În ajunul „Conferinței Mondiale a Familiilor”, găzduită de Igor Dodon între 14 și 16 septembrie, Radio Europa Liberă a abordat cîteva poziții critice vizavi de acest eveniment, exprimate în cadrul unei mese rotunde, convocată de o serie de organizații non-guvernamentale.

Interogînd aceste voci critice, postul de radio s-a făcut că adună la masa dezbaterii păreri „echidistante”, „profesioniste”, pe care le-a prezentat neutru ca venind din zona „organizațiilor pentru apărarea drepturilor civile”, descrise ca „preocupate de extinderea protecției drepturilor fundamentale”.

Cine sunt acestea?

Conferința „critică” a fost organizată de activiștii din jurul platzforma.md, un site de stînga, finanțat de fundația socialiștilor europeni „Friedrich Ebert Stiftung”, Centrul EuroRegional pentru Inițiative Civice, cu sprijinul Ambasadei Olandei.

Deși nu au afiliere europeană, socialiștii lui Dodon fac parte, ca observatori, din Internaționala socialistă, împreună cu PSD-ul românesc de altfel, care la Bruxelles votează în plen, prin deputații săi, agende „progresiste” despre programe de educație – a se citi adesea – îndoctrinare  sexuală și de gen (Raportul Estrela), pe cînd în țară afișează o ipocrită pioșenie și un fals tradiționalism opincar. Ca și ciracii președintelui moldovean.

Conferința a adunat și invitați de la Fundația „Soros” și Centrul de Politici și Reforme.

Cel mai adesea, luată la bani mărunți, unicul argument al acestui tip de socializare civică rămîne cel al autorității. Sub acoperirea prestigiului asigurat de sursa occidentală a finanțărilor, punctul de vedere al acestor organizații este prezentat, fără prea multe nuanțe, ca unicul și cel mai „obiectiv” în materie, cu autoritate absolută în fața unui public pe care, măcar teoretic, ar fi trebui să-l cultive în privința unui abc al valorilor fondatoare ale civilizației.

În schimb, pozițiile lor sunt considerate a priori ca reflectînd centrul moral și ideologic al dezbaterii în R. Moldova, avînd o acoperire mediatică importantă, deși aceste ONG-uri și fundații nu sunt nicidecum neutre vizavi de subiect, promovîndu-și o agendă proprie, o definiție, înțelegere și concepție specifică asupra drepturilor omului, propria viziune despre modernitate, rolul și dimensiunea statului sau democrație pur și simplu.

Cel mai grav pare faptul că publicul a fost învățat că această viziune ar fi – probabil – unica perspectivă occidentală asupra unor astfel de fenomene morale, politice, sociale, deși nu este adevărat.

Ce este adevărat e că aceste organizații au fost cele mai prezente, active și prozelite în Europa de Est după căderea comunismului, în state precum R. Moldova, Polonia, Ucraina, țările din Caucaz șamd. Pentru că de regulă – politic, ideologic, – de ce nu psihologic – stînga e prozelită, iar dreapta își cam caută de treabă, adesea în propriul detriment.

Or aceste ONG-uri trec drept de stînga în Occident, cu o agendă morală, ideologică, politică zis „progresistă”, ce include – printre altele – promovarea și extinderea drepturilor minorităților sexuale, cu tot efectul de destructurare și banalizare a unei instituții cum este căsătoria. Drepturi despre care încă nu există unanimitate, așa cum poate consideră activiștii autohtoni, că ar fi „fundamentale”.

În acest context, postul de radio amintit ar trebui să dea dovadă de o minimă onestitate și profesionalism în a-și anunța publicul că i se prezintă punctul de vedere – dacă nu o întreagă agendă! – a unei pleiade de organizații de stînga, și nu edulcorat de „protecție a drepturilor civile” și „fundamentale”.

Pentru că, așa cum ziceam, în privința a ceea ce înseamnă „drept fundamental” suntem departe de unanimitate. Dacă suntem atenți, cele mai prospere societăți occidentale, la care ne uităm astăzi cu jind, s-au construit pe o înțelegere – pe cît de restrînsă cantitativ, pe atît de concentrată calitativ a ideii de libertate negativă. Inflația contemporană de „drepturi” – de la închipuitul „drept” al căsătoriei homosexuale, pînă la „drepturi” la sănătate, loc de muncă, loc de trai șamd  – nu doar că nu se verifică adesea din punct de vedere definitoriu (nu există un „drept” la căsătorie, căsătoria nu e „drept” al omului, e o instituție recunoscută, formalizată prin care societatea în primul rînd, apoi statul ca expresie a acesteia, înțelege să recompenseze și protejeze cadrul responsabil în care se naște familia și noii membrii ai societății), dar intră în contradicție chiar cu ideea restrînsă, descrisă de caracterul zis „fundamental” al acestora – nu putem extinde o listă nesfîrșită de „drepturi fundamentale”. Acestea nu vor mai fi „fundamentale”, ci o proiecție ideologică, inclusiv asupra societății și indivizilor ca pretinși beneficiari. Fundamental înseamnă fundamental, în termeni tari morali și filosofici, nu „dreptul” la aer și apă curată.

E necesară așadar definiția termenilor și a pozițiilor organizațiilor cu pricina, și nu prezentarea lor – prin omisiune – ca niște structuri „dezinteresate” ideologic față de aceste definiții și termeni.

Apoi, într-o cheie subordonată, mai trebuie să înțelegem că orice cerere de extindere a unor închipuite drepturi făcută către stat nu ne garantează atît protecția acestor drepturi, cît creșterea în volum, putere, influență și control a statului asupra noastră. Orice pretenție de acest fel se cere a fi acoperită, respectată. Cine să pună în practică respectarea? Instituțiile statului. Cu alte cuvinte, în loc să revendicăm mai multă libertate de a ne gestiona independent viețile și destinele, cultivîndu-ne și întărindu-ne virtuțile individuale în exercițiul responsabil al libertății, ce facem? Cerem mai multă „protecție” de la un stat, pe care îl însărcinăm cu și mai multe puteri, cu și mai multe competențe, cu și mai multe resurse (financiare! – să nu ne facem iluzii) de a „asigura implementarea” și exercițiul (în practică cel mai adesea ineficient) al acestora. Ministere, departamente, instituții, agenții, gărzi de control, zeci, sute de mii de trăpăduși, angajați pe banii noștri să „vegheze” la aplicarea unei legislații (din ce în ce mai) stufoase, neclare, contradictorii.

Aceasta este capcana – pe lîngă dezbaterea (strict) morală legată, în speță, de definiția căsătoriei  – a inflației drepturilor pozitive. Adică a acelor decretate, nu naturale – reieșite din datele morale și biologice fundamentale ale ființei umane.

Neconcordanțele – dacă nu dezinformările – din material continuă prin amalgamul voit creat între definiția familiei și a căsătoriei. Dezbaterea e în toi în România, cu ocazia desfășurării Referendumului pentru clarificarea definiției constituționale a soților ca fiind bărbat și femeie, cu scopul de a anticipa interpretări echivoce, ce ar putea duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale sau avansarea agendei culturale de stînga referitoare inclusiv la adopții. E vorba despre o libertate de a care au uzat 3 milioane de români care au semnat pentru inițiativa referendară, și care nu se referă la restricționarea niciunor „drepturi” – inexistente, de altfel, ci doar la clarificarea definiției căsătoriei în conformitate cu datele morale, culturale și antropologice general acceptate în fața ofensive politicilor identitare ale stîngii.

Inițiativa Coaliției pentru Familie din România a apărut, așadar, în urma ofensive venite din această zonă și care insista – inclusiv prin propuneri parlamentare – în favoarea legalizării – în primă instanță a parteneriatelor civile, apoi a căsătoriilor gay. Nu este o inițiativă a PSD-ului, așa cum se speculează, ci a unei coaliții de organizații laice și religioase, inclusiv neo-protestante. Or impostura PSD-ului la această temă, ca și a socialiștilor „creștini” cu secera și ciocanul ai lui Dodon, poate fi rapid demonstrată , asocierile politice oportuniste pe această temă nesubminînd în niciun fel argumentele și motivația morală a acestei inițiative de modificare a Constituției.

Este așadar un fals cum că ar fi vorba fie de încălcarea unor „drepturi fundamentale” prin definiția inechivocă a căsătoriei între femeie și bărbat, ori de încercarea de a defini restrictiv „familia”. Iar modul selectiv în care s-a realizat alegerea și intervievarea experților „obiectivi” în domeniu nu contribuie la avansarea unei dezbateri oneste.

Nu familia este obiectul definiției în cadrul referendumului din România care se va desfășura pe data de 7 octombrie, ci căsătoria! Bineînțeles, familia rămîne în continuare o realitate sociologică largă și complexă, putînd însemna mama, tata și copilul, mame singure, tați văduvi, dar și unchi, mătuși, verișori, bunici, nași, cumetri, și – de ce nu – un trib întreg. Căsătoria e, însă, un act, o instituție fondată de o femeie și un bărbat cu scopul creării unui spațiu protector nașterii, creșterii și educării urmașilor.

Este, deci, neprofesionist pentru o instituție mediatică de asemenea calibru să prezinte fără nuanță punctele de vedere exprimate, sau să omită să informeze publicul cu privire la agenda ideologică reală a organizațiilor cu pricina.

Bineînțeles, rămîne chestiunea spinoasă a combaterii propagandei ruse. E miza – dacă doriți – tactică a acestei dezbateri.

Într-una din celebrele sale investigații cu privire la natura regimului putinist, regretata Anna Politkovskaia descria spectacolul ridicol al inaugurării noii catedrale – reconstruite – cu hramul Isus Mîntuitorul din Moscova, dinamitată în trecut de bolșevici. Putin, secundat de Medvedev, își făcuse intrarea triumfală în catedrală, luînd-o chiar înaintea Patriarhului. Lîngă strana rezervată înaltelor oficialități, fostul (?) agent KGB Putin se lansa în largi și stîngace semne ale crucii, care urcau din vîrful capului și coborau caraghios pînă în zona șlițului, dovadă că insul era total străin de pietatea creștină, nu era obișnuit cu gimnastica gestuală a crucii. Un vechi și fidel colaborator al regimului sovietic comunist care a încălecat oportunist tema creștină, „cruciada” salvării civilizației din mrejele Occidentului „decadent”, ale cărui ipostaze și reprezentanți comunismul și URSS-ul le-a finanțat generos pe tot parcursul Războiului Rece. Așa se face că Rusia lui Putin nu face astăzi decît să culeagă roadele putrede ale acestor politici încurajate altădată în lumea intelectuală, universitară occidentală în propriul său folos. Rusia pretinde, în ciuda practicii și a realității, că e puterea creștină ultimă a Europei, la sînul căreia trebuie să se adăpostească toate popoarele mari și mici amenințate de demoralizarea și decreștinarea impusă timp de decenii de elitele europene. În acest context, organizațiile de stînga, de la noi și de aiurea, se fac că Dodon și Rusia putinistă sunt cu „tradiția” și „conservatorismul”, ca să mănînce și ele o pîine.

Dar efectul e cel de încurajare reciprocă și de idiotism util: ambele tabere acționează în regim de complementaritate absolută. Plat(z)formele noastre îl descriu pe Dodon drept un „conservator” și bat alarma în privința nevoii de propagare și mai zgomotoasă a agendei „progresiste”, a „drepturilor fundamentale”, ca să aibă Dodon de ce convoca „Congrese ale familiei”, fals-conservatoare, marcate de ideile crețe, pestrițe și încîlcite ale unor Dughin sau Roșca.

Vi se pare o metodă eficientă de combatere a propagandei ruse? Nu. Ei se potențează reciproc de la un capăt la altul al bățului.

Ce facem atunci cu propaganda rusă și cum acționăm împotriva ei la modul cel mai eficient?

Luîndu-le pîinea de la gură. Atît lui Dodon, cît și activiștilor de duzină. Descriindu-i pe Putin și Dodon ca niște impostori, nu conservatori, prin a ne defini în mod onest față cu tradiția clasică, morală și doctrinară, ceea ce este spiritul conservator, a ne apropria – pentru cine împărtășește aceste valori – conținutul, inclusiv nominal, și a nu le permite confiscarea publică frauduloasă a acestuia.

Este, așadar, total contraproductivă, în efortul de combatere a propagandei ruse, etichetarea unor moravuri, înțelegeri decente și definiții uzuale ale instituțiilor și fenomenelor morale și sociale, cum e căsătoria, drept „retrograde”, „extremiste”, „înapoiate” sau „atentatoare de drepturi și libertăți”, dacă nu cumva ne dorim, prin presiunea ideologică pe care o exercităm, să aruncăm majoritatea tăcută a populației fix în brațele narativelor rusești.

Pentru că în fond, asigurarea drepturilor fundamentale, a democrației, a statului de drept spre care aspirăm nu se poate produce decît în contextul unui ethos specific, marcat de valorile morale pe care civilizația occidentală s-a clădit. Parte indisolubilă a acestui ethos e definiția discriminantă a căsătoriei ca fiind între o femeie și un bărbat.