantitate suficienta de morfina (pentru ca in Romania nu este legalizata eutanasierea),
    Poate suna dur din partea unui medic, dar viata nu merita traita in orice conditii…

    Sper să nu vă supăr, dar trebuie să vă spun că în ambele chestiuni, și aceea a contracepției, și aceea a eutanaziei, abordarea creștină este cu totul diferită de aceste formulări. Dacă legăm valoarea vieții unui om de un nivel minim, considerat acceptabil, de bunăstare fizică (să zicem, lipsa bolii grave), sau materială (lipsa sărăciei) – excludem, poate fără a realiza că facem asta, dimensiunea transcendentă, vocația omului la fericirea veșnică. Dvs. asta faceți, când spuneți că viața nu merită trăită în orice condiții, sau că unii copii nu au pentru ce să se nască.
    Credința este, desigur, un act personal, care cere curaj, pentru că acela care se decide pentru credință acceptă că nu deține el controlul, pariază totul pe încrederea în Cuvântul altuia, pe relația lui personală cu Hristos. Rațiunea ne poate duce până în pragul credinței, sunt argumente raționale foarte solide care arată că Universul are un creator inteligent, sau că lucrurile relatate în Biblie s-au întâmplat într-adevăr, și pot fi confirmate, adică Dumnezeu nu numai că există și este Creatorul a tot ceea ce există, dar s-a dezvăluit oamenilor, a intervenit în istoria lor. Credința este un pas mai mult decât acceptarea acestor realități, și este, cum spuneam, o decizie cu totul personală, care schimbă total perspectiva pe care omul o are asupra vieții lui și a celorlalți.
    Statul nu poate să impună credința personală a cetățeanului. Dar nici nu are dreptul să o excludă. Adică să raționeze și să legifereze ca și cum Dumnezeu cu siguranță nu există, viața veșnică nu există, totul se petrece doar aici, viața înseamnă doar existența biologică și materială. Din păcate, asta se întâmplă în multe cazuri, deși nu este nici normal, nici justificabil dpdv rațional. Și nu este, pentru că nimeni nu a putut și nu poate aduce dovada sigură și definitivă a inexistenței lui Dumnezeu și a Împărăției Sale. Ateismul, deci, nu este altceva decât o sectă. Nu are niciun drept să-și impună perspectiva, suprimând, a priori, din orice discuție, dimensiunea verticală a omului.

    Creștinismul ne îndeamnă nu numai să ajutăm pe săraci și pe bolnavi, ci chiar să le slujim vâzând în ei pe însuși Hristos. Dar creștinismul nu promite eradicarea sărăciei și a bolii. Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. „Pe săraci îi veți avea tot timpul cu voi”, zice Mântuitorul. El nu spune, veniți la Mine, că veți fi bogați și super-fit. Spune, „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Crucea este un element necesar mântuirii.
    A dori să eliminăm crucea din lume este și nerealist și distrugător.

    Fericirea, din perspectivă creștină, este viața cu Dumnezeu. Aici pe pământ, și dincolo. Fericirile din Evanghelia după Sf. Matei cap. 5 descriu numai situații paradoxale pentru omul postmodern – cum să fie fericiți cei săraci, fericiți cei ce plâng, fericiți cei asupriți… Ideea este că un om sărac poate fi mai aproape de Dumnezeu decât unul bogat. Iar sărăcia lui poate fi o ocazie și pentru bogat să se apropie de Dumnezeu, ajutându-l pe sărac. La fel și cu cei necăjiți, bolnavi, etc. Și cu cei asupriți pentru dreptate – tot ce se știe despre martirii tuturor timpurilor este că și-au dat viața bucuros pentru Dumnezeu.

    Fericirea nu este legată matematic de bunăstare, nici măcar aici, pe pământ. Asta au spus mai toți înțelepții lumii, nu numai cei creștini.
    Un copil dintr-o familie săracă poate fi, alături de cei 10 frați și surori, mai fericit decât mulți copii de milionari, singuri la părinți. Comparați numai destinul sutelor de copii crescuți de Părintele Tănase la Valea Plopului, în condiții extrem de modeste, dar cu nețărmurită dragoste, cu destinul beizadelelor, descendenților VIP-urilor post-comuniste. În primul caz, au rezultat tineri buni și curați; sunt săraci, dar nu se plâng, unii au învățat carte, alții lucrează și îi ajută pe cei mai mici. În cazul al doilea, știm prea bine, sunt pline ziarele de scandal de informații.

    În privința bolii grave, vă sugerez să luați contact cu o fundație sau vreo inițiativă care se ocupă de îngrijiri paliative. Să vedeți cum poate fi îngrijit un pacient cu o boală terminală, în respect și demnitate. Ați putea vedea cât de importante sunt acele ultime săptămâni sau zile, practic schimbă semnificația întregii vieți de până atunci. Oamenii se împacă, în acele zile, cu Dumnezeu și cu semenii. Suferința lor și a familiei capătă sens. Se spun lucruri care nu s-au spus o viață întreagă. Dragostea și dăruirea celor apropiați, are și ea o mare importanță. Suferința fizică, și durerea legată de despărțirea iminentă, fac în așa fel încât lucrurile își recapătă adevărata semnificație, pe care ar fi trebuit să o aibă – dispar iluzii, prefăcătorii, orgolii, resentimente. Oamenii sunt capabili de sacrificii, de slujire, pierd nopți și se străduiesc zile întregi să fie alături de cel bolnav. Nu numai rudele, uneori prieteni, colegi, vecini. Nimic din toate aceste lucruri frumoase și bune și adevărate, nu s-ar întâmpla dacă, la auzul diagnosticului, pacientul ar fi executat, sau și-ar lua singur viața – excluzându-se prin aceasta de la mântuire.

  14. Buna ziua,
    Revin si va supun atentiei “cazul” Milita Simovici, Iasi – 4 copii, cu tati diferiti; 22 ani, foarte aproape de retard maxim.
    Toti copiii sunt la orfelinate. La propunerea directiei locale de protectie sociala, a acceptat sterilizarea chirurgicala.
    Strict umanitar, in conditiile societatii romanesti (de ex., nici unul din copii nu este inca adoptat), a fost o propunere corecta sau nu ?
    Multumesc pentru opinii.

  15. Am citit despre el. Nu mai stiu unde, pe Daily Mail sau pe LifeSiteNews, dar am citit despre el. Omul asta are o putere extraordinara. 🙂

  16. Desi e lung si am terminat tarziu traducerea, mi se par importante ideile din textul de mai jos, mai ales aceea ca argumentele impotriva avotului si eutanasiei tin de dreptul la demnitate umana, care e secular. (Ceea ce nu inseamna ca nu exista si considerente religioase).

    George Pell – God and Caesar – The Catholic University of Amercia Press, Washington, 2007, pag15-20

    Despre Lege şi Moralitate

    (…) Dispreţul pentru moralitate şi religie a dus la o anumită abordare a legii. Regimurile totalitare au batjocorit legea şi domnia legii, stabilind legi care consfinţesc drepturi şi protecţie mărite în timp ce stăpânesc prin teroare aplicată prin proceduri pseudolegale. Nu este o întâmplare faptul că legea s-a degradat în acest fel în acelaşi timp în care ce relgia şi moralitatea au fost subminate.

    Nu trebuie nici să se creadă că acest fel de logică se desfăşoară numai în dictaturile totalitare. Papa Ioan Paul al II-lea a avertizat în encliclica din 1995 Evangelium vitae că atunci „când dreptul original şi inaliendabil la viaţă este pus sub semnul întrebării sau negat în temeiul votului parlamentar sau al voinţei unei părţi a oamenilor – chiar dacă e o majoritate”, dreptul la viaţă încetează să fie un drept bazat „pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este devine un supus al voinţei părţii celei mai puternice”. O societate care ia asupra sa puterea de a hotărî cine se bucură şi cine nu se bucură de dreptul la viaţă nu mai este ”o casă comună” pentru toţi. Legalitatea aparentă a porceselor şi deciziilor sale în acest domeniu este o trădare a legalităţii, deoarece dacă idealul democratic nu „recunoaşte şi apără demnitatea fiecărei persoane umane, atunci acesta este trădat chiar în fundamentele sale”. Un stat care recunoaşte prin lege „dreptul” la infanticid şi la eutanasie înseamnă că „atribuie libertăţii umane o semnificaţie perversă şi malignă: aceea a unei puteri absolute a unor asupra altora. Aceasta este moartea libertăţii adevărate” http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_25031995_evangelium-vitae_en.html (20).

    Avortul şi eutanasia sunt în centrul dezbaterilor despre religie, moralitate şi lege. Cei care sprijină „drepturile” la avort şi eutanasie descriu (sau ridiculizează) de obicei principiile opuse ca fiind „religioase” în încercarea de a le face nedemne de a fi luate în considerare de legislatori sau de jurişti. Într-o altă dezbatere, legeată de aceasta, li se spune celor care au opinii diferite că nu au dreptul să „impună” vederile lor personale întregii comunităţi. Se ştie şi că acest argument e adus şi de legislatorii care vor să păstreze sprijinul electoratului tradiţional şi, totodată, să sprijine legi proaste.

    Amândouă argumentele sunt foarte problematice. Într-o democraţie nu se poate accepta sugestia că vederile religioase ar trebui să fie reduse la tăcere sau că ar trebui să fie excluşi credincioşii din dezbaterea publică. Persoanele religioase au tot atâtea drepturi ca şi cele nereligioase să îşi prezinte şi susţină vederile. Argumentul că viziunile personale nu trebuie să fie impuse altora este incoerent şi înşelător. Este incoerent pentru că o mare parte din legi „impun” o anumită viziune morală asupra societăţii în general. Ar fi nesincer să se pretindă că legalizarea avortului la cerere sau eutanasia nu impun o anumită viziune morală asupra societăţii. Aceasta este valabil în mod deosebit când argumentele pentru avort şi eutanasie sunt bazate pe drepturi. Apelul la drepturi este un argument moral, şi tocmai apelul la autoritate morală dă putere legilor care consfinţesc drepturi.

    Argumentul asupra impunerii moralităţii personale este şi înşelător, şi aceste este probabil cea mai importantă critică ce trebuie să i se aducă, mai ales din perspectiva practică a celor care se implică activ în apărarea vieţii în spaţiul public. În pasajul din Evangelium vitae citat mai sus Ioan Paul al II-lea nu invocă legea lui Dumnezeu sau cele zece porunci ca motive de împotrivire la atacurile împotriva vieţii, deşi în altă parte în enciclică temeiurile religioase şi creştine ale aceastei poziţii sunt prezentate pe larg. În schimb, îşi întemeiază această opoziţie pe „inviolabilitatea demnităţii persoanei”, conceptul pe care se bazează şi majoritatea teoriilor drepturilor. Este oare apărarea vieţii pe temeiul inviolabilităţii demnităţii persoanei acelaşi lucru cu impunerea viziunii morale personale asupra restului comunităţii?

    Dacă este, atunci acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru legile împotriva genocidului, sclaviei şi a discriminării nedrepte, care sunt de asemenea bazate pe inviolabilitatea demnităţii persoanei umane. Dacă opoziţia faţă de avort şi eutanasie nu este nimic mai mult decât o chestiune „personală”, un produs al credinţelor morale şi religioase idiosincratice, atunci la fel este şi opoziţia faţă de sclavie şi genocid. Este un indicator intereseant asupra adâncimii confuziei noastre ca un legislator care personal s-a opus legalizării sclaviei, însă a votat totuşi în favoarea ei, să fie privit ca un şarlatan, în timp ce un legislator care face acelaşi lucru în legătură cu avortul să fie privit ca un erou moral.

    În această confuzie începem să vedem ce se află îndărătul avertismentului surprinzător al lui Ioan Paul al II-lea despre „democraţia care se deplasează în realitate către o formă de totalitarism”. Aceasta începe să se întâmple la nivel practic când susţinem că drepturile care îşi au sursa în demnitatea umană sunt totodată şi chestiuni care se „tărguiesc”. Drepturi noi pot fi pretinse sau create şi orice ce privilegii negociate pe marginea lor sunt garantate prin referinţa la demnitatea umană, chiar şi atunci când aceste noi drepturi sunt îndreptate împotriva demnităţii unora, de exemplu, a nenăscuţilor sau a bătrânilor bolnavi.

    Această confuzie asupra naturii drepturilor le degradează valoarea şi subminează principiile fundamentale ale democraţiei. O astfel de libertate devine treptat o tiranică „libertate a celui puternic împotriva celui slab, care nu au altă posibilitate decât să se supună” (Ibid. 19-20). … Legată această idee de libertate ca autonomie absolută este estomparea noţiunii de principii morale universale şi scăderea adevărurilor morale constrângătoare. „Libertatea se neagă şi se distruge pe sine şi devine un factor care duce la distrugerea altora atunci când nu mai recunoaşte şi respectă legătura sa esenţială cu adevărul.” Dacă fiecare individ devine „punctul de referinţă unic şi indisputabil pentru alegerile sale, şi nu adevărul despre bine şi rău, ci numai opinia lui schimbătoare şi subiectivă”, interesul sau cheful său, „viaţa socială se aventurează către nisipurile mişcătoare ale relativismului complet”. Pentru că se acceptă că acordul asupra principiilor morale fondatoare este imposibil, voturile majoritare şi deciziile judecătoreşti determină chestiuni discutabile la modul absolut. Aceasta nu este o bază suficientă pentru a garanta legitimitatea pe termen lung a unei legi.

    Una din funcţiile unei legi este să determine valorile cheie ale societăţii umane, ca şi a persoanelor umane. Însă relativismul corupe foarte mult, nu în ultimul rând când este consfinţit prin lege. Din nou, această situaţie este încurcată şi duce la încurcături. Pe de o parte, se pretinde că nu este posbil consensul în chestiuni morale deoarece valorile morale sunt relative şi nu trebuie să fie impuse altora. Şi în acelaşi timp, totuşi, se introduce o anumită viziune morală în lege, prima dată prin înlăturarea onstrângerilor legale şi interdicţiilor în domenii legate de sexualitate şi sanctitatea vieţii. Aceasta se justifică prin drepturi civile sau prin nevoia de a apăra demnitatea umană, mai ales în lumina experienţei totalitarismului, în special a nazismului. Cei care încearcă să se opună acestor inovaţii li se spune că impun moralitatea lor asupra altora, în timp ce aceia care urmăresc noi „drepturi” le impun societăţii în numele libertăţii şi a demnităţii umane. Relativismul este simultan afirmat (pentru a dezarma criticii) şi negat (pentru a garanta principii şi drepturi noi) într-un demers care seamănă mai mult cu un joc de putere decât cu un proces deliberativ autentic.

    În acest fel insistenţa de a exclude moralitatea din lege duce la deformarea legii. În loc să protejeze legea şi valorile sociale importante, legea începe să le submineze. În acest demers autoritatea legii şi legitimitatea pocesului de legiferare sunt puse sub semnul întrebării. La momentul publicării sale, Evangelium vitae a facut vâlva pentru că a reluat învăţătura catolică tradiţională cu privire la legile nedrepte şi la „necesara conformitate între legea civilă şi legea morală”. Papa Ioan Paul îl citează pe Sf. Toma de Aquino care ne învaţă că „orice lege făcută de om poate fi numită astfel în măura în care decurge din legea naturală. Dar dacă este întru câtva opusă legii naturale, atunci nu este cu adevărat o lege ci o corupere a legii” (Summa theologiae (1-2, 95, 2)).

    Legea există ca să octotească binele individului şi binele comun. Aceasta este baza legitimităţii şi autorităţii sale. Dreptul la viaţă este fundamental. Nu pot exista alte drepturi dacă acest drept nu este ocrotit şi respectat. Deoarece legile care permit avortul şi eutanasia sunt cu totul în dezacord atât cu binele comun, cât şi cu drepturile omului, ele nu pot să fie „legi moralmente constrângătoare”. În ce priveşte aceste legi, obligaţia nu este de supunere, ci de împotrivire din motive de conştiinţă.

  17. http://www.catholicworldreport.com/Item/1909/atheist_secular_and_prolife.aspx

    …“History has many lessons about human beings who were not legal ‘persons,’” said Hazzard. “What seems like common sense to one generation—‘Of course Negroes aren’t real people’—is horrific to the next. What criteria can we set that will prevent this from happening? Every criterion proposed to exclude the unborn can also be used to exclude others. Consciousness? Then it’s fine to kill someone in a temporary coma; they merely have ‘potential.’ Physical independence? So much for conjoined twins. Human appearance? Discrimination based on appearance has been some of the most insidious of all. Birth? Totally arbitrary….

    …“The key to understanding the nature of parental obligation,” he wrote, “lies in the moral principle that human beings must assume responsibility for the consequences of their actions.” He insisted that the basic necessities of food, clothing, and so forth are the child’s “by right.” This helped Gordon begin to see why there is no conflict of rights between mother and child.

    “A woman’s right to control her own body does not trump a child’s right not to be killed,” she said. “Given parental obligation, even in unwanted pregnancy, it is the child’s right to parental support and protection from harm that is trump. Parents have no right to intentionally or negligently destroy their children, nor do they have a right to evict their children from the crib or the womb and let them die.” …

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here