Secolul al XX-lea a stat sub semnul tentaţiei totalitarismului, primul război mondial făcând loc confruntării titanice între fascism şi comunism. Pentru mulţi politicieni, intelectuali şi oameni de rând, cele două ideologii au fost alternative demne de luat în seamă la democraţie . Cât de mult s-au înşelat, s-a văzut în al doilea război mondial şi în tragicele sale urmări, dar tentaţia unor soluţii diferite de cele democratice nu a dispărut, autoritarismul şi totalitarismul prezentându-se în continuare favorabil în faţa unei lumi la fel naive. În numărul din aprilie al Idei în Dialog, Traian Ungureanu trage concluzia: ne învârtim în cerc.

Istoria ideilor recidivează în cerc

Traian Ungureanu

Puţină lume vrea să-şi mai amintească, astăzi, dar acum 80 de ani prea multe minţi şi voci influente ale Occidentului descopereau febril faţa viitorului. Iar faţa viitorului era fascistă. Anii ’20 începeau sub presiunea intelectuală a ideilor care schiţau nerăbdător, în numele progresului, schema de evacuare a societăţilor vestice din impasul capitalist-democratic. Parlamentarismul provoca o iritare anume, în cercuri intelectuale dedate viziunilor de viteză radicală, excedate de maşinismul inert, transferat din industrii în aparatul politic şi electoral. Elitele descopereau stabilitatea binefăcătoare a sistemelor de organizare socială şi economică autoritară. Mussolini făcea o vogă furibundă în presa liberală nord-americană. Walter Lippmann, atunci ca şi astăzi, un director de conştiinţă venerat pentru elan etic şi deschidere critică, îl îndemna fără reţineri pe preşedintele Roosevelt să devină „dictator“, după modelul verificat cu atâta succes în Italia. W.E.B. Dubois, campionul sociologiei oprimării, una din figurile stelare ale panteonului filozofard „afro-american“, găsea la mijlocul anilor ’30 că apariţia naţional-socialismului german a fost „absolut necesară pentru restabilirea ordinii în stat“.

În Anglia, o figură de talia lui H.G. Wells recomanda studenţilor, în 1932, să se îndrepte spre o variantă „luminată“ a nazismului. Cu un an înainte, în 1931, Aldous Huxley se declara, într-un interviu, „din ce în ce mai sigur că sistemul economic mondial se va prăbuşi dacă nu va adopta o formulă asemănătoare cu planurile cincinale sovietice“. Un flux articulat şi urgent recomanda societăţilor occidentale pasul înainte spre sisteme de control şi organizare, deja la lucru, în Germania, Italia şi URSS. Experimentul demo-liberal era, dacă nu compromis, atunci blocat şi surclasat de detenta spectaculoasă a economismului militarizat germano-sovietic şi de faimoasa disciplină „ducală“, biruitoare asupra haosului clasic italian.

Două clişee stabileau temperatura percepţiei intelectuale a vremii şi salutau apariţia noului. Mai întâi observaţia, mereu reluată în presă, despre noua Italie a lui Mussolini, „în care trenurile sosesc la timp“. Apoi, declaraţia unui ziarist american, astăzi aproape uitat, Lincoln Steffens, abia întors dintr-o călătorie de documentare-informare în Uniunea Sovietică: „Am văzut viitorul şi pot să vă spun că funcţionează!“

În octombrie 1929, pieţele dau o mână de ajutor acestor oglindiri optimiste în viitor şi par să suspende prezentul – sau cel puţin să îi infirme ordinea economică. Crash-ul total de pe Wall Street avariază grav modelul economic şi politic anglo-american. Ordinea în vigoare pare defunctă sau muribundă, iar viitorul, în variantă să socialistă, inevitabil. Căci ideea fundamentală a noului militantism intelectual occidental e principiul socialist. Aşa cum s-a numit, la începuturile sale nefardate, trunchiul care a născut fascismul. Numai un joc violent de oglinzi istorice şi o lovitură propagandistică de geniu ne fac să distingem, astăzi, categoric între fascism şi socialism. Comentatorii anilor ’20 nu aveau nici un motiv să le considere separat.

Ideal socialist sub scut fascist

Războiul cu statul nazist şi oroarea Holocaustului au impus o enormă reevaluare istorică şi e interesant de speculat pe marginea cursului politic şi economic al lumii occidentale în situaţia în care ciocnirea cu statul nazist n-ar fi avut loc. Ar fi continuat ascensiunea ideologică a „noii ordini“? Ar fi contaminat ea, decisiv, sistemul politic occidental? O manevră formidabilă a propagandei sovietice a scos din cursă acest gest de speculaţii contrafactuale. În a doua jumătate a anilor ’30, comunismul sovietic a inventat, pur şi simplu, „fascismul“, plasându-şi camarazii de socialism din Germania şi Italia în tabăra opusă, la „extrema dreaptă“.

După mai bine de 70 de ani, efectele extraordinare ale acestei pseudomutaţii sunt încă active. Astfel, în Occident, principiul socialist s-a putut reinventa prin opoziţie faţă de o „extremă dreaptă“ identificată, de acum înainte, cu orice mişcare politică, opinie sau idee neconformă, adversă sau, în cuvintele ironice ale lui Orwell, „indezirabilă“. Astfel construit, monopolul progresului a devenit arma cu tragere automată a stângii occidentale şi e uşor de recunoscut, astăzi, în aroganţa etică a mişcărilor militante, de la pacifism la antiamericanism, antiglobalism şi multiculturalism. În Est, marele fals istoric forjat la jumătatea anilor ’30 a consolidat poziţia intangibilă de stindard antifascist a comunismului sovietic şi a plasat Rusia, inclusiv în ipostaza ei vag postcomunista, într-un spaţiu mereu simpatizat de privirea înţelegătoare a progresismului occidental. În orice caz, principiul socialist a supravieţuit intact sub scutul binevenit al antifascismului şi a evitat astfel un bilanţ istoric stabilit, de altfel foarte precis, de nazism şi bolşevism, adică de cele două mari socialisme integrale ale secolului XX.

Cercul s-a închis. Istoria ideii socialiste se înfăţişează prezentului gata de o noua recidivă. Ne aflăm, la începutul secolului XXI, după un război câştigat în numele democraţiei parlamentare şi după o epocă de prosperitate fără egal, într-o situaţie aparent lipsită de logică istorică. Tentaţia colectivistă, restrângerea esenţei electorale a sistemelor politice şi reţetele de guvernare autoritară câştiga teren şi prestigiu. Nervul democratic dă semne de letargie. Grupuri umane tot mai lărgi par fascinate de sau câştigate pentru sisteme şi idei postpolitice, un concept care ascunde, nu prea bine, recrudescenţa scepticismului antidemocratic. Ce explică această rotaţie nemotivată, imediat după victoria istorică a capitalismului şi democraţiei, în 1989? De unde epuizarea aparentă a instinctului democratic şi curiozitatea crescândă pentru ipotezele postdemocratice?

Voodoo si „subprime“

Primă presupunere vizează aşa-numitul „declin american“, rudă presupusă a ciclului istoric anterior care a dus, după 1900, la deteriorarea şi, apoi, la dispariţia de facto a Imperiului Britanic. Simptomele declinului american s-au înmulţit şi au fost înregistrate fidel în camera de ecou a stângii europene, în special după „aventura“ militară din Vietnam. Revoluţiile din 1989 şi proamericanismul deschis al Răsăritului european păreau să fi adjudecat chestiunea, dar primul deceniu de dominaţie monopolară americană a fost întrerupt pe 11 septembrie. Atacurile teroriste din 2001 au fost rapid validate de stânga şi de o opinie mai larg non-americană ca probă a vulnerabilităţii americane şi ca reacţie de eliberare a „celuilalt“, a societăţilor şi culturilor îndelung oprimate de hegemonia americană. A urmat războiul din Irak, un conflict administrat şi câştigat de propagandă antiamericana de pe o platformă mediatică fără precedent. Barilul de petrol a trecut de 100 de dolari, uncia de aur a sărit peste 1000, iar la începutul acestui an piaţa imobiliară s-a prăbuşit, antrenând sectorul bancar-ipotecar şi generând temeri majore de recesiune. Paralelele cu marele crash din 1929 n-au întârziat.

Într-adevăr, există argumente în sprijinul ipotezei după care declinul american a alimentat, urmând o schema veche, nevoia de alternative postcapitaliste. Ipoteza e mai şubredă decât pare, dar asta nu înseamnă că e complet lipsită de sens. Da, economia americană traversează turbulenţe semnificative, dar nimic nu pune în dubiu principiile de funcţionare şi structură primordial capitalistă a pieţei americane. Şomajul industrial şi agrar e relativ redus (4,8% în februarie 2008), baza tehnologică are o forţă de inovaţie fără egal, iar sistemul de educaţie şi cercetare asigură, în continuare, un nivel de prospecţiune cognitivă pur şi simplu inaccesibil economiilor vest-europene. Însă, în ciuda acestor elemente de stabilitate indiscutabilă, ceva e într-adevăr „vag“ şi iluzoriu în noua realitate americană. Exact asta s-a văzut, în sfârşit, clar odată cu declanşarea aşa-numitei crize „subprime“ (un tip de credit acordat aproape fără garanţii). Criza creditului imobiliar şuieră de aproape 8 luni şi răpune instituţii bancare, reputaţii pe Wall Street şi prezumţii financiar-existenţiale cu care americanii sunt obişnuiţi de multă vreme.

Criza are o poveste uluitoare şi poate cel mai uluitor lucru în desfăşurarea acestei turbulenţe complexe e prezenţa factorilor morali şi psihici într-un cocteil de aparentă strict economică. Punctul profund de plecare al acestei crize e o convingere profund iraţională: un număr suficient de mare de americani, în principal copii ai generaţiei baby-boomers, obişnuiţi cu repetiţia şi perpetuarea automată a spiralei de confort şi prosperitate personală, au pariat în ultimele decenii pe piaţa caselor. Presupunerea fundamentală: preţul caselor va continuă să crească, dincolo de bunul-simţ matematic. Progresia preţurilor va asigură mai departe, dintr-o obligaţie de necercetat, profituri masive proprietarilor şi, în cele din urmă, o retragere glorioasă şi îndestulată de pe piaţă muncii. Cu alte cuvinte, nenumăraţi viitori pensionari au pariat pe automatismul pieţei imobiliare. Operaţia s-a dovedit, mult timp, fezabilă, dar a trebuit să facă faţă propriei lipse de logică. În mod fundamental, acest gen de anticipaţie „subprime“ optimistă şi relaxată se bazează pe o realitate economică vidă, pe o structură de gândire mai curând magică, foarte ne-capitalistă şi ne-americană. Ideea după care succesul se dezvoltă de la şine, într-o ecuaţie în care totul concura inexplicabil în interesul persoanei, a atins, treptat, conturul unei mistici comode. „Subprime“ e la un pas de voodoo.

Obama excentricul

Clasele de mijloc au conchis că lumea e unidimensională şi benefică. Profiturile garantate de piaţa caselor, dobânzile scăzute, pompa de credite ieftine, un climat general de protecţie care exclude vinovăţiile şi despăgubeşte automat, proprietatea alchimică a pieţelor care transformă orice plasament în venit au coagulat într-o stare de spirit generalizată. Ciclul a suferit o fractură gravă, dar ce e de reţinut din acest mecanism nu e morala economică. Noutatea divergentă e îndepărtarea de pragmatismul energic, în genere de etică populară americană. Gena antreprenoriala pare să fi slăbit sau să se fi relaxat, atrasă de repaosul şi siguranţa unei culturi sociale permisive, complet înstrăinată de norma de încordare şi efort tipică pentru etosul laic american. O anume indiferenţă frecventă la persoana fără experienţe contrare majore colorează majoritar conştiinţa Americii urbane şi mijlocii.

E un eveniment psihocultural îndelung pregătit de prosperitatea postbelică. Dacă ilustrează ceva cu adevărat important, criza americană „subprime“ vorbeşte, în principal, despre apariţia unui nou ton mental, în inima unei societăţi de libertate clasică. Civismul primar şi energic cu care America a cucerit supremaţia globală e, acum, însoţit de umbră unui dubiu, de o oboseală care exclude efortul contra naturii, acel spirit al „frontierismului“ moştenit de la pionierii fondatori. Noua stare de spirit a reţelelor urbane e, dimpotrivă, înclinată să admire şi să se lase în voia intervenţiilor şi mecanismelor din sfere exterioare angajamentului personal.

Pe acest fundal, se poate vorbi, într-adevăr, de declin (civic) american şi tot pe acest fundal devine mai clar de ce anume ideea colectivistă, alternativă la parametrii strict democratici, nu mai e o aberaţie în context american. Un semn în plus a venit odată cu declanşarea campaniei pentru alegerile prezidenţiale din toamnă şi apariţia „fenomenului Obama“. Senator obscur, dar figură emblematică a metisajului spiritual, Obama a reuşit să încarneze imagologic înclinarea curentă a claselor educate şi de mijloc spre exotic şi relativ. Obama e, simultan, orice şi atrage magnetic un electorat enorm, recoltat din zonă alegătorilor prepolitici (în special emigranţi latino-americani recenţi) şi din armata onirică a clasei de mijloc. Acelaşi Obama e balsamul după care tânjeşte formidabilă stânga academică americană. Membru al unei biserici penibile şi agresive care predică „negritudinea“ lui Isus şi apoteoza afro-americanilor oprimaţi, Obama oferă stângii academice un cocteil cu două afrodisiace ideologice: vinovăţia după care aleargă o clasă academică dependentă de culpă şi ipoteza unui paradis progresist încununat de prezenţa la Casa Albă a unui preşedinte venit din lumea a treia, mixt rasial şi educat în afară „canonului“ opresiv al culturii albe. Americanii care au generat iraţional criza „subprime“ sunt, în mare, aceiaşi americani hipnotizaţi de „fenomenul Obama“, purtător politic al pasiunii pentru survol pe deasupra realităţii „hard“. Ascensiunea extraordinară a lui Obama nu e o coincidenţă. Ea certifică deplasarea unei mari secţiuni a mentalităţii americane într-un spaţiu ex-centric. În ciuda a tot ce ne spune etimonul american al libertăţii militante, ceva din această celulă a pierdut suficientă vitalitate pentru a cocheta cu repaosul şi dezangajarea.

Rusia – de la crash la cash

Însă procesul de metisare mentală a Americii explică insuficient noua vogă a tatonărilor postdemocratice. Contextul e important. Probabil mai important. În timp ce declinul relativ a slăbit reputaţia modelului atlantic şi a convins elitele Europei occidentale că „secolul american se apropie de sfârşit“, o altă evoluţie a dat, pe neaşteptate, curs şi substanţă acestui pronostic prematur: postcomunismul autoritar cvasicapitalist. Rusia şi, mai ales, China au apărut masiv în postură de variante de evoluţie, după ce au traversat cumva o tranziţie dificilă, dar reuşită.

Rusia în varianta Putin a recuperat complet degradarea violentă a epocii Elţîn. Indiscutabil, anii haotici, imprevizibili şi calamitari ai epocii Eltin au zdruncinat o populaţie deja debusolată până la disoluţie de experimentul sovietic. Însă Eltin şi epoca sa sunt, de fapt, autorii unei redresări care a ferit Rusia de dizolvare istorică în dezordinea finală a comunismului. Neclar şi impulsiv, Eltin a avut, totuşi, necugetarea eroică de a brusca ruinele comunismului şi de a fixa perimetrul lacunar dar vizibil al unei posibile evadări din formulă tradiţional autoritară a Rusiei. Putin n-a făcut decât să culeagă statul epuizat, dar salvat de acest efort anarhic. Apoi, revoluţia preţurilor pe pieţele gazului şi petrolului a pus în mâna acestui nou Părinte interminabil resursele pe care nivelul intern de dezvoltare îl interzicea Rusiei. Într-un interval foarte scurt, Rusia a trecut de la crash la cash. Aşa s-a închegat treptat putinismul, statul fără bază legală, bază de operaţii a unui clan piramidal şi proprietar al unei societăţi, culturi şi economii subvenţionate în schimbul obedienţei.

O masă fabuloasă de cash a permis administraţiei Puţin să cumpere pe de-a-ntregul viaţa socială şi să răscumpere acele sectoare economice scoase de sub controlul statului în perioada Eltin. Acolo unde nu au lucrat banii, s-au pus în mişcare instrumentele clasice ale cekismului: asasinatul, terorismul şi farsa judiciară. Efectul direct al violenţei de stat a pus sub pământ sute de ziarişti, a fabricat războaiele cecene şi a zdrobit alternativele la puterea politică şi economică de stat. Mihail Hodorkovski, condamnat la 8 ani de temniţă grea şi aşezat exemplar într-o puşcărie mizeră, pe modelul corecţiilor sovietice, ştie prea bine ce şi de ce i s-a întâmplat. În aceste condiţii de monopol fără fisură, statul rus-putinian a reluat imperialismul politicii externe sovietice, dar a schimbat metodologia. Forţa şi bădărănia militară sovietică au fost retrase în planul doi. Infiltrarea economică şi şantajul geopolitic au ocupat prima poziţie, măscărind strategiile multinaţionalelor legitime.

De pe o poziţie dominată pe piaţă energiei, Rusia a trecut la colonizarea prin condiţionare economică a Estului şi a Vestului european. Fosta periferie a Imperiului e aproape captată de chingi economice brutale. Ucraina, Georgia, Belarus şi, oricând, România sau Bulgaria au fost sau pot fi silite să îşi ajusteze linia şi configuraţia politică internă în funcţie de interesele majore ale Rusiei. Uniunea Europeana e în situaţia unei negocieri perpetue şi politicoase care dilată compromisurile şi lasă impresia „parteneriatului“, dar e, e de fapt, o formulă de cooptare a Rusiei în sferele de decizie. Participaţia capitalului rus la infrastructura energetică vest-europeană a devenit o realitate expansivă şi presează pentru integrarea elementului rus de stat (dosit în spatele firmelor „private“) în ţesutul economic britanic, francez, german sau italian. La fel de important, gravitaţia capitalului occidental investit în Rusia s-a schimbat considerabil în comparaţie cu datele erei Eltin. Atunci, statul rus curta intens favoarea de a deveni ţintă a investiţiilor. Acum, mari companii ca BP sau Schell cerşesc bunăvoinţa administraţiei Puţin şi înregistrează recunoscător fiecare zi de lucru încheiată fără amenzi, inspecţii, noi dispoziţii legale şi forme de şantaj ambalate ecologic.

Succesul proiectului Puţin a devenit o realitate convingătoare în Europa de Vest (mai ales în Germania fostului cancelar Schroeder), peste tot acolo unde psihismul obosit al societăţilor e pregătit pentru o variantă directă, „bărbătească“ şi profitabilă de administraţie politică. Întrebarea asupra democraţiei a crescut, astfel, insidios, într-un mediu social fără ambiţii, regularizat şi reglementat până la asfixie, predispus la orice alianţă aptă să susţină pensionarea instinctului democratic activ. Însă noul profil al Rusiei nu e singur la orizont.

Tibetul nu raspunde pe mobil

Indiscutabil, marea poveste de succes a ultimilor 20 de ani e China. Capacitatea neverosimilă a acestei lumi nemăsurabile de a sări din feudalismul lihnit al maoismului într-o productivitate promiscuă a şocat şi a derutat obişnuinţele logico-istorice ale Occidentului. Cum e posibil ca un mamut să se transforme, aproape instantaneu, în ogar? Răspunsul e că aşa ceva nu e posibil, dar asta nu exclude aplauzele. China nu a devenit peste noapte un continent hayekian, ci e, în continuare, un stat comunist, cu deosebirea că Partidul permite fecunditatea în asalt, atâta vreme cât monopolul politic rămâne cast. Faimoasa maşină chineză de îmbrăcat, distrat şi echipat lumea la preţuri mici e sub controlul strict al funcţionarilor de partid. Noua dinastie Boom-ming nu e decât numele de consum al Partidului Comunist. Această transformare condiţionată şi controlată a magnetizat, însă, un public global fericit să constate existenţa unei formule de viaţă care nu presupune examene civice şi nu cere virtuţi politice, dar garantează prosperitatea. Recomandarea chineză pune în culpă „dogmatismul“ democratic, acel sistem de valori care nu face decât să încetinească randamentele şi să irosească resurse de dragul unui atletism etic depăşit.

E interesant de notat că, în timp ce productivismul prolific al noii Chine a reuşit să se proiecteze în afară ca variantă la statul liberal clasic, acasă regimul chinez e terorizat tocmai de probleme care pierd teren în Occident: de chestiunea direcţiei spirituale. Recenta represiune armată din Tibet nu are de-a face cu probleme de separatism sau autonomie etnică şi teritorială, ci numai şi numai cu nesiguranţa statului comunist chinez în faţă religiei, a oricărui sistem de valori coerent şi supramaterial. Budismul poate deveni uşor o platformă colectivă contagioasă, într-o ţară care predică dublu: prin forţă, comunismul şi prin consumerism, nimic. China a reacţionat violent tocmai pentru că a identificat în Tibet o cultură ireductibilă care a supravieţuit asalturilor violente repetate şi n-a cedat nici „îmbraţişării generoase“, programul chinez de investiţii care a adus în Tibet şosele, căi ferate, spitale şi a introdus în casele tibetanilor televizoare şi telefoane mobile. Vidul creat în China de noul capitalism şi de excesul de opţiuni (de la foamete rurală la lux urban) e un risc enorm. Chinezii de rând nu au nici o simpatie pentru Tibet, dar încep să resimtă nevoia unei spiritualităţi cu structură. Budismul tibetan, creştinismul catolic sau protestant şi chiar o sectă de tipul Falun Gong sunt mai periculoase decât un război nuclear.

Mai curaţi şi mai încolonaţi

Adevărul e că reputaţia surprinzătoare a noilor autoritarisme nu rimează cu presupusul declin american, ci reeditează o pulsaţie morală veche, aceeaşi pulsaţie care a tentat Occidentul, sub alte pretexte, şi la începutul anilor ’20. Puntea leagă la un capăt succesul economic provocator al autoritarismului şi la celălalt oboseala acelor sectoare sociale occidentale fericite să se abandoneze unei ordini miraculoase care reuşeşte, dintr-un foc, să ofere o reţetă de guvernare simplă, să înzestreze material şi să elimine complicaţiile democraţiei. Cu 80 de ani în urmă, pilotul iluziilor era „progresismul“ social. Acum, locul e ocupat de mantra ecologică. Noua ortodoxie a fost adoptată cu o laşitate impecabilă de partide, politicieni şi guverne care nu mai pot şi nu mai ştiu să emită idei politice reale. Consensul cu activismul lobbyului ecologic ţine la suprafaţă, întinereşte şi forjează voturi (şi impozite utile fiscului). Vom avea, poate, o planetă mai curată. Şi mai încolonată. Cultul consensului ar putea înlocui instinctul democratic. Am mai fost aici, în anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut. Şi am aflat cât costă. Însă asemenea lecţii nu sunt niciodată de ajuns. Istoria ideilor e îndrăgostită de cerc şi se complace în recidive.