Claire Berlinski locuieste de cinci ani in Istanbul si urmareste scena politica turca de la fata locului. Un interviu realizat de Michael J. Totten
MJT Ce se intampla cu guvernul turc? Prim-ministrul e din ce in ce mai ciudat. Chiar s-a alaturat blocului de rezistenta condus de Iran si Siria, sau doar face le concurenta pentru influenta in Orientul Mijlociu, sub forma de sustinator alternativ al unor cauze similare?
Claire Berlinski Cadrele superioare din AKP (Partidul Justitiei si Dezvoltarii) se inchipuie cu oarece grandomanie drept urmasi ai oamenilor de stat otomani. Nu pierd nicio ocazie de a promova aceasta prisma de intelegere a actiunilor lor. „Uiti”, mi-au spus numerosi purtatori de cuvant ai AKP, „ca noi suntem in aceasta regiune de multi ani. Noi stim mai bine decat tine. Ai incredere in noi.”
Insa Imperiul Otoman pe care il invoca exista doar in imaginatia lor. De fapt, ei nu cunosc prea multe despre adevaratul Imperiu Otoman. Nu detin cunostintele si intelegerea pe care le aveau otomanii in privinta acestei regiuni si nici nu demonstreaza diplomatia otomana sofisticata. Daca asa ar sta lucrurile, atunci ar trage cu totul alte concluzii.
Purtatorii de cuvant ai AKP insista ca Turcia este categoric opusa bombei iraniene. Nu este o minciuna. Chiar daca ar fi sa ii privim asa cum sunt portretizati de adversarii lor cei mai infocati – drept fanatici religiosi al caror scop major este transformarea Turciei intr-o teocratie – tot ar fi inimaginabil ca sa fie atat de stupizi incat sa doreasca un Iran nuclear drept vecin de granita.
S-ar putea sa fie fanatici, dar nu in felul in care isi inchipuie criticii lor. Ei sunt fanatici ai optimismului si increderii iluzorii. S-au autoconvins ca vor fi capabili sa devina prieteni cu Iranul, sa ii induplece sa nu se nuclearizeze si ca, pe parcurs, vor beneficia din plin de pe urma acestei relatii. Ei refuza sa considere ideea ca Iranul i-ar putea privi drept idioti utili. In acest sens, da, este corect sa apreciezi islamismul lor, sau cel putin devotamentul religios, drept relevant: prim-ministrul Erdogan si ministrul de externe Ahmet Davutoğlu sunt suficient de naivi incat sa creada ca toti musulmanii ar fi demni de incredere. (Descoperirea ca Gadhafi si Assad nu au fost bine intentionati si ca nu au avut nici cea mai mica inclinatie sa asculte de Turcia in momente dificile i-a socat complet. Se poate vedea pe fata lor: au niste expresii care il evoca pe Harold Camping in ziua de 21 mai, la ora 18:01. Camping a prezis ca lumea se va sfarsi pe 21 mai la ora 18, n. trad.)
Asemeni politicii interne, si politica externa a AKP-ului se concentreaza asupra viitorului imediat. Partidul cauta sa se mentina la putere de la un ciclu electoral la altul, in timp ce se imbogateste pe cit de mult si repede posibil. Politicile lor sunt bazate pe autoiluzionare, lacomie, grandomanie, naivitate si emotie. Nu sunt bazate pe logica si sigur nu sunt bazate pe „o analiza rationala si realista a situatiei strategice”. Aceste politici nu sunt doar agasante pentru Occident – pe termen lung sunt sinucigase pentru Turcia, economic si strategic , indiferent daca Turcia va ramine seculara sau va deveni o teocratie. Atat AKP cat si observatorii straini au devenit atat de tributari mitului AKP incat nu reusesc sa observe acest lucru.
Desigur ca o politica de creare si exploatare a unui sentiment anti-Israel si islamist este, pe termen scurt, de natura sa gadile placut electoratul. S-ar putea ca AKP sa mai castige cateva alegeri in baza acestui stimul. AKP ar putea chiar sa schimbe permanent peisajul politic intern al Turciei, prin inocularea publicului cu necesitatea unei orientari politice anti-occidentale si prin satisfacerea acestei cerinte.
Dar in realitate si pe termen lung, Israel nu prezinta absolut nicio amenintare strategica la adresa Turciei. Nici Statele Unite. Si nici Europa. Iran, in schimb, prezinta o amenintare uriasa – iar toate indiciile istorice sugereaza ca otomanii ar fi inteles perfect acest lucru. Iran, nu Turcia, poate fi mai degraba vazut drept avansand atat o agenda islamista coerenta si realista, cat si un plan rational si de lunga durata de a deveni hegemonul economic si diplomatic al regiunii. De fapt conducerea Iranului, nu a Turciei, cunoaste bine regiunea.
Ceea ce se pare ca lipseste din perspectiva AKP este urmatorul lucru: transformarea Iranului intr-un stat nuclear va rasturna intreaga balanta a puterii din regiune. Vulnerabilitatea Turciei la aceasta situatie se manifesta cel mai pregnant in cadrul NATO, iar nonsalanta AKP fata de acest aspect este uluitoare. O armata conventionala masiva si „adancime strategica” nu au nicio valoare in fata rachetelor balistice si armelor de distrugere in masa, ceea ce explica perfect de ce Iran pune atata pret pe ele.
Atunci cand purtatori de cuvant turci afirma ca nu isi pot imagina situatiile in care Iran s-ar folosi de astfel de arme, ei sunt fie nesinceri, ori stupizi. Nu este nevoie sa lansezi o arma nucleara pentru a schimba peisajul strategic. Un Iran inarmat nuclear va incepe, fara ezitare, sa exporte radicalismul shi’a in intreaga regiune, iar Turcia face parte din regiune. Iran a mai incercat acest lucru: armata turca i-a deportat pe mulahi, dar pe acea vreme inca putea sa faca asa ceva. Oricine isi inchipuie ca iranienii se vor abtine sa influenteze politica interna turca daca va fi posibil sa evite repercursiunile, inseamna ca nu a urmarit cu atentie felul in care Iranul opereaza in regiune: numai superioritatea militara conventionala a Turciei a descurajat Iranul sa trateze Turcia in exact aceeasi maniera in care a tratat orice alta putere inferioara din vecinatate.
Simpla anuntare a stirii ca Iranul a treut pragul nuclear va avea un efect imediat si devastator asupra staturii Turciei – aceea va fi ultima zi in care vom mai auzi despre o Turcie ascendenta, tigri anatolieni, dinamul islamo-economic, sau renasterea Imperiului Otoman.
MJT Cum poate guvernul turc sa fie atat de opac?
Claire Berlinski Indiferent cu cine discuti din AKP – oricine care nu se indeparteaza de la linia oficiala – vei auzi aceleasi cuvinte. „Sanctiunile nu au efect. Angajarea este singura cale viabila. Trebuie sa aveti incredere in noi. Noi cunoastem Iranul mult mai bine decat voi. Nu uitati, noi suntem implicati in aceasta regiune de secole. Lasati-ne pe noi sa ne ocupam de diplomatie, suntem experti.” Ei cred aceste lucruri. S-au autoconvins complet. I-au convins si pe numerosi observatori occidentali. Insa, asa cum spune un prieten al meu iranian de aici din Istanbul, „Ei nu inteleg deloc mentalitatea iraniana. Nici macar nu au citit vreo carte despre iranieni.” Aceasta persoana este un refugiat al regimului de la Teheran. El cunoaste foarte bine mentalitatea mulahilor.
Imperiul Otoman a fost raspindit in toata regiunea, dar nu si in Persia. Si este important sa ne aducem aminte ca Turcia a cunoscut in 1922 o ruptura profunda de propria istorie, atunci cand Ataurk a curatat birocratia de elementele otomane, a occidentalizat sistemul de educatie si a inlocuit scrierea otomana cu una latina. Toti turcii nascuti ulterior au fost rupti de cultura otomana. Turcii din generatia noastra, in mare majoritate, nu mai pot citi in otomana. Nu exista niciun motiv deosebit care sa ne determine sa credem ca autorii din prezent ai politicii turce ar cunoaste in mod intim istoria otomana. „Cunoasterea regionala a Turciei este noua”, a declarat un jurnalist de aici. „Turcia a fost izolata pe perioada razboiului rece. AKP incearca sa recreeze un trecut pierdut, dar este un trecut asa cum si-l imagineaza acest partid – o naratiune fantastica. Ei nu vor sa afle de ce Imperiul Otoman s-a prabusit dupa 200 ani de agonie. ‘Aveti incredere, noi cunoastem Iranul?’ – asta e o completa aiureala”.
Cei care traseaza politicile turce sunt probabil si mai indepartati de realitatile Iranului decat americanii – ei, cel putin, primesc ocazional rapoarte intocmite de analisti profesionisti care inteleg farsi si probabil ca le si citesc din cand in cand. SUA are mai multe contacte cu realitatea politicii externe iraniene decat Turcia – ma refer la americanii din Irak, nu din Turcia. Turcia, asa cum liderii ei nu contenesc sa mentioneze, a ales sa stea deoparte si acest lucru a devenit evident. A fost o vreme cand americanii nu puteau deosebi intre musulmanii sunni si shi’a, dar acum inteleg acest aspect. Unii membri de vaza ai AKP – Gül in special – au motive justificate sa afirme ca sunt familiari cu cultura araba si saudita. Dar arabii si sauditii nu sunt acelasi lucru cu iranienii. S-ar putea ca ei sa confunde serios lumile araba si persana – ironic, deoarece orice turc in viata va expedia rapid sugestia ca ar fi greu de deosebit intre turci si arabi.
Nimeni din conducerea AKP nu poate pretinde vreo expertiza in cultura, istoria si strategia de negociere persane – si nimeni nu pare a avea o familiaritate intima cu rivalitatea turco-persana veche de mai bine de un mileniu. In schimb insa, otomanii au fost intim familiari cu cultura persana si nu in ultimul rand deoarece intelegeau limba. Aceasta a fost prima limba a birocratiei din Anatolia timpurie a selgiucizilor. Bineninteles ca otomanii nu erau scoliti in limba persanilor mai devreme de varsta de sase ani, pentru a preveni acapararea mintii de ideile shi’a – la acea varsta, asa se spera, identitatea sunni era suficient de conturata pentru a rezista coruptiei. Insa otomanii erau versati in farsi dupa varsta de sase ani.
Nu este cazul, astazi. Faruk Loğoğlu, fostul ambasador in SUA, a formulat aceasta problema astfel: „Este posibil ca in prezent sa nu existe niciun demnitar de rang inalt din ministerul de externe care sa vorbeasca persana. Poate ca unii au luat unele cursuri. Stiu cu siguranta ca pe vremea cand am fost in ministerul de externe numarul celor care vorbeau araba era probabil de unul. Nu cred ca erau doi care vorbeau persana.” El credea ca ar mai fi existat unul sau doi in serviciile secrete turce. Nimeni din diplomatie nu doreste sa studieze persana: competenta in aceasta limba ar putea, totusi, sa rezulte in trimiterea in misiune in Iran.
Pe de alta parte, iranienii cunosc regiunea exceptional de bine. Dupa cum a remarcat Volkan Turan – fost ambasador turc in Iran – „Iran are continuitate culturala. Acest lucru le confera un avantaj enorm – ei isi aduc aminte ce s-a petrecut in urma cu secole. Noi avem nevoie de traducator.”
Iranienii au motive reale de a crede ca ei cunosc Turcia bine. Aproximativ 30% din populatie este azera, ceea ce inseamna ca un segment important din Iran este fluent in limba turca. Limba materna a liderului suprem, Ali Khamenei, este azera. Azerii ocupa in prezent centrul puterii, mai mult ca in trecut. Televiziunea turca transmite in toata regiunea, iar numeroase persoane din conducerea iraniana inteleg despre ce se vorbeste. Aceasta intelegere nu circula in ambele sensuri.
Incompetenta din Turcia a fost intarita de incompetenta Casei Albe, in special de predispozitia lui Obama de a juca acest joc fantezist impreuna cu Turcia. „El nu poate juca in piesa religioasa. Ar trebui sa joace pe scena securitatii”, a declarat Loğoğlu. Politica sa fata de Turcia, a afirmat el, „este o imitatie proasta a celor mai slabe parti din orientalism.”
MJT Care ar trebui sa fie politica Washingtonului fata de Turcia acum?
Claire Berlinski In primul rand, sa vorbeasca raspicat. Un lucru pe care oamenii nu il stiu este ca jurnalistii care (pe deplin motivat) se tem sa isi exprime opiniile se simt mai in siguranta daca pot sa citeze pe altcineva, in special pe diplomatii de rang inalt americani – nimeni nu poate sustine ca vederile lor sunt nelegitime. De aceea, o modalitate de a-i ajuta pe jurnalistii turci sa transmita informatii pentru publicul turc – care are nevoie disperata de ele – este de a face afirmatii. O declaratie din partea amabasadorului american despre faptul ca o multime de jurnalisti sunt arestati ar avea un impact enorm. Asa ceva genereaza titluri pe prima pagina, ar creste vizibilitatea acestui subiect si ar pune aceasta problema unei audiente mult mai largi.
In ceea ce priveste detentiile dinaintea proceselor, nu numai in cazul suspectilor din cazul Ergenekon, ci sub forma de procedura juridica standard – de ce tacem? De ce nu spunem ca „acest lucru ne ingrijoreaza in mod deosebit?” De ce nu declaram ca investigatiile din cazul Ergenekon sunt o inscenare de justitie si nu explicam, in detaliu, de ce credem acest lucru? De ce am laudat referendumul constitutional de anul trecut, ca un fel de mare avans al democratiei turce, cand de fapt chiar cel mai slab student din primul an al unei facultati de drept ar fi observat clauzele care ameninta sever independenta judiciarului? Ricciardone (ambasadorul american, n. trad.) a avut o prestatie mai puternica decat m-am asteptat, in unele probleme, dar mesajul general trebuie sa fie si mai puternic.
MJT Este clar ca Erdogan are o parere proasta despre Israel si presupun ca despre evrei in general, dar ce gandeste turcul mediu? Stiu ca ei nu sunt mari suporteri ai Israelului, dar sunt parerile lor mai apropiate de perspectiva araba sau cea europeana?
Claire Berlinski Exista un spectru larg de atitudini. Turcii sunt exceptional de sensibili la acuzatii de antisemitism, acest lucru fiind (in mod justificat) asociat in mintea lor cu acuzatiile de pro-nazism, iar acest lucru la randul sau este asociat cu o sensibilitate extrema fata de genocidul armean. (Ceea ce multi nu inteleg despre opinia publica turca este faptul ca putini turci pricep pe deplin ce inseamna cuvantul „genocid”: ei cred ca sunt etichetati drept nazisti, iar acesta este un motiv datorita caruia sunt infuriati de acuzatie. Adeseori, aceleasi persoane care se infurie pe expresia „genocid armean” discuta ulterior cu mare tristete despre „tragicele evenimente”, neintelegand ca termenul legal pentru ceea ce descriu este acela de „genocid”.)
Exista inca o mandrie larg raspandita pentru faptul ca Turcia a fost un refugiu pentru evreii izgoniti din Spania si Portugalia, iar mai tarziu de nazisti. Insa as spune ca aproape universal, cu unele exceptii notabile, turcii sunt antisemitici intr-o oarecare masura: evreii ocupa mintea lor sub forma unui concentrari de teorii conspirationiste (dar, pe de alta parte, focarul conspirationist este foarte vast: cuprinde si partidul la putere – AKP – miscarea Gulen, pe britanici, pe masoni, este ca si cum intreaga tara ar fi dedicata ideii ca Lyndon Larouche are dreptate). Exista un antisemitism in sens european modern foarte larg raspindit, in sensul ca Israelului i se aplica alte standarde decat tarilor care nu sunt majoritar formate din evrei (un antisemitism caracterizat de cuvintele „Nu ar trebui sa fii numit antisemit doar pentru ca ai criticat Israelul”, cuplat cu o lipsa de interes demonstrabila de a critica orice alta tara).
Exista clar, in prezent, si o varianta de antisemitism in sensul arab modern – o mutatie perversa si care mosteneste direct de la cele mai rele expresii de antisemitism european exterminationist. Stii, caricaturile cu coltii din care picura sange, cuvinte cum ar fi „parazitii”, „moarte Israelului”, etc. Aceasta variatie provine din lumea araba. Nu este naturala Turciei. Insa, asa cum spune toata lumea (si este adevarat), una dintre realizarile mari ale AKP a fost de a extinde contactele Turciei cu lumea araba. Nu cred ca acest tip de antisemitism este seducator pentru mai mult de zece la suta din populatie, iar majoritatea are repulsie de asa ceva, insa este deja prea mult si e rusinos.
MJT Ce se mai aude despre a doua flotila turceasca pentru Gaza? Guvernul trebuie sa fie la curent si sa stie despre aceasta initiativa, daca tu si eu stim deja de ea, dar guvernul nu incercat sa o stopeze. Ce spera Ankara sa obtina cu aceasta inscenare?
Claire Berlinski Bineinteles ca Ankara este la curent. Guvernul spera sa evite ca aceasta afacere sa ii explodeze in fata inainte de alegeri si intentioneaza sa mediteze la ea dupa alegeri – deocamdata are de facut fata la un numar ametitor de crize de politca externa, si chiar sunt crize. Flotila este pe pagina 60 a listei lor de „urgente ingrijoratoare”. Am scris despre asta aici si aici:
Situatia le-a scapat de sub control si nu mai stiu cum sa o repare. Davutoğlu a admis practic acest lucru in urma cu doua zile: nu, a declarat el, guvernul nu incerca sa stopeze noua flotila, deoarece nu poate:
Guvernul refuza si sa puna presiuni asupra IHH pentru a stopa noua flotila, afirmand ca este o initiativa civila si ca, intr-o tara democratica, nu poate interveni in deciziile grupurilor societatii civile.
„Este o convingere orientalista ca ONG-urile din Turcia intra in actiune la comanda statului si se opresc atunci cand li se comanda astfel”, a declarat el.
Nu fiti sceptici. Cred ca spune adevarul. Este o afirmatie foarte semnificativa. Ei nu pot controla acest monstru mic pe care l-au hranit. Era foarte simpatic cand era mic, dar acum a devenit o gorila care cantareste sute de kile. Acum nu pot decat sa se roage ca, daca vor continua sa il hraneasca, va ramane concentrat pe Israel si nu pe ei. Sau pe Siria. Recent, IHH a organizat proteste in Istanbul impotriva regimului din Siria, iar acest lucru a fost jenant pentru AKP.
MJT A fost rezistenta turca fata de razboiul din Irak cauzata de teama fata de un Kurdistan independent, sau a fost vorba si de altceva?
Claire Berlinski Acest lucru a fost desigur important, la fel si teama (care s-a dovedit justificata) de un val de refugiati trecand granita. Stiau ca va fi o baie de sange, si a fost. Perspectiva lor a fost similara cu perspectiva din prezent fata de Iran. Noi spuneam „Va fi o baie de sange acum si o baie de sange inimaginabila mai tarziu”. Ei spuneau „Nu putem sa ne ocupam de asta acum. Chiar nu putem. Deci, nu se intampla.” Aceasta este o atitudine turca tipica fata de viata, nu numai in politica externa si nu numai pentru guvernul actual.
MJT Ce s-a intamplat cu armata turca? Armata de alta data care ar fi indepartat deja pe AKP de la putere?
Claire Berlinski In trecut, poate. In prezent, nu cred. Daca ar fi vrut, ar fi putut sa ii scoata de la guvernare. Cred ca oamenii nu iau in considerare un element esential, anume ca loviturile de stat militare au fost oribile. Oamenii au suferit ingrozitor. Armata stie bine ca nu este ceva trivial sa dai jos un guvern legitim, ales democratic – ar prelua controlul unei tari care i-ar uri. Iar majoritatea militarilor, contrar impresiei populare, crede mai mult sau mai putin in democratie si stie ca o lovitura de stat ar face rau Turciei pentru decenii – economic, politic, in opinia mondiala. Loviturile de stat din trecut au fost precedate de o prabusire atat de extrema a ordinii publice incat populatia s-a simtit usurata in momentul cand armata a fost nevoita sa intervina. Aceste conditii inca nu s-au produs acum. Daca ai lua in serios nonsensul cazului Ergenekon, ai ajunge sa crezi ca armata planuia sa creeze o astfel de destabilizare a ordinii publice prin inscenarea unor atacuri teroriste in Turcia, insa cu cat analizezi mai mult aceste acuzatii, cu atat apar mai fraudulente: asa-numitul caz Balyoz, de exemplu, se bazeaza pe un document care ar fi fost intocmit in 2002, dar care se refera la companii care au luat fiinta abia ani mai tarziu. Intreaga afacere este plina de acest gen de anomalii.
MJT Continui sa scrii despre terorismul PKK (partidul muncitoresc kurd) cu disperare in voce si te intrebi de ce restul nu iau in serios acest fenomen. Vezi la orizont inca un razboi intre turci si kurzi, sau esti doar frustrata ca prea putini in afara Turciei isi arata interesul fata de nevinovatii care mor in explozii la Istanbul?
Claire Berlinski Amandoua. Ruptura este mult mai volatila si periculoasa decat se intelege in general. Observatorii se concentreaza pe asa-numita falie islam-secularism (ceea ce reprezinta o modalitate inselatoare de a enunta problema; toata lumea este practic musulmana aici si mai toti clameaza sprijin pentru secularism – distinctia este mai complexa decat sugereaza descrierea curenta a problemei). Exista insa o sansa buna ca tensiunea dintre islam si secularism sa fie rezolvata in mod democratic, cu toate ca nu intr-un mod neaparat fericit pentru Turcia sau regiune.
Posibilitatea ca problema kurda sa explodeze pur si simplu, curand si foarte violent, pare a fi complet subapreciata in afara Turciei. S-au inregistrat pina acum 40.000 morti si nu se intrevede un final la orizont.
Ma innebuneste faptul ca aceste atacuri au locul in centrul Istanbulului, iar lumea ridica din umeri. Nu pot sa inteleg de ce – pentru ca PKK nu este un grup islamist si nu poate fi usor incadrat intr-o naratiune mai larga? Deoarece Istanbul nu pare la fel de real pentru unii, ca Paris sau Roma, de exemplu?
Iti imaginezi daca o femeie si-ar pierde piciorul in Londra, intr-o explozie cauzata de un grup asociat cu Al Qaeda, asa ceva ar fi pe prima pagina a ziarelor din SUA. PKK a detonat un explozibil in fata unui mall chiar saptamana trecuta si o femeie a pierdut un picior, dar nu cred ca cineva dinafara Turciei a auzit de asta. Recent au incendiat un dormitor plin de copii, iar copiii au suferit arsuri majore, rani critice – copii! – iar daca citesti presa mainstream din SUA nu afli nimic despre acest lucru.
Sigur s-ar auzi daca israelienii ar face asa ceva palestinienilor, sau daca salafistii ar face asta coptilor din Egipt.
MJT Cat de mare este influenta islamului radica asupra AKP-ului? AKP nu este Al Qaeda sau Taliban si nu pare a fi nici Fratia Musulmana.
Claire Berlinski Islamismul joaca un rol in doctrina AKP. Dar, euristic, este mai util sa folosesti aceasta presupunere initiala: ei nu au o doctrina. Bineinteles, conducerea spera sa isi asume un rol calauzitor in lumea islamica si in economia din Orientul Mijlociu. Exista un obstacol major pe acest traseu, dar ei nu vor sa gandeasca la acest factor. Ei cred sincer ca pericolul iranian este exagerat. S-au autoconvins ca lumea este alarmata numai deoarece Iran este o tara islamica, iar ei cunosc mai bine tarile islamice. In afara de asta, au nevoie imediata de bani. „Interesele noastre politice pe termen lung au fost deturnate de interesele noastre pe termen scurt”, se lamenta un diplomat.
Ei sunt dispusi sa preia un sentiment discret de anti-occidentalism care curge prin societatea turca si sa il intareasca, sa il aduca in prim-plan. Insa jocul pe care l-au inceput a creat o dinamica proprie si curand vor deveni ostatici ai propriei creatii. Daca ei iti spun ca trebuie sa urmareasca aceasta politica deoarece asa vrea electoratul, tine minte sa ii intrebi cine a spus electoratului, intr-o prima instanta, ca ar trebui sa doreasca acest lucru.
Nu este vorba doar de Iran. Turcia l-a invitat anul trecut la Ankara pe liderul in exil al Hamas, Khaled Mashaal, pentru a tine un discurs la sediul central al AKP, dar nu a obtinut nimic de pe urma acestei initiative politice riscante. Asa cum recunoaste si ziaristul Abdulhamit Bilici in paginile ziarului Zaman – o publicatie asociata cu guvernul – „Hamas nu a facut pasi catre imbunatatire, ceea reprezinta aspectul cel mai neplacut al acestei initiative. Insa, daca Hamas, care anterior acceptase sa participe la alegeri, ar fi semnalat ca doreste sa se distanteze de violenta, acest lucru ar fi avut consecinte majore. Daca Mashaal ar fi oferit acest semnal, asa ceva ar fi prevenit diviziunea din Palestina, ar fi evitat un embargo international, iar Turcia s-ar fi ales cu un prestigiu sporit.” Desigur. Iar daca ar fi descoperit o cura pentru cancer, prestigiul Turciei ar fi fost si mai elevat.
Insa realitatea nu pare a avea vreun impact asupra optimismului celor care observa aceste evenimente. „Cu toate ca nu a avut rezultatele scontate”, continua Bilici, „aceasta initivativa diplomatica a servit la cresterea eficientei Turciei in regiune. In mod evident, acest lucru a jucat un rol important in transformarea Turciei intr-un participant cheie in criza din Gaza si a ajutat activitatea sa in cadrul negocierilor de incetare a focului dintre Israel si Hamas.”
Serios?
Aprecierea rezultatelor acestor politici duce la aceeasi concluzie. Turcia se iluzioneaza si isi face rau singura, iar restul lumii se lasa antrenata pe aceasta traiectorie. Aceleasi teme apar in mod repetat: naivitate, gandire predicata pe dorinte si incompetenta crasa, pe care nimeni nu le scoate in evidenta, deoarece toti inghit linia oficiala AKP: „Aveti incredere in noi, stim ce facem!”
Din pacate, aceasta nu este o doctrina strategica: este doar un epitaf.
În original Ottoman Fantasies
