Sîntem în pragul unei mari sărbători creştine. Vă propun spre lectură tihnită una din marile cărţi ale creştinismului. Risc ca aici să pierd interesul cititorilor, dar pentru că sîntem abia la început de articol, postare sau cum vreţi să-i spuneţi, vă zic: urmăriţi-mă preţ de încă un paragraf.

În primul rînd, este vorba despre o carte subţire… nu cu mult peste o sută de pagini, în format de buzunar. Apoi, este scrisă de un laic, nu de un om al sutanei, şi e adresată omului de rînd. În al treilea rînd, este profundă prin simplitate. Autorul a ţinut între 1940 şi 1941 o serie de prelegeri radiofonice adresate aviatorilor englezi luptînd disperaţi pentru ceea ce părea la vremea respectivă o cauză pierdută (apărarea Angliei de asaltul nazist) şi admirabilei populaţii civile redescoperindu-şi, în condiţii imposibile, stoicismul şi determinarea de a rezista pînă la capăt. În aceste prelegeri, autorul împărtăşea în termeni clari, cu exemple familiare, crezul său despre rostul omului. În acele vremuri catastrofice, vocea lui C. S. Lewis a restaurat încrederea în spiritul uman. Aceste conferinţe radiofonice au fost culese şi prelucrate de autor pentru o carte apărută în 1941: Mere Christianity.

Ateu, credincios, sau agnostic, nu vei rămîne indiferent.

Pe scurt despre Clive Staples Lewis (29 nov.1898, Belfast – 22 nov. 1963, Oxford), critic şi istoric literar, moralist, apologet, poet şi romancier englez. După studii strălucite la Oxford, carieră universitară în domeniul literaturii medievale şi renascentiste la Oxford şi Cambridge. După o perioadă de ateism, descoperă, în 1929, existenţa lui Dumnezeu şi se converteşte la creştinism în Biserica anglicană. Din acest moment se consacră literaturii apologetice într-o lungă serie de cărţi universal apreciate, pledoarii de o mare rigoare logică, pline totodată de căldură şi putere de convingere. În 1956 se căsătoreşte cu Joy Davidman Gresham, evreică americană, fostă comunistă atee, convertită la creştinism prin lectura cărţilor sale. Activitate scriitoricească prodigioasă, concretizată în peste cincizeci de volume în toate genurile: critică şi istorie literară, apologetică şi etică creştină, romane de ficţiune ştiinţifică cu miză religioasă, scrieri pentru copii.

Clive Staples Lewis

C.S. Lewis nu a fost un teolog, ci un laic, un om de cultură care a gîndit îndelung asupra crezului său creştin şi care a vrut să prezinte acest crez semenilor săi într-o formă elevată, cu o logică de fier, şi totuşi într-un mod accesibil omului de pe stradă.

Cartea aceasta nu este o carte de teologie ca atare, ci o carte de teologie popularizată. Fiind însă scrisă de un filozof, de un om de ştiinţă şi de un literat cu o imaginaţie excepţională, cartea dă atît satisfacţii intelectuale, cît şi avînt al spiritului şi o reconfortantă înaripare a credinţei.

Free audio download: “Crestinismul redus la esente” de CS Lewis

Creştinismul redus la esenţe (format PDF) într-o traducere din 1987, de Societatea Misionarã Românã.

Cartea este disponibilă şi într-o traducere recentă, mai reuşită, cu un titlu mai adecvat: Creştinism pur şi simplu. Editura Humanitas oferă mai multe titluri de C. S. Lewis.

Cartea I: Binele şi răul ca indicii cu privire la semnificaţia universului

1. Legea Naturii Umane

Oricine a auzit oameni certîndu-se. Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar place dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?” — „E locul meu; eu am fost primul aici” — „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău” — „De ce să începi tocmai tu?” — „Dă-mi o felie din portocala la. Eu ţi-am dat dintr-a mea” — „Haide, doar mi-ai promis”. Oamenii spun lucruri de felul acesta în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni mari.

Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întîmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. EI face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Foarte rareori se întîmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mâ-n pace cu standardul tău!” Aproape întotdeauna ea încearcă să arate că ceea ce a făcut nu încalcă de fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea pretinde că în cazul acesta aparte există un motiv special pentru care persoana care a ocupat cea dintîi locul ar trebui să-l cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci cînd a primit o felie de portocală, sau că s-a întîmplat ceva care o împiedică să-şi respecte promisiunea.

S-ar părea, de fapt, că amîndouă părţile au avut în gînd o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care ei sînt de acord. Şi într-adevăr, ei sînt de acord cu privire la ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu s-ar putea certa, în sensul uman al cuvîntului. Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere cu privire la ce este Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal.

Această Lege sau Regulă despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. In zilele noastre, cînd vorbim despre „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sînt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei. Dar cînd gînditorii din vechime au numit Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii”, ei au înţeles prin aceasta „Legea Naturii Umane”. Ideea era că, după cum toate corpurile sînt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sînt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura numită om îşi are legea ci— cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane. Putem formula ideea aceasta într-un alt mod. Orice om este supus în orice clipă la acţiunea cîtorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în aer, fără să-l susţii întrun fel oarecare, el nu are mai multă libertate decît o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sînt comune lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.

Legea aceasta a fost numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo cîte un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti cîţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche muzicală. Dar luînd rasa umană în întregime, ei credeau că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate, atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un luciu real pe care, în adîncul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi trebuit să-l pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem noi prin bine, atunci, puteam să ne luptăm, clar nu puteam săi învinovăţim pentru aceasta, la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor.

Cunosc cîţiva oameni care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, deoarece diferite civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale diferite. Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată. Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar acestea nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile morale ale, să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor, grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-l va izbi va fi asemănarea dintre ele şi asemănarea tuturor cu învăţătura noastră morală. Cîteva dovezi în sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată The Abolition of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este suficient să-l întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente diferită.

Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe cîmpul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mîndru dacă i-ar înşela pe toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit întotdeauna în concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fii altruist — dacă numai faţă de familia la, sau faţă de compatrioţii tăi, sau faţă de toţi oamenii. Dar oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una sau patru. Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis ca să iei pur şi simplu pe orice femeie care îţi place.

Dar lucrul cel mai remarcabil este următorul. Ori de cîte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine şi Rău real, vei descoperi că-şi va retrage afirmaţia o clipă mai tîrziu. El poate săşi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încâlci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poţi spune tu un cuvînt, el va protesta: „Nu e bine ce faci”. O naţiune poate spune că tratatele sînt lipsite de valoare; dar apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia spunînd că un anumit tratat pe care a vrut să-l încalce a fost nedrept. Dacă tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine şi Rău — cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii — care este diferenţa între un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni?

S-ar părea deci că sîntem obligaţi să credem într-un Bine şi un Rău real. Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine şi Rău, la fel cum uneori îşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sînt o chestiune de gust sau de opinie mai mult decît este tabla înmulţirii. Dacă sîntem cu toţii de acord în privinţa aceasta, voi trece la punctul următor, care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă în totul Legea Naturii. Dacă sînt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. In cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva, deoarece pe ei nu-i priveşte nimic: din ceea ce voi spune. Şi acum, revenind la fiinţele umane de rînd care au rămas, sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sînt mai bun decît alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi înşine nu am pus în practică felul de comportare pe care îl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea în care ai fost foarte nedrept cu copiii a fost cînd erai foarte obosit. Afacerea aceea bănească puţin dubioasă — cea pe care aproape ai uitat-o — a venit atunci cînd erai la strîmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai făcut — ei bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi ştiut cît de îngrozitor de ocupat aveai să fii. In ceea ce priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul tău) sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cît de enervanţi pot fi, nu m-aş mira — şi, în fond, cine sînt eu? Şi eu sînt la fel.

Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să respect în totul Legea Naturii, şi în momentul cînd cineva îmi spune că nu o respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze mai lung decît mîna ta. Problema care se pune în momentul acela nu este dacă acelea sînt nişte scuze bune. Adevărul este că ele nu sînt decît o dovadă în plus cît de profund credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu credem în comportarea decentă, de ce .sîntem atît de nerăbdători să ne scuzăm cînd nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atît de mult — avem sentimentul că Stăpînirea Legii ne apasă — încît nu putem suporta faptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii. Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a îngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul.

Acestea deci sînt cele două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai întîi, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe pămînt, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu se pot debarasa de ea. În al doilea rînd, ei nu se comportă aşa cum ar trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sînt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gîndire clar cu privire la noi înşine şi la universul în care trăim.

2. Cîteva obiecţii

Dacă cele expuse anterior constituie temelia, ar fi bine să mă opresc ca să consolidez temelia înainte de a trece mai departe. Cîteva dintre scrisorile pe care le-am primit arată că multor oameni le este greu să înţeleagă ce este de fapt această Lege a Naturii Umane, sau Lege Morală sau Regulă a Comportării Decente. De exemplu, cineva mi-a scris: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu instinctul nostru de turmă, care s-a dezvoltat la fel ca şi toate celelalte instincte ale noastre?” Eu nu contest că noi avem un instinct de turmă, dar nu aceasta înţeleg eu prin Lege Morală. Noi toţi ştim ce înseamnă să fii împins de instinct — de instinctul de dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire. Înseamnă că simţi o nevoie sau o dorinţă puternică de a acţiona într un anumit mod! Şi, desigur, uneori noi simţim o asemenea dorinţă să ajutăm pe altcineva: nu încape îndoială că dorinţa aceea este datorată instinctului de turmă. Dar a simţi dorinţa de a ajuta este un lucru cu totul diferit de a avea sentimentul că ar trebui să acorzi ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei.

Să presupunem că auzi un strigăt după ajutor de la un om aflat în pericol. Probabil că vei simţi două dorinţe — una este dorinţa de a da ajutor (datorită instinctului tău de turmă), cealaltă este dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de conservare). Dar vei descoperi în sinea ta, în afară de aceste două impulsuri, un al treilea lucru care îţi spune că ar trebui să urmezi impulsul de a ajuta şi că ar trebui să suprimi impulsul de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă între cele două instincte şi decide care dintre ele să fie încurajat, nu poate fi unul dintre ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care îţi spune, la un moment dat, să cînţi la pian o anumită notă şi nu alta, este ea însăşi una dintre notele claviaturii. Legea Morală ne spune melodia pe care trebuie să o cîntăm: instinctele noastre sînt doar claviatura.

O altă modalitate de a vedea că Legea Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre este următoarea: Dacă două instincte sînt în conflict, şi în gîndirea creaturii nu există nimic altceva decît cele două instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie să învingă. Dar în acele momente cînd sîntem foarte conştienţi de Legea Morală, ea pare să ne spună de obicei să luăm partea celui mai slab dintre cele două impulsuri. Probabil că vrei să fii în siguranţă mai mult decît vrei să ajuţi pe un om care se îneacă: dar Legea Morală îţi spune să-l ajuţi cu toate acestea. Deseori ea ne spune să încercăm să facem impulsul bun mai puternic decît este el în mod natural. Vreau să spun că deseori noi considerăm că este de datoria noastră să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei, prin stîrnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm energie suficientă pentru a face lucrul potrivit. Dar este evident că noi nu acţionăm din instinct atunci cînd ne propunem să întărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care îţi spune: „Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l”, nu poate fi însuşi instinctul de turmă. Lucrul care îţi spune care notă de la pian trebuie să fie cîntată mai tare nu poate fi nota însăşi.

Iată un al treilea mod de a privi problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele noastre, ar trebui să putem găsi înăuntrul nostru un instinct care să fi fost întotdeauna „bun”, în terminologia noastră, întotdeauna în armonie cu regula conduitei corecte. Dar nu poţi găsi un asemenea impuls. Nu există nici un impuls pe care Legea Morală să nu ne spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe care să nu ne spună uneori să-l încurajăm. Este greşit să credem că unele impulsuri ale noastre — să zicem, dragostea maternă sau patriotismul — sînt bune, în timp ce altele, cum sînt instinctul sexual sau instinctul de luptă, sînt rele. Ce vrem să spunem este că ocaziile în care este nevoie ca instinctul de luptă şi instinctul sexual să fie înfrînate sînt mai frecvente decît ocaziile care impun înfrînarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar există situaţii în care este de datoria unui bărbat căsătorit să încurajeze impulsul său sexual şi există situaţii cînd este de datoria soldatului să încurajeze instinctul său de luptă. Există de asemenea ocazii în care dragostea mamei pentru copiii ei sau dragostea cuiva pentru ţara lui trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la nedreptate faţă de copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. In sensul strict al cuvîntului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele.

Gîndiţi-vă din nou la un pian. El nu are două feluri de note: note „corecte” şi note „greşite”. Fiecare notă este corectă la un moment dat şi este greşită la un altul. Legea Morală nu este doar un instinct oarecare dintr-un set de instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de melodie (melodia pe care o numim bunătate sau conduită corectă) prin direcţionarea instinctelor. Pentru că veni vorba, ideea aceasta are consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru pe care-l poţi face este să iei unul dintre impulsurile firii tale şi să faci din el lucrul pe care să-l urmezi cu orice preţ. Nu există nici un impuls care să nu ne transforme în demoni dacă îl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni în general ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte dreptatea, te vei trezi că încâlceşti acorduri şi falsifici dovezile la judecată „de dragul omenirii”, şi că în cele din urmă devii un om crud şi viclean.

Alţii mi-au scris spunînd: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare doar o convenţie socială, ceva ce este pus în noi prin educaţie?” Cred că lucrurile au fost înţelese greşit în privinţa aceasta. Oamenii care pun această întrebare de obicei socotesc de la sine înţeles că dacă noi am învăţat un lucru de la părinţi sau de la învăţători, lucrul acela trebuie să fie doar o invenţie omenească.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Noi toţi am învăţat la şcoală tabla înmulţirii. Un copil care a crescut singur pe o insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că tabla înmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce oamenii au născocit pentru ei înşişi şi care ar fi putut fi altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sînt cu totul de acord cînd spuneţi că noi învăţăm Regula Conduitei Decente de la părinţi şi învăţători, de la prieteni şi din cărţi, la fel cum învăţăm orice alt lucru. Unele lucruri pe care le învăţăm sînt simple convenţii care ar fi putut fi diferite — [în Anglia] noi învăţăm să conducem pe partea stingă a străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula să fie să conducem pe partea dreaptă — dar alte lucruri, cum este matematica, sînt adevăruri reale. Problema care se pune este în care categorie se încadrează Legea Naturii Umane.

Există două motive ca să spunem că ea aparţine aceleiaşi categorii cu matematica. Primul este că, aşa cum am spus în primul capitol, deşi există diferenţe între ideile morale dintr-o ţară sau o epocă şi cele din altă ţară sau altă epocă, diferenţele nu sînt de fapt foarte mari — nu sînt aşa de mari cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni — şi poţi recunoaşte în toate aceeaşi lege, în timp ce în cazul unor simple convenţii, cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de îmbrăcăminte al oamenilor, diferenţele pot fi oricît de mari. Celălalt motiv este următorul: Cînd te gîndeşti la diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia, crezi că moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decît a altuia? Schimbările făcute au fost oare îmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate exista progres moral.

Progres nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în mai bine. Dacă nici un set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau mai bun decît toate celelalte, nu ar avea nici un sens să preferăm moralitatea lumii civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate, sau moralitatea creştină faţă de moralitatea nazistă. In realitate însă noi toţi credem că anumite învăţături morale sînt mai bune decît altele. Noi credem că unii oameni care au încercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au fost ceea ce noi numim reformatori sau pionieri — oameni care au înţeles moralitatea mai bine decît semenii lor. Foarte bine. Momentul în care spui că un set de idei morale poate fi mai bun decît altul, de fapt tu le evaluezi pe amîndouă prin prisma unui standard şi spui că unul dintre ele se conformează în mai mare măsură standardului decît celălalt. Dar standardul care le măsoară şi le compară pe amîndouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de idei. De fapt, tu le compari pe amîndouă cu o Moralitate Reală, admiţînd că există un Bine real, independent de ce cred oamenii, şi că ideile unor oameni se apropie mai mult dedt. ale altora de Binele real.

Putem spune lucrul acesta şi în alt fel. Dacă ideile tale morale pot fi mai adevărate, iar cele ale naziştilor pot fi mai puţin adevărate, trebuie să existe ceva — o Moralitate Reală — prin raportare la care ele să fie adevărate. Motivul pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede vreunul dintre noi. Dacă atunci cînd fiecare dintre noi spune „New York”, fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în ghidul meu”, cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decît ale altcuiva? Nu s-ar putea lua în discuţie adevărul sau falsitatea lor. În acelaşi fel, dacă Regula Conduitei Decente ar însemna doar „ceea ce se întîmplă să aprobe o naţiune oarecare”, nu ar avea nici un sens să spunem că o naţiune ar fi mai corectă decît alta în lucrurile pe care le aprobă; nu ar avea nici un sens să spunem că lumea ar putea să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere moral.

Concluzia pe care vreau să o trag aici este că, deşi diferenţele între ideile popoarelor cu privire la Conduita Decentă te fac deseori să suspectezi că nu există nici o Lege a Conduitei, lege care să fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gîndim noi în legătură cu aceste diferenţe dovedesc exact contrariul. Mai este un lucru pe care vreau să-l spun înainte de a încheia. Am întîlnit oameni care exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez cu privire la faptele reale. De pildă, cineva mi-a spus: „În urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?” Trebuie remarcat că motivul pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că există vrăjitoare. Dacă am crede — dacă am crede cu adevărat că există asemenea oameni, care s-au vîndut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale de la el, şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sînt tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili.

Nu este nici o diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar cu privire la realitate. Putem să considerăm că este un mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este nici un avans moral dacă nu le executăm atunci cînd nu credem că există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta pentru că el crede că nu mai sînt şoareci în casă.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentLeviatanul s-a născut: anexarea Europei de către Bruxelles
Articolul următorRevelion à la française, Ediţia 2009 – 2010, un nou an de “calm relativ”
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

13 COMENTARII

  1. emil:
    “Ginduri crestine pentru oricine” suna a almanah pentru cucoanele de pe vremea lui Nenea Iancu.

    Textul din C.S. Lewis e subtire de tot, prafuit…Nu merita efertul si spatiul.

    Iti raspund cu Rene Girard … l-ai intilnit in portretele de batrini ale lui Da Vinci, Rembrandt, Tintoretto… E Evreul Ratacitor generic care-si ia pacatele omenirii in spinare.

    http://tv.nationalreview.com/uncommonknowledge/

    in conversatie–inegala–cu Peter Robinson (sunt 5 sesiuni video).



  2. Mai degraba, bun gind am prafuitu. 🙂
    (feedback concentrat la patru cuvinte… it may be just about right)
    Un Craciun fericit tuturor!



  3. Imperialistu’, multumesc frumos pentru rearanjarea pe paragrafe. Nu am mai avut rabdare si pentru asta… acum e mai usor de citit.
    Feedbackul a devenit:
    bun gind am prafuitu… si vom mai prafui 🙂

  4. emil & Imperialistu:
    Nu vad de ce simtiti ca opinia mea v-a prafuit gindul bun. Nu cred ca patrupezii au pierdut ceva sau au fosti intinati de scepticismul meu in privinta lui C.S. Lewis.

    Girard mi se pare un ginditor mai interesant, pur si simplu. Nu sunt de acord cu tot ce spune, dar analiza sa dinamicii relatiilor umane, a “tapului Ispasitor” si a noutatii lui Hristos in toata schema.

    Lewis spune:

    “Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întîmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. EI face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. […] S-ar părea, de fapt, că amîndouă părţile au avut în gînd o Lege sau o Regulă oarecare cu privire corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care ei sînt de acord.”

    Girard spune ca, pina la Hristos, in timpul sau si pina azi, in ciuda lui Hristos, toate civilizatiei umane au functionat dupa tiparul triangularii dorintei umane, care i se pare a fi o trasatura unica a omului, nu o conditie naturala, care duce la conflict si violenta. : In termeni sexuali elementari, o doresc pe X pentru ca X si Y si Z si-o doresc–sau par sa si-o doreasca. Suma dorintelor lui X si Z. Valoarea unui om sau a unui obiect sau a unei idei depinde de felul in care se rasfringe in ochiul invidios care aspira la pozitia celui invidiat, fata de care simte inferior. Merge la fel cu masini, si case, si yahturi, si ideatie inalta. Si e potentata de faptul ca lucrurile dezirabile nu sunt suficiente pentru toti care le doresc. Suma dorintelor lui X si Y si Z se pare ca da conturul unei culturi sau a unor sub-culturi, indiferent ce-si doresc culturile respective (adica, valorile sunt diferite, dar sunt dependente de acelasi factor uman).

    Merita sa va mai uitati inca odata la Girard, ca si la Frazer–“Ramura de Aur”–una din cartile fundamentale ale secolului XX.

    Craciun fericit si numai bine!

  5. Crăciun fericit!

    Cosmin, Costin, Emil, Francesco, Imperialistu, Panseluţa, Vlad.

    Nu am avut timp să vă scriu mai multe pentru că sunt în mijlocul unei masive mutări de locuinţă însă aveţi toată căldura “comunităţii”. 🙂

  6. Panseluta, mai degraba m-am amuzat cu cuvintele… am inteles ideea ta si nu m-a ofensat deloc. Nu stiam de Girard, nici de Frazer. Voi citi, multam de recomandare.
    Cu drag, un Craciun fericit si tie!

  7. emil:

    Girard a fost tradus in romana de pe la inceputul anilor ’70, la editura Univers. Nu m-au interesat ideile lui atunci, decit in masura in care se discutau relevanta miturilor in literatura/fictiune.

    Acum, in perspectiva, mi se pare mult mai relevant.

    Creanga de Aur a lui Frazer a fost tradusa in Biblioteca pentru Toti prin anii ’70-’80 — in 5 volume. E o capodopera ignorata in antropologia culturala actuala pentru ca vorbeste despre “culturi primitive” si culturi avansate, ceea ce, de la Levi-Strauss incoace, nu mai e posibil.

  8. Revin putin, in seara asta de Craciun, la ce-am scris anterior.

    Studiul lui Frazer, superb si penetrant asa cum este, a fost publicat in Biblioteca Pentru Toti pentru ca proclama identitatea dintre mitologiile “Regelui Ucis si Reinviat” si Crestinism. Crestinismul nu e altceva decit un mit agrar pagin printre altele, ca cel al lui Osiris, al lui Baldr, Persehone…
    Girard spune ca Crestinismul, in timp ce e contiguu mitologiei Tapului Ispasitor, cumva inauntrul ei, o depaseste si o distruge in acelasi timp. Situatia e aceeasi, dar victima comunitatii, Iisus, e nevinovata, fara pacat. Mitologia traditionala e incapabila sa “vada” adevarul. A fost nevoie de un “salt” de origine “not purely human” ca sa schimbe mitologia in adevar.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here