„Moartea este singura realizare revoluţionară care poate fi demonstrată”– Paul Berman

IUROVSKI: “În ziua de 16 iulie, la ora două după-amiaza, a sosit tovarăşul “Filip” şi mi-a adus la cunoştiinţă ordinul Comitetului Executiv local ca Nikolai să fie executat. La noapte trebuia să vină un tovarăş cu parola “curăţarea coşurilor” căruia trebuia să-i predăm cadavrele pentru a le îngropa. I-am chemat pe gardienii care fuseseră desemnaţi să lichideze familia regală şi i-am spus fiecăruia pe cine trebuia să împuşte. Le-am dat revolvere Nagan. Când le-am explicat ce trebuie să facă, letonii au declarat că nu vor fi în stare să le împuşte pe fete. M-am gândit că e mai bine să-i scot din echipă, căci nu vor fi capabili să-şi îndeplinească datoria revoluţionară în momentul crucial. La ora 1.30 noaptea, s-a auzit o bătaie în uşă. Era “coşarul”. Am intrat în camera şi l-am trezit pe dr. Botkin (medicul de curte) căruia i-am spus că trebuie să mut familia într-un loc mai sigur din cauza tulburărilor din oraş.

La ora 2 a.m. am escortat tot grupul spre partea de jos a casei. Le-am cerut să se încoloneze într-o anumită ordine. Am condus apoi de unul singur familia în jos. Nikolai îl ducea pe Alexei în braţe. Ceilalţi, încărcaţi cu perne şi alte lucruri, au coborât în beci. Alexandra Fedorovna şi Alexei s-au aşezat pe jos. Le-am spus tuturor să se ridice în picioare şi i-am anunţat că Comitetul Executiv al Sovietului deputaţilor muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor ordonase să fie executaţi. Nikolai s-a întors spre mine cu o privire întrebătoare. Am repetat cele spuse şi am ordonat:

-Foc!

Eu am tras primul şi l-am ucis imediat pe Nikolai. Împuşcăturile au durat o bună bucată de vreme. Am avut nevoie de mult timp ca să opresc tirul împuşcăturilor care deveniseră dezordonate. Dar în aceeaşi clipă, mi-am dat seama că mulţi dintre ei erau încă în viaţă. De exemplu, dr. Botkin şedea rezemat într-un cot de parcă s-ar fi odihnit. L-am lichidat cu un foc de revolver. Alexei, Tatiana, Anastasia şi Olga erau şi ele în viaţă. Tovarăşul Ermakov mi-a cerut să le lichidez cu baioneta, dar n-am putut. Am descoperit mai târziu motivul: fetele purtau corsaje cusute cu diamante. A trebuit s-o împuşc pe fiecare în parte. Spre ghinionul nostru, soldaţii din Armata Roşie văzuseră bijuteriile şi încercaseră să pună mâna pe ele.”

NIKULIN: ”Înainte să înceapă împuşcăturile, Iurovski a spus ceva de genul: Prietenii dumneavoastră înaintează spre Ekaterinburg, aşa că sunteţi condamnat la moarte.

Nici nu ştiau măcar ce se întamplă, pentru că Nikolai a apucat doar să exclame Ah! şi în clipa următoare a pornit salva de gloanţe. Unii n-au murit imediat. Ei bine, vreau să spun că a trebuit să-i lichidăm mai târziu… Anastasia şi încă una… Da, baiatul era încă în viaţă, s-a sucit şi s-a zvârcolit mult timp, dar până la urmă s-a potolit. După părerea mea ne-am purtat omeneşte. Recunosc că, dacă m-ar fi prins Albii şi m-ar fi tratat în acelaşi fel, aş fi fost fericit. Mă îndoiesc că sovietul din Urali îşi va asuma responsabilitatea, ştiţi, pentru împuşcături, fără un ordin de la Lenin, sau de la Sverdlov sau de la unul din ceilalţi conducători.”

RADZIHOVSKI: “Se trăgea peste tot. Ştiu că Medvedev l-a împuşcat pe Nikolai. Oricum, nu era decât o altă sentinţă care trebuia adusă la îndeplinire, o nouă corvoadă pentru noi toţi… De fapt, toată treaba a fost prost organizată. De exemplu, pe Alexei l-au ciuruit de gloanţe înainte să moară. A fost un copil zdravăn. Dupa aceea am avut o şedinţă la care au participat şi cei de la oraş. Goloscekin a luat cuvântul şi, nici una nici alta, a exclamat:

– De la Nikolai până la ăla mic!

MEDVEDEV: “Romanovii erau calmi, nu bănuiau nimic. Iurovski a năvălit înăuntru şi s-a oprit lângă mine. Ţarul l-a privit întrebător. Împărăteasa şi-a făcut cruce. Iurovski a înaintat o jumătate de pas şi i s-a adresat ţarului:

– Nikolai Alexandrovici! Încercările simpatizanţilor dumneavoastră de a vă salva au fost sortite eşecului. Aşa se face că în acest an dificil pentru republica noastră sovietică… mi s-a încredinţat misiunea de a lichida Casa Romanov!
Femeile au început să strige:

– Dumnezeule mare! Nu! Nu!

Nikolai a murmurat:
– Doamne, Dumnezeule, ce se întâmplă aici?
– Asta este, a spus Iurovski şi şi-a scos mauserul din toc.
– Nu ne duceţi undeva? a întrebat Botkin răguşit.

Iurovski tocmai se pregătea să răspundă, însă eu armasem browningul şi am tras primul glonte în ţar. În acelaşi moment, au început să tragă şi letonii. Iurovski şi Ermakov îşi îndreptaseră armele spre pieptul ţarului. La al cincelea glonte al meu, Nikolai al II-lea s-a prăbuşit la pământ. Femeile ţipau îngrozite. I-am văzut căzând pe Botkin şi pe valet, în vreme ce bucătarul îngenunchease. O pernă albă s-a mişcat de la uşă spre partea cealaltă a camerei. O siluetă de femeie s-a desprins din grupul de femei înspăimântate, îndreptându-se spre uşa închisă, însă, după câţiva paşi, a căzut, doborâtă de împuşcăturile lui Ermakov. Nu se vedea nimic din cauza fumului, dar se trăgea tot timpul asupra siluetelor abia vizibile ale oamenilor care se prăbuşeau unul dupa altul.

Atunci am auzit vocea lui Iurovski:
– Încetati focul! Opriţi!

S-a făcut linişte. Urechile îmi vâjâiau. Dintr-o dată, din colţul din dreapta, unde se mişcase perna, s-a auzit strigătul plin de bucurie al unei femei:
– Mulţumesc lui Dumnezeu! Dumnezeu m-a salvat!

Era servitoarea casei care se ridica în picioare clătinându-se. Se ascunsese în spatele pernei şi gloanţele fuseseră oprite de fulgi. Letonii îşi terminaseră muniţia, aşa că doi dintre ei au străpuns-o cu baionetele. Dinspre Alexei s-a auzit un geamăt. Iurovski s-a îndreptat spre copil şi şi-a descărcat mauserul în el. Alexei a tăcut şi a alunecat liniştit de pe scaun la picioarele tatălui său. Ne-am uitat la ceilalţi şi am descoperit că Olga şi Anastasia încă mai mişcau. Le-am lichidat cu un colt. Acum zăceau cu toti fără viaţă.”

(LENIN O nouă biografie – Dmitri Volkogonov )

Iurovski, Medvedev, Radzikovski, Nikulin, Ermakov nu erau, după standardele impuse de revoluţia bolşevică, nişte asasini psihopaţi, cum mulţi ar putea să-i considere azi. Nu! Erau eroi ai clasei muncitoare, “capabili să-şi îndeplinească datoria revoluţionară într-un moment crucial” – acela de a executa ordinul venit de la Centru, şi anume ca ţarul Nikolai al II-lea şi familia lui să fie executaţi, aşa cum spunea Goloscekin: “De la Nikolai până la ăla mic!”

“Centrul”, adică tovarăşul Lenin, clarificase, din punct de vedere moral, situaţia încă de la început: “…Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Şi vajnicii cekişti – Iurovski, Medvedev, Radzikovski, Nikulin, Ermakov – ucideau cu conştiinţa împăcată ştiind că, atunci când îşi înfigeau baionetele în trupurile ce se zvârcoleau neajutorate sau când îşi descărcau pistoalele în copiii ce refuzau să-şi ia de mână maştera – Moartea – contribuiau la victoria revoluţiei, înlăturând “obstacolele” din calea ei.

Îi dovedeau astfel lui Lenin – cel care încă din clasa a V-a, elev fiind, îşi aruncase crucea de la gât în lada de gunoi – cât de mult se înşelase atunci când spusese cu pesimism: “Ruşii sunt prea blânzi, practic incapabili să aplice în practică metodele drastice ale terorii revoluţionare”.

În iulie 1918, socialismul, aidoma unui copil mic, făcea primii paşi, învăţând să meargă. Era vremea când gloanţele se opreau în pernele cu fulgi, baionetele nu reuşeau să străpungă corsajele tinerelor fete, iar muniţia se termina tocmai atunci când “avangarda revoluţionară a partidului” traducea în fapte învăţăturile marelui Profet.

Zorii socialismului se întrupau într-o ceaţă roşie-sângerie, dar cuvintele cekistului Nikulin vesteau lumina pârjolitoare a astrului ideologic la zenit: “băiatul… s-a sucit şi s-a zvârcolit mult timp, dar până la urmă s-a potolit. După părerea mea ne-am purtat omeneşte”.

Şi s-au “purtat omeneşte”, mai întâi cu Romanovii, apoi cu anarhiştii, eserii şi menşevicii, cu alb-gardiştii şi burjuii, apoi cu chiaburii şi intelectualii, cu ofiţerii şi soldaţii Armatei Roşii – 4.337 executaţi numai în 1921- la rând venind, în doar câţiva ani, ţăranii şi muncitorii – De la Nikolai până la ăla mic!

“Coşarul” ce bătuse în poarta casei Ipatiev din Ekaterinburg, nu mai era singur; în fiecare noapte, la 20 de ani dupa ce salvele Aurorei fuseseră înlocuite de cele ale plutonului de execuţie, numai la Krasnodar, pe strada Proletarskaia, erau împuşcaţi 200 de oameni şi, în fiecare noapte sovietică, an după an, “coşarii” au bătut, pe întreg cuprinsul “ţării socialismului victorios”, în porţile sutelor de închisori, pentru a ridica miile de cadavre. Socialismul se maturizase şi-şi urma cu siguranţă calea pe care Viitorul împuşca Trecutul şi Prezentul! În sfârşit, acum, muniţie era destulă!

În timpul ăsta, Tătucul Stalin, discipolul profetului revoluţiei socialiste, nu mai prididea parafând cu creionul note în care doar numele regiunii şi cifra erau diferite:

“Să se acorde regiunii Krasnodar un contingent complementar de 6.600 persoane pentru categoria I.” (categoria I: pedeapsa cu moartea aplicată “duşmanilor poporului”.)

“Să fie autorizat cu titlu complementar NKVD din Ucraina să procedeze la arestarea culacilor şi a altor elemente antisovietice, să fie încredinţate dosarele lor troicilor (tribunale ad-hoc) şi să se ridice până la 30.000 limita pentru RSS Ucraina”.

Moartea cânta în ruseşte imnul funebru al Internaţionalei, în timp ce ţevile mauserului, browningului şi naganului, o acompaniau recitând sacadat versurile lui Maiakovski:

Prin unire,
tărie,
fermitate
şi represalii,
Haitei întărâtate
să-i sucim gâtul!

Şi, “au sucit gâtul”, până când uriaşa campanie “de profilaxie socială”- cum o numeau cekiştii – a luat sfârşit, la peste 60 de milioane din cei ce formau “haita întărâtată”!