Una din figurile importante ale vieții politice românești din secolul trecut este Ilie Lazăr, românul care a pus steagul tricolor pe acoperișul primăriei din Cernăuți, deputat PNȚ, democrat convins, antilegionar și anticomunist. Temperament foarte puternic și curajos, a știut să reziste cu credință și răbdare încercărilor drăcești la care a fost supus în cei 12 ani de temniță grea, cărora li s-au adăugat trei ani de domiciliu obligatoriu. Camil Demetrescu a fost impresionat de „devotamentul său arzător” pentru Iuliu Maniu, pe care l-a îngrijit și susținut în ultimii ani de viață. A trecut prin închisorile Galați, Sighet și Râmnicul Sărat, unde a stat multă vreme în lanțuri, cu sângele închegat pe picioare, pentru că sărise în apărarea lui Ion Mihalache care era bătut sălbatic de doi gardieni, aflați sub conducerea „plevuștii” și „peștișorului” de Vișinescu.

Vă prezentăm câteva pagini scrise de Ilie Lazăr, care ilustrează atmosfera premergătoare Unirii de la 1 Decembrie 1918, mulțumind Domnului Ion Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, pentru permisiunea de a publica acest material.

Domnului Șerban Flondor
București

Câteva fapte din trecut

Am aflat de la fiica mea Lia, pe care ai cunoscut-o în casa Doamnei Sturza, că anul viitor se împlinesc o sută de ani de la nașterea marelui tău părinte, regretatul Iancu Flondor. Primesc cu multă bucurie și plăcere invitația la această aniversare. Au trecut atâția ani de la acele memorabile evenimente din 1918, când tatăl tău cu unchiul tău Nicu au stat în fruntea acțiunilor mărețe, când Bucovina noastră, răpită rușinos cu 144 de ani în urmă (1774) s-a unit de bunăvoie cu Patria Mamă.
Cum eu atunci, tânăr sublocotenent în armata austro-ungară, întâmplător mă găseam ca „dezertor” în Cernăuți, cred că ar fi cazul să pun pe hârtie și cine cu ce a contribuit la acest act al unirii, care s-a desăvârșit sub conducerea părintelui tău, la 28 noiembrie 1918.

Iată pe scurt ce îmi aduc aminte.

Unitatea mea din fosta armată austro-ungară era încadrată într-o unitate mixtă germano-austro-ungară, un fel de „Ausbildungs-Gruppe” (n. red. unitate reconstituită), cu sediul la Micolaiov, lângă Lemberg. Efectivul companiei mele era de 180 soldați din Regimentul 8 honvezi (n. red. infanterie) din Lugoj. Comandantul suprem ne era Oskar, al III-lea fiu al Kaiserului Wilhelm, având sediul în Drohobiț. O parte din această unitate, având comandant pe colonelul austriac Rosenmayer, a fost transportată în Ucraina și Transnistria. Motivul acestor mișcări de trupe era că acolo au izbucnit revolte țărănești și pogromuri. Rostul nostru, ca armată de ocupație, era menținerea ordinii. Compania mea, compusă din români bănățeni, a primit ordinul să ocupe regiunea Troscianeț-Podolschi (județul Tulcin). În compania mea nu aveam decât un singur străin, croitorul companiei, Klein Nathan, de fel din Caransebeș. În acest târgușor frumos, cu bogății imense, erau mori, parcuri, fabrici, agricultură foarte dezvoltată, cu lacuri de pești și o mare fabrică de zahăr (capital francez). Această fabrică de zahăr avea ca director un francez Francois și subdirector un general rus pensionar, Bunacov. Dispozițiile și ordinele ce le-am primit erau să restabilesc în cele cca. 17 comune ordinea, să apăr culturile agricole de jafuri și să păstrez ordinea stabilită.

Am reușit în scurt timp să fiu bine văzut și chiar iubit de populație. Aflând că nu sunt „vengher” (n. red. ungur), ci român, mă invitau la petreceri și la nunți atât populația din localitate ucraineană cât și cea evreiască.

Conducerea fabricii mi-a pus la dispoziție o șaretă frumoasă, iar pentru soldați săptămânal câte un porc gras. Comandantul a aprobat să primim acest dar și să îmbunătățim regimul alimentar al soldaților. Buna dispoziție a soldaților mei, din cauza regimului ce avură, era ca niciodată până atunci. Dimineața mă primeau și strigau în cor: „Trăiască nația!”. Chiar și croitorul Klein Nați striga alături de ceilalți „Să trăiască fiindcă și ei trăiesc cu românii!”. În această situație și compoziție am stat acolo opt luni, până la începutul lunii noiembrie 1918. Aflând că armata română a intrat în Basarabia încă în primăvara anului 1918, mereu mă preocupa gândul să dezertez în Basarabia. Mă gândeam la vorbele tatălui meu (din Giulești, Maramureș), când eram copii mici: „Măi, prunci, veni-va vremea când craiul României va împlânta sabia la Răchita Roșie, la Tisa”. Preocupat de dorul de a vedea visul moșilor și strămoșilor noștri realizat, am pus în practică dezertarea, nu numai a mea personală, ci și a întregii mele companii, compusă din 180 de români. Pregătirea dezertării s-a făcut pas cu pas. Simțeam că mă bucur de simpatia desăvârșită a soldaților mei.

În consecință, am început încă in septembrie 1918 să mi-i apropii, prin mese copioase și petreceri în locuința mea, întâi cu gradații, iar pe urmă invitam și soldați mai dezghețați. Le vorbeam de România Mare ce va să vină, de faptul că armata română a intrat în Basarabia și altele. Descoperindu-i pe cei mai inimoși, i-am sfătuit să stea de vorbă și între ei și să se informeze. La un moment dat, convins fiind că terenul este pregătit, am tratat cu doi ceferiști ucraineni și cu un mecanic. După câteva zile, aceștia mi-au comunicat că pe prețul de douăzeci și șase puzi de grâu (un pud era 16 Kg) mă vor servi. S-au învoit ca să ne pună la dispoziție locomotiva și vagoanele necesare. Convins că terenul este pregătit în cele mai mici amănunte, i-am rugat pe cei trei să tragă pe linie trenul și să stea gata. După ce am făcut controlul, noaptea la orele 12 am dat alarma. Într-o jumătate de oră întreaga mea companie era învagonată. Eu cu un plutonier ne-am urcat pe locomotivă și fără mare zgomot și fără ca locomotiva să fluiere am ieșit din gară. Gândul meu era să mergem cu acest tren până unde se va putea spre Basarabia, înaintând și păstrând cea mai perfectă liniște și disciplină, la un moment dat observ că, între Troscianeț și Vapniarca, într-o comună Dimidovca, o mulțime de țărani cu căruțe jefuiau o mare magazie de grâne. Văzând aceasta, ne-am gândit că oare operațiunea noastră n-ar necesita și ceva bani? Gândul fapt s-a făcut. Pe loc am oprit trenul, am dat ordin soldaților să înconjoare magazia și fiecare soldat să vândă ca dintr-a lui. În cel mult o oră, tot grâul s-a vândut și fiecare soldat avea bani suficienți. În circulație erau atunci bancnote albe „Kerenski”. Ajunși în gara Smerinca, am fost dirijați pe linia Kiev. Văzând pericolul, am luat contact cu funcționarul principal, plătindu-i 8000,- ruble și imediat ne-a dirijat spre Moghilev. Reușind această operație am ajuns la granița Basarabiei. Aici, niște gărzi civile căutau să ne dezarmeze. Imediat m-am dat jos de pe locomotivă însoțit de câțiva soldați și foarte energic le-am comunicat că dacă trag după tren opresc imediat și dau foc orașului. În urma acestei discuții, am ieșit din gară fără nici o dificultate.

Astfel am reușit să ajungem, cu acest tren rusesc cu linie largă, până la Noua Suliță. Nefiindu-ne posibil să mai înaintăm, ne-am dat jos. Aici, pe pământul lui Ștefan cel Mare, le-am vorbit soldaților care, entuziasmați, au subliniat cele spuse de mine cu cântecul „Deșteaptă-te Române!”. După aceasta, împreună ne-am consultat cu toții, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofițer, în fața soldaților. Le-am spus că, atunci când mi-am pus în gând să dezertez, am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia. Soldații mei au hotărât să mergem în marș forțat până la Cernăuți. Dorința lor fapt s-a făcut. După câteva ore am sosit în Piața Cernăuților. Aici am dat ordin să se pună puștile în piramidă, fiecare să se aprovizioneze și să se odihnească. Eu tot timpul circulam în sus și în jos în jurul lor. La un moment dat se apropie de mine un domn și se prezintă „Sunt profesorul Sextil Pușcariu”. Îi răspund „Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români, bănățeni, din Regimentul 8 honvezi, din Lugoj”. Îi arăt situația noastră, cum am dezertat și că intenționăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorința soldaților mei am venit până la Cernăuți.

Domnul Profesor Sextil Pușcariu îmi spune următoarele „Orașul este ocupat de vreo șapte sute galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin (Grigore Ghika Vodă de mai târziu). Toți românii sunt ascunși prin pivnițe și prin poduri de case și ne este teamă că ne vor duce ca ostateci în Galiția. Asta fiind situația, după ce m-am informat cine sunteți, vă rog să ne dați o mână de ajutor”. I-am răspuns „La dispoziția Domniei voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurie”. Am rugat apoi pe Domnul Profesor Pușcariu ca, dacă se găsesc câțiva ofițeri din regimentul local austriac în care domnia sa are încredere, să vină imediat și să-mi ia soldații în grupuri de câte 15-20 oameni și să-i concentrăm într-o curte sau într-o sală mare. După cel mult o oră, toți soldații mei au fost conduși într-o sală de cinematograf, unde le-a vorbit profesorul Pușcariu, apoi locotenentul Dan și eu. Le-am arătat situația din oraș și le-am cerut ascultare și supunere. În acea noapte, de teamă că a intrat armata română, s-au stins luminile în tot orașul, alergau disperați căruțe și călăreți, toți grăbiți, mai furând câte ceva și ducând totul spre Sniatin. A doua zi, unitatea mea era singura forță armată în întreg orașul. Bandele venite din Galiția erau conduse de doi foști ofițeri din armata austriacă: Mayer și Worobetz, cu care ne-am răfuit apoi la 16 ianuarie 1919, când am ocupat și orașul Sighet – Maramureș. Lupta de la Sighet este alt capitol.

După cazarea soldaților mei, însoțit de fosta mea ordonanță, Alexandru Iorga, am tras la hotelul din centru, în imediata apropiere de soldați. Hotelul se numea „La Pajura Neagră” (Schwartzer Adler). Aici am primit vizitele mai multor români: Isopescu-Grecul, V. Budnărescu, Prof. Gheorghiu, Dr. Lupu, Prof. Procopovici, Tarangul, Habon, Tarnevschi și mulți alții. Dl. profesor Gheorghiu a venit și cu propunerea ca să mă mut la domnia-sa. Am primit invitația și tot timpul cât am petrecut la Cernăuți am stat la dl. profesor Gheorghiu. După ieșirea galițienilor din oraș, ne-am dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit părintește. După ce am ieșit de la Mitropolit, am hotărât „să preluăm imperiul”.

Într-o mașină ne-am urcat vreo cinci tineri și cu noi și fostul senator și primar de mai târziu al Cernăuților: Nicu Flondor. Eu, cu un steag tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul mașinii. În această formație ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul războiului, unde Domnul Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană generalului Fischer, somându-l ca imediat să predea jandarmeria locotenentului român Dan. De aici am plecat la poliție unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la Tribunal unde am instalat ca președinte pe un domn Ion Habon. După aceste acțiuni rapide, eu și un tânăr ardelean cu numele Nicoară, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperișul primăriei și am înfipt primul steag tricolor după 144 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Sandru. Întreaga populație românească a orașului care era în fața primăriei, aplaudau și cântau cântece patriotice.

Din toți banii „Kerenski” ce mai aveam din vânzarea grâului de la Dimidovca, am cumpărat toate florile din piața orașului, oferindu-le femeilor române din Cernăuți, cu rugămintea să bată cu flori armata română, a cărei intrare era așteptată. Corul mitropoliei cânta în permanență cântece patriotice. Iancu Flondor, președintele partidului național român a dat dispoziții ca intelectualitatea orașului, în haine de sărbătoare, să-l primească în casa națională pe generalul comandat al armatei române.

Văzând că armata română întârzie, după trei zile de așteptare, aceiași tineri, în frunte cu Nicu Flondor, ne-am dus în întâmpinarea ei. Eu tot timpul eram cu steagul în mână și călare pe motorul automobilului. La circa 60 km distanță, într-o gară, am dat de domnul general Zadic, comandantul Diviziei a 8-a, care ținea raport cu ofițerii.

Ne-am prezentat cu toții, i-am raportat situația din oraș și am rugat să-și facă intrarea, deoarece populația de trei zile este în stradă și așteaptă. După acest prim contact ne-am reîntors, aducând răspunsul generalului. A patra zi a sosit în suburbia orașului, la Horecea și la Ceahor, Regimentul 29 Dorohoi, de sub comanda colonelului Gheorghiu, făcând planul intrării armatei în oraș. A doua zi după masă, am avut cinstea sa fiu invitat în mașină și să însoțesc pe domnul general Zadic Iacob, în momentul intrării în oraș. Alături de domnul general era șeful de stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar eu înainte. Am trecut pe lângă primărie, pe care fâlfâia steagul tricolor, și ne-am oprit alături, în fața Casei naționale.

Când ne-am dat jos din mașină, doamnele române i-au aruncat flori în cale generalului, iar eu l-am ridicat pe umeri și în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj unde a fost primit de toți intelectualii în frunte cu Iancu Flondor care, îmbrățișându-l, a început cam așa: „Dați-mi voie, domnule general, să ne îmbrățișăm ca doi frați care nu s-au văzut de 144 de ani…”.

Toți cei de față au manifestat călduros.

După toate cele mai sus arătate, armata și-a urmat programul, iar celelalte probleme s-au rezolvat în timp, după indicațiunile de la București. Marea Adunare Națională abia la 28 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu Patria-mamă, în sala de marmură a Mitropoliei. Adunarea a fost prezidată de venerabilul Dionisie Bejan, iar moțiunea prezentată de către președintele Partidului Național Iancu Flondor a fost votată cu un nespus entuziasm.

După toate aceste mărețe evenimente, am mai stat câteva zile în Cernăuți, de unde am plecat apoi prin Iacobeni-Cârlibaba spre Maramureș, iar soldații mei în mare majoritate au plecat prin Vechiul Regat acasă, în Banat.

Ajuns la Borșa, în Maramureș, am aflat despre prăbușirea frontului italian și convocarea Adunării de la Alba Iulia, la care am avut cinstea să particip ca votant oficial în numele Maramureșului.

De la Alba Iulia am avut fericirea să însoțesc, făcând parte din gardă, delegația care a prezentat la București Actul Unirii.

Cluj, 1 septembrie 1964
Dr. Ilie Lazăr