Magdi Allam este un jurnalist la cotidianul Corriere della Sera care este mai patriot decât mulţi alţi italieni prin criticarea consecventă a atitudinii preponderent anti-occidentale a grupărilor de stânga sau marxiste din Bel Paese, dar şi mult mai critic în privinţa încercărilor insidioase ale diverselor elemente radicale islamiste care doresc – uneori cu sprijinul guvenamental egiptean – să se instaleze în ţara sa, Italia. Toate acestea în ciuda faptului ca este emigrat din Egipt. Din pacate este un exemplu urmat de foarte puţini…

Recentele confruntări armate dintre armata israeliană şi Hamas din Gaza, precum şi cele dintre armata Turciei şi PKK de pe teritoriul Irakului, au pus în evidenţă modalitatea duplicitară în care sunt tratate acelaşi tip de acţiuni în funcţie de atitudinea politică a Uniunii Europene (chiar şi a SUA) şi de orientarea preponderent de stânga pro-palestiniana a mediei internaţionale. Articolul următor scris de Magdi Allam pune în evidenţă tocmai această atitudine duplicitară făţă de fapte care ar trebui să fie considerate de aceeaşi natură.

Dacă se confruntă modul în care mass media a prezentat, pe de o parte, recenta bătălie a Turciei contra PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, n.t.) în Irak iar pe de altă parte bătălia pe care a condus-o Israelul contra Hamas în Gaza, trebuie să luăm act de faptul că există un prejudiciu manifest contra statului ebraic. În timp ce definiţii ca “măcel al copiilor” şi “masacrul civililor” apar numai în descrierea consecinţelor activităţii militare israeliene, pentru armata turcă sunt rezervaţi termeni neutri sau de-a dreptul justificativi ca de exemplu “ucişi 77 de rebeli kurzi”. Când bombele sunt israeliene, suntem informaţi în manieră meticuloasă asupra numărului şi uneori asupra numelor copiilor palestinieni care au fost ucişi, semnalând în manieră specifică dacă între ei sunt şi nou născuţi. Iar tot despre ei televiziunile şi agenţiile fotografice internaţionale ne dau la grămadă imaginile terifiante şi nemiloase ale cadavrelor lor.

În schimb bombele turceşti elimină cu o siguranţă absolută numai persoane adulte de sex masculin care şi-au ales în mod deliberat să recurgă la violentă şi să se pozitioneze de partea râului, calificaţi drept “terorişti”, “rebeli” sau “separatişti”, deci care într-un mod oarecare şi-au căutat moartea iar până la urmă chiar o şi meritau. Şi în orice caz pentru ei nu avem imagini din surse independente, dat fiind că presa internaţională nu este prezentă în zona luptelor, iar tot ceea ce se ştie aparţine documentaţiei oficiale a armatei turce. Toate acestea se pot explică numai parţial cu faptul că Gaza este una din zonele urbane cu o foarte mare densitate din lume şi de aceea, este inevitabil ca să existe şi victime civile, inclusiv copii, în timp ce zona muntoasă de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Irak este nelocuită în cea mai mare parte şi în consecinţă nu ar fi victime civile, cu atât mai puţin copii.

În realitate ţinta exclusivă a atacurilor israeliene şi cea mai mare parte a victimelor palestiniene sunt terorişti din Hamas, în timp ce sunt şi civili curzi printre victimele represiunii militare turceşti. Cum se poate explica această duplicitate a mass media? La nevoie ar fi trebuit să utilizeze acelaşi parametru informativ şi de evaluare.

Se poate, pentru că PKK este considerată – la egalitate cu Hamas – o organizaţie teroristă, atât de Statele Unite, cât şi de către Uniunea Europeană; se poate şi deoarece se trasează o bătălie comună a Turciei şi a Israelului pentru invingerea unui terorism care loveşte fără alegere chiar şi populaţia civilă; nu în ultimul rând, pentru că în ambele cazuri se avem de a face cu operaţiuni de apărare întreprinse pe teritoriu străin transformat de terorişti într-o fortăreaţă de unde dezlănţuie acţiunile lor mortale contra civililor. Aşa cum în ambele cazuri aceste teritorii străine nu găzduiesc în mod stabil forţele militare sau aşezări civile ale Turciei sau ale Israelului, nici nu sunt obiective – cel puţin oficial – pe care ar dori să le cucerească pentru a le anexa teritoriul. Dimpotrivă, în cazul Israelului, activitatea teroristă a Hamasului – lansarea de sute de rachete Kassam în mod obişnuit contra oraşeluluii Sderot şi cu explozii de bărbaţi şi femei-bombă între civili – s-a intesificat după retragerea completă a armatei şi a colonilor evrei din Gaza. Şi dacă am vrea să fim pedanţi, dacă ar trebui să fie o atitudine prejudicială, această ar trebui să fie în privinţa Turciei şi nu în privinţa Israelului.

Este suficient să considerăm datele care privesc totalitatea victimelor acestor războaie regionale. Luâind ca referinţă o mişcare pacifistă ca Peace Reporter, care nu poate fi suspectată nici de simpatii filo-israeliene nici de cele filo-turceşti, bilanţul conflictului israeliano-palestinian se raportează în modul următor: “Prima Intifada, revolta pietrelor dintre 1987 şi 1992, a cauzat moartea a 2000 de persoane, marea lor majoritate palestinieni. De la începutul celei de-a doua Intifade, din data de 28 deptembrie 2000 până la 20 iunie 2007, şi-au pierdut viaţa 4626 de palestinieni şi 1050 de israelieni. Cel puţin 214 palestinieni au murit în confruntările dintre miliţiile Hamas şi cele Fatah”. Şi totuşi dacă ne transferăm la conflictul care contrapune armata turcă PKK-ului în acelaşi arc de timp, tot după datele Peace Reporter, “în 20 de ani de conflict au fost 40000 de morţi şi mii de refugiaţi. De la incepuul anului 2006, au fost ucişi 113 luptători curzi şi 79 de militari turci”.

După cum se vede, totalul victimelor provocate de armata turcă este mult mai mare decât acela al vicimelor provocate de armata israeliană. Acuzată de crimă este totuşi numai armata israeliană, în timp ce se asigură o atitudine mai mult decât înţelegătoare faţă de armata turcă. “Uniunea europeană înţelege necesitatea Turciei de a se proteja”, a susţinut pe 21 februarie responsabilul european pentru Securitate Javier Solana, invitând la a nu se folosi o “forţă militară disproporţioanată”. ”Am fost informaţi şi cerem guvernului turc de a limita propriile operaţiuni având că obiectiv exclusiv PKK-ul”, a fost poziţia Casei Albe exprimată de purtătorul de cuvânt Scott Stanzel. În Italia, ministrul de externe din guvernul demisionar, Massimo D’Alema, s-a grăbit până la a legitima cu anticipaţie dreptul armatei turce de a urmări şi de a reprima cu forţa PKK-ul aflat pe teritoriul irakian. O atitudine diametral opusă celei pe care a rezervat-o acelaşi D’Alema Israelului, fie în ceea ce priveşte represaliile contra Hamas în Gaza după lansările de rachete Kassam asupra Sderot, fie în ceea ce priveşte ofensiva mult mai amplă contra Libanului în vara anului 2006 după atacurile teroriste conjugate ale Hezbollah şi Hamas asupra teritoriului israelian.

În fine, dacă se consideră că în timp ce Hamas ţinteşte la distrugerea fizică a Israelului iar PKK-ul nu pune deloc în discuţie dreptul la existenţă al Turciei, se poate înţelege cu atât mai mult natură ideologică a unei prejudecăţi indubitabile foarte răspândite în ceea ce priveşte statul evreu.

Magdi Allam
1 martie 2008