La 5 februarie 1953 se stingea din viaţă, la 80 de ani, în temniţa de la Sighet, un mare bărbat de stat, luptător intransigent pentru întregirea neamului şi democraţie: Iuliu Maniu. (…). Trupul său închircit de frigul celulei a fost azvârlit într-o groapă anonimă din cimitirul săracilor unde s-a înfrăţit, şi după moarte, cu destinele celor doi Brătieni, Dinu şi Gheorghe, a mitropolitului Ioan Suciu, a episcopilor greco-catolici şi a altor fruntaşi ai vieţii publice care au lăsat o dâră de lumină şi demnitate în istoria acestui mult încercat popor.

Descendent dintr-o familie de intelectuali, strănepot al lui Simion Bărnuţiu pe linie parternă şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu care era fratele mamei sale, Iuliu Maniu uneşte tradiţia familială de luptă pentru fiinţa neamului cu o solidă educaţie pe linia Blajului, continuată cu iniţierea juridică la universitatăţile din Cluj, Viena şi Budapesta. (…)

În anul 1892, student fiind, se deplasează cu mari riscuri la Roman pentru a reprezenta studenţii români din Transilvania la un congres studenţesc în acest oraş.

Era în jurul vârstei de 20 de ani când întreaga suflare românească din Transilvania a fost cuprinsă de frământările legate de întocmirea şi prezentarea unui memorandum care trebuia să conţină „gravamintele poporului român” din Monarhia bicefală – document ce trebuia să fie prezentat Împăratului. Curajul şi intrensigenţa sa sunt remarcate încă din timpul procesului şi manifestaţiilor ce au avut loc în favoarea acuzaţilor Dr. Ioan Raiu, Vasile Lucaci, Iuliu Coroianu, etc., condamnaţi pentru a fi redactat o petiţie (…).

Încă dinainte de sfărşitul secolului XIX, Iuliu Maniu şi grupul tinerilor militează pentru participarea activă la viaţa politică, acţiune încununată de succes în cadrul Congresului din 10-23 ianuarie 1905, când Partidul Naţional Român rupe cu pasivitatea, hotărând să ia parte la lucrările Parlamentului de la Budapesta. În alegerile din 1905 au fost aleşi 8 deputaţi români. Iuliu Maniu nu a reuşit din cauza ingerinţelor autorităţilor maghiare şi a lipsei de unitate a românilor cu drept de vot.

Candidează din nou în 1906 şi este ales deputat de Vinţ (din apropierea simbolicei Alba Iulia). (…)

De atunci până la izbucnirea primului război mondial în 1914, îşi dăltuieşte ascensiunea prin calităţi politice şi morale de excepţie. Considerat cel mai periculos lider politic român, a fost trimis pe front la 45 de ani, potrivit principiului „bate-voi păstorul şi se va risipi turma”. (…)

În 1916 refuză împreună cu V. Goldiş, V. Branişte şi alţii să semneze o declaraţie de fidelitate către regimul austro-ungar, spre deosebire de reprezentanţii altor naţionalităţi.

În preajma şi în peiroada prăbuşirii frontului austro-ungar, în luna octombrie-noiembrie, artileristul I. Maniu – reprezentantul Comitetului Naţional Român – înscrie la Viena una din paginile cele mai puţin cunoscute ale istoriei. În timp ce soldaţii austrieci şi maghiari îşi părăseau unităţile, ori se înrolau sub steagurile revluţiei bolşevice, ofiţerii regimentelor de români (români şi ei în majoritate deoarece doar ei vorbeau limba soldaţilor pe care îi comandau) îşi strâng rândurile şi constituie un „Sfat al ofiţerilor şi soldaţilor români” de la Viena. În fruntea lor era căpitanul de artilerie Iuliu Maniu, reprezentantul Comitetului Naţional. Sfatul de la Viena depune un jurământ solemn pentru realizarea idealului nostru naţional, adună şi îndrumă din punct de vedere politic pe soldaţii români ce se întorceau de pe front, are convorbiri cu Împăratul şi ministrul de război, controlează oraşul, împiedică jafurile din capitala Autriei în derută, ţine legătura cu regimentele româneşti care îndeplineau acelaşi rol la Praga. (…)

La 1 decembrie 1918 rosteşte la Alba Iulia acel discurs antologic, ascuns cu grijă generaţiilor mai tinere de regimul de dictatură:

„Noi, onorata Adunare Nationala, privim infaptuirea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim sa întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (…). Este adânc înrădăcinată în noi convingerea că numai un regim de adevărată democraţie ne poate întări ţara şi ne înălţa neamul (…)”

Oratorul vedea în neamul românesc ceea ce a fost întodeauna: „sentinela trează şi conştientă a civilizaţiei”, concepea deci naţiunea pe un plan mai vast, încadrat în destinele umanităţii. De mare actualitate sunt îndenurile la unitate şi încredere în propriile forţe.

„Istoria a dovedit, spunea Iuniu Maniu, că nu putem aştepta nimic de la împăraţi străini şi nici de la fii altor neamuri. Bine poţi să aştepţi numai de la propriile tale puteri”.

După momente solemne, se trece la Alba Iulia la organizarea provinciei dezrobite. Se înfiinţează Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, al cărui rost a fost să facă tranziţia de la legislaţia şi organizarea Imperiului la cea a Regatului Român. S-a încercat a se acredita – de către adversarii de mai târziu ai lui Iuliu Maniu, ca şi ai unităţii poporului român – ideea că acest Consiliu provizoriu ar fi constituit o încercare de a transforma Ardealul şi Banatul, Crişana şi Maramureşul într-o regiune autonomă. Nimic mai fals şi reprobabil, când primul demers al Consiliului a fost să trimită o delegaţie la Bucureşti, primită de primul ministru Ion Brătianu cu neuitatele cuvine „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată”. Consiliul Dirigent, conştient de posibilele răstălmăciri, s-a autointitulat „consiliu” şi nu „guvern”, iar responsabilii unor compatimente, „şefi de resort” şi nu „miniştri”, încredinţând de la început conducerea unor ministere-cheie guvernului de la Bucureşti şi având reprezentanţi proprii în acest guvern. Atribuirea intenţiei de autonomie a Transilvaniei celui care şi-a pus întreaga viaţă în serviciul Unirii nu este egalată în absurditate decât de acuzaţia, la procesul din 1947, „de trădare naţională”. (…)

A fost Preşedinte al Partidului Naţional Român 1918-1926, al Partidului Naţional Ţărănesc 1926-1933 şi 1937-1953; prim-ministru 1928-1930; iunie-octombrie 1930; 1932-1933. (…)

Primele măsuri ale lui Iuliu Maniu ca preşedinte al Consiliului de miniştri a fost defiinţarea cenzurii şi a stării de asediu, descentralizarea administrativă, aplicarea de măsuri în favoarea muncitorilor, preconizate de Organizaţia Internaţională a Muncii, legiferarea drepturilor pentru invalizi şi văduve de război, instaurarea unei politici externe pe baza principiului ca „aceasta nu aparţine partidelor, ci ţării”, reorganizarea „Casei Rurale” şi a Camerelor de Agricultură, vânzarea pe credit a maşinilor agricole, organizarea învăţământului agricol, consolidarea proprietăţii ţărăneşti, promulgarea unei legi a cooperaţiei, modernizarea transportului, rutier în special, montarea, în 1929, a postului de radio Bucureşti de către compania Marconi, stabilizarea monetară, legea asupra contractelor de muncă, amnistierea infracţiunilor politice.

Iuliu Maniu s-a situat ferm împotriva tendinţelor dictatoriale ale lui Carol al II-lea, a cedării Basarabiei, a Diktatului de la Viena, împotriva pericolului fascist şi împotriva depăşirii Nistrului de către trupele române în vara anului 1941.

În timpul regimului Antonescu, Iuliu Maniu s-a aflat în fruntea coaliţiei care urmărea detaşarea României de Axă şi obţinerea unor condiţii susceptibile de a permite continuitatea şi integritatea ţării. Când, după 1945, o nouă dictatură, mai periculoasă decât cele anterioare, şi-a făcut apariţia în ţară, Iuliu Maniu, la 74 de ani, devine stegarul şi simbolul luptei pentru democraţie.

Acuzat de trădare pentru intenţia de a trimite o echipă de fruntaşi în străinătate, Iuliu Maniu e arestat în iunie 1947 şi condamnat la închisoare pe viaţă (*). Astfel îşi sfârşeşte zilele la Sighet în 1953, omul de stat a cărui viaţă a fost o luptă necontenită împotriva opresiunii din afară şi dinăuntru, a dictaturilor care au bântuit acest colţ de lume (…).

Nu era ceea ce se numeşte în mod curent un mare orator, dar simţeai că vocea sa caldă te învăluie, că vorbele poartă pecetea unei reflecţii şi convingei adânci. De aici devotamentul cu care a fost înconjurat de cei care au avut privilegiul de a-l auzi ori de a-i fi aproape. Omul se întruchipa în cuvântul rostit fără o gestică romantică.

Nu cred că există în istoria noastră politică un om de stat care să fi consacrat atâta timp contactului direct, personal, conversaţiei cu orice solicitant.

Un soldat necunoscut, sosit de pe front, era primit cu aceeaşi pacienţă benedictină ca o personalitate marcantă a vremii. Maniu asculta, întreba, se informa cu privirea aţintită asupra interlocutorului, aproape fără a clipi din ochi, fără ca pe faţă să i se întipărească altceva decât atenţia încordată, interesul faţă de interlocutor. (…)

Mulţi gazetari şi oameni politici au vazut în Maniu un excelent tactician. Ca întotdeauna, când ţi se atribuie cu generozitate ceva, o altă calitate se estompează. Bunăoară, cea mai importantă şi cea mai legată de actualitatea noastră imediată: calitatea de vizionar.

„Europa de mâine – spunea Maniu imediat după Unire – va fi cea a uniunilor, confederaţiilor, federaţiilor. Acest moment inexorabil nu trebuie să găsească poporul nostru nepregătit. Conducătorii politici trebuie să cultive calităţile profesionale şi morale ale românilor astfel ca ei să nu devină în noul context de liberă circulaţie a valorilor un fel de neoiobagi în raport cu alte popoare. Deci pregătire de specialitate, pregătire politică şi morală, pentru a face faţă concurenţei inevitabile!”

Dar câte nu ar fi de spus despre personalitatea pe care temnicerii de la Sighet nu şi-au dat nici măcar osteneala de a-l transporta omeneşte la groapa comună, târârndu-l într-un sac, coborându-l pe trepte în timp ce capul care purtase atâtea asipraţii ale poporului său izbea neputincios într-o sonoritate sumbră lespezile reci. Se sperie şi se înfioară gândul la nimicnicia generată de atâta ură şi atâta nepăsare.

„Cine-şi cinsteşte martirii se cinsteşte pe sine şi cinsteşte istoria însăşi” – spunea un mare învăţat. (…) Să-l onorăm intrepretându-i corect gândurile şi faptele.

Să-i publicăm scrierile, discursurile şi articolele politice de la cele risipite prin presa transilvană, germană şi maghiară şi, evident, în cea românească până la odiosul proces din 1947 în urma căruia a fost condamnat la închisoare pe viaţă la vârsta de 75 de ani.

Prof. universitar dr. docent Gabriel Ţepelea

(Cuvântare rostită în Adunarea Deputaţilor, la 5 februarie 1991)

(*) a fost acuzat de : complot în scop de trădare şi de insurecţie armată, complot în scop de surparea ordinii constituţionale, trădare, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la crimă de înaltă trădare prin necredinţă, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei – n. red.).