Războiul politic româno-francez pe tema „Schengen” loveşte în unul dintre principalele mituri colective din politica externă. Prietenia franco-română a însoţit discursul politic românesc din ultimul secol şi jumătate. În plus, orice sondaj de opinie s-ar fi făcut la Bucureşti, în această perioadă, Franţa ar fi ieşit de fiecare dată învingătoare, într-un clasament al ţărilor „prietene”. Excepţie o face, desigur, contra-mitul sovietic, cu menţiunea că acesta a fost un mit impus. Timp de patru decenii, „sora latină” a fost înlocuită de „fratele de la răsărit”, cu menţiunea că, în aceeaşi perioadă, cultura şi limba franceză au rămas aproape la fel de prezente în sistemul educaţional românesc. Asta a făcut ca imaginea Franţei să fie, după patru decenii de comunism, la fel de puternică. Treptat, odată cu apariţia televiziunii şi a Internetului, influenţa franceză a lăsat locului modelelor anglo-saxone. În mod evident, imaginea excepţională pe care o are Franţa în mentalul colectiv românesc are o puternică bază reală, însă, şi o componentă imaginară majoră.
„Coloniile” lui I.C. Brătianu
Încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, politicienii români au considerat că doar relaţia cu Franţa poate asigura stabilitate şi securitate ţării noastre. Iată ce îi scria în 1853, lui Napoleon al III-lea, I.C. Brătianu (ce milita pentru unirea Principatelor), un liberal, în orice caz mult mai inteligent decât urmaşii săi de astăzi.
„Armata statului român ar fi armata Franţei, porturile sale de la Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi antrepozitele comerţului francez”. Brătianu exagerează, în mod evident, pentru a-şi atrage sprijinul împăratului francez, însă, cu toate acestea, liberalul îi punea pe tavă lui Napoleon al III-lea, viitorul stat românesc. „Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta organizează”. Nu doar pentru I.C. Brătianu, dar chiar pentru aproape întreaga generaţie paşoptistă, Franţa era „a doua noastră patrie”.
Deşi statul român şi-a câştigat independenţa în 1878, la debutul celui de-al doilea Război Mondial, existau la Bucureşti oameni politici care nu se gândeau la recuperarea teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină, ci la interesele Franţei. Constantin Argetoianu povesteşte, în memoriile sale, o întâmplare remarcabilă: „Lahovari şi Cantacuzino – mai ales Cantacuzino – voiau şi ei intrarea imediată în război … şi-o voiau numai de dragul Franţei, care nu putea fi lăsată să piară. În sinceritatea lor aproape nici nu pomeneau de Ardeal, de Mihai Viteazul – abandonând toate argumentele de ordin naţional care ne împingeau pe toţi împotriva Puterilor Centrale, ca să ceară intrarea în război << pour voler au secours de la France>>!”.
Mitul francez se afla, probabil, în perioada sa de glorie. Elita românească era majoritar francofonă, iar cealaltă soră latină, Italia, aproape nu exista în mentalul colectiv. La 1900, pentru intelectualii români, Franţa reprezenta Occidentul. Legăturile cu Anglia erau aproape inexistente, iar relaţia cu mediul german abia începea să se construiască.
La 1900, mai mult de 1 din 5 cuvinte era de origine franceză, lingviştii vorbind chiar despre o a doua latinizare. Între timp, statul modern se reforma adoptând instituţiile şi structurile statului francez. Nici nu-i de mirare că Bucureştiul devenise „Micul Paris”, fapt ce se datorează însă mai degrabă atmosferei pariziene adoptate de bucureşteni decât arhitecturii. În mod curios, deşi Franţa era considerat principalul prieten din Occident al României, cele mai importante schimburi comerciale aveau loc cu Germania.
Printre primii care s-a luptat cu ideea unei Franţe mitice a fost chiar Mihai Eminescu, unul dintre primii germanofili asumaţi. Ne amintim, cu siguranţă, de efectele pe care Eminescu credea că le are cultura franceză asupra tinerilor români: „La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene”. În ciuda influenţei curentului junimist, la 1914, cea mai mare parte a României s-a recunoscut în articolul lui Nicolae Iorga, „De ce Iubim Franţa”, publicat în 17 august.
Perioada comunistă
În 1945, România afla că „Lumina vine de la răsărit”, astfel încât îşi întorcea privirile către noul prieten, Uniunea Sovietică. În ciuda slavizării istoriei şi a literaturii române, perioada comunistă a conservat aproape intact mitul francez. Primele sondaje realizate în 1990 aşezau Franţa pe primul loc, la întrebarea „care ţara este cel mai bun prieten al României?”. Pe locul doi se plasau Statele Unite.
În această perioadă, relaţiile cu Franţa pot fi considerate excelente, în condiţiile în care Charles de Gaulle a fost unul dintre liderii occidentali ce legitimau regimul criminal al lui Nicolae Ceauşescu. În orice caz, la nivelul elitelor, Franţa a rămas statul cel mai puţin sensibil la cererile de ajutor ce veneau din spatele Cortinei de Fier. Să ne amintim doar cu câtă superioritate şi scârbă au fost primite în Hexagon strigătele de disperare ale unor Panait Istrati, Boris Pasternak sau Aleksander Soljeniţîn.
„Prietenul unui asasin”
Preşedintele francez Francois Mitterand a fost primul lider occidental important care a vizitat Bucureştiul după schimbarea de regim din decembrie 1989. Mitterand a fost primit la aeroport de un grup de studenţi care i-au transmis, sub privirile uluite ale delegaţiei franceze, că este prietenul unui criminal („Francois Mitterrand est l’ami de l’assassin!” ). Se întâmpla în 18 aprilie 1991. Evident, Mitterand avea să se declare atunci surprins de faptul că majoritatea românilor pe care i-a întâlnit vorbea atât de bine limba franceză.
De altfel, şi prima vizită externă a unui oficial roman important a avut loc la Paris. Se întâmpla în februarie 1990, când Mitterand l-a primit pe Petre Roman, ce declara în L`Humanite că Romînia „doreşte un sprijin din partea Franţei în domeniul economic”. De fapt, Petrică se întorcea în ţara unde studiase (Toulouse) şi în care făcuse primele sale fotografii „artistice”, cu diferite obiective industriale, pe care, după spusele sale, le preda ulterior ofiţerilor de securitate din România. „Să trecem”.
Din punct de vedere politic, relaţiile au fost din ce în ce mai bune. De altfel, în 1992, România participa ca invitat la sumitul Francofoniei organizat chiar de francezi. “Este foarte bines să încurajezi regruparea francofonilor”, declara Mitterand în conferinţa de presă de la Bucureşti.
“Momentul Madrid” – eşec pe mâna Franţei
Principala eroare a preşedintelui Constantinescu, în timpul campaniei pentru aderarea la NATO, încă din “primul val”, a fost supralicitarea relaţiei cu Franţa şi ignorarea unor state mai importante, precum SUA, Marea Britanie şi Germania. Dincolo de gafele pe linie ale cuplului Constantinescu – Severin, principala eroare a fost să credem că preşedintele Chirac va lăsa deoparte interesele de securitate şi economice ale Franţei de dragul României.
În cercurile politice româneşti, dar şi în media (vă amintiti emisiunea lui Chirieac “pielea pulii” de la PRO TV?) a existat o adevărată euforie cu privire la sprijinul francez. Ceea ce nu s-au întrebat nici Milică, nici H2O şi nici „pielea pulii” este dacă Franţa putea să influenţeze deciziile Alianţei sau dacă Franţa chiar dorea, în acel moment, aderarea României la NATO.
La începutul anului 1997, o analiză Reuters susţinea că sprijinul Franţei pentru România nu trebuie luat “prea literal”. Jurnalistul cita surse diplomatice franceze şi arăta că sprijinul Parisului se înscria în contextual conflictul franco-american, pe tema “europenizării” NATO. În materialul respectiv, jurnalistul concluziona că atitudinea Franţei faţă de România era doar “un fel de a arăta românilor că sunt buni prieteni”.
De altfel, poziţia oficială a Franţei fusese exprimată la 30 ianuarie 1995, într-un discurs al premierului francez Allain Juppe, ţinut cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a Centrului de Analiză şi Previziune al MAE francez. Oficialul francez a vorbit atunci despre două chestii importante: relaţia cu Rusia (după cum ştim, Rusia se opunea ferm extinderii NATO) şi perspectiva ca statele care doresc să adere la NATO trebuie să adere mai întâi la Uniunea Europeană (SUA credeau invers). “Extinderea Uniunii Europene, extinderea Uniunii Europei Occidentale care trebuie să fie consecinţa extinderii UE, pentru ţările care o vor solicita, vor antrena mai devreme sau mai târziu o extindere Alianţei Nord-Atlantice”. Observăm, aşadar, că Franţa nu era dispusă la concesii care să-i afecteze relaţia cu Rusia, dar şi faptul că acorda prioritate extinderii UE, unde avea un cuvânt mai greu de spus decât în NATO, deoarece la acea dată nu făcea parte din structura militară integrată a Alianţei. Poziţia Franţei era cunoscută şi la Washington, şi la Berlin. Singurii care au crezut altceva au fost domnii Constantinescu, Severin şi Chirieac. Domniile lor ar fi aflat acest lucru dacă l-ar fi citit atunci pe Stanley R. Sloan, în Foreign Affaires, unde explica că “guvernul francez nu a fost entuziasmat de lărgirea NATO, preferând ca relaţia noilor democraţii cu UE şi cu UEO să aibă precedent politic faţă de lărgirea NATO”.
Un alt moment ce ar fi trebuit să fie edificator pentru oficialii români a fost interviul acordat ziarului Adevărul de ambasadorul francez la Bucureşti, Bernard Boyer, în 19 octombrie 1996. „În ceea ce priveşte lărgirea NATO, nu avem idei preconcepute, dar, cum se vorbeşte mult de un prim val, Franţa a înţeles că acesta trebuie să cuprindă şi România. Pentru a fi mai clar, aş vrea să spun că, fără să ne propunţăm asupra oportunităţii acestui prim val, dacă el se va întâmpla, România trebuie să facă parte din el”. Oricine înţelegea de aici că „ambasadorul” nostru la NATO nu vedea „oportună” extinderea.
La Madrid, Chirac a ţinut un discurs superb în favoarea României, însă a încheiat apoteotic explicând că Parisul „nu are intenţia de a contribui suplimentar la extinderea NATO”. „Nu văd de ce ar costa mai mult”. Chirac transmitea în cel mai sincer mod cu putinţă că nu doreşte să plătească pentru integrarea a trei noi state, şi, cu atât mai mult a încă două ( şi atunci România era la pachet cu Bulgaria). Era evident că Franţa lăsa povara financiară a extinderii pe umerii americanilor, deci, în mod evident, şi decizia.
Hans van Mierlo, ministrul de Externe al Olandei ne explică ce s-a întâmplat cu adevărat la Madrid: „ţările care au favorizat cinci noi membri au fost nevoite să accepte foarte repede realitatea, mai ales după ce Germani a renunţat la luptă”. În realitate, nu fusese nicio luptă, deoarece cu doar câteva zile înaintea sumitulului ministrul de externe adjunct al Germaniei, Helmut Schaefer vorbea despre „sentimentul de frustrare pe care îl resimte Rusia” şi care capătă „dimensiuni îngrijorătoare”, şi îşi atenţiona conaţionalii care „din şovinism doresc integrarea în Alianţă a tot felul de ţări”.
În mod evident, eşecul de la Madrid se datorează într-o proporţie covârşitore gafelor domnilor Constantinescu şi Severin, însă, istoria va consemna şi maniera în care Franţa a „pledat cauza României”.
România avea să adere în cele din urmă la NATO, însă decizia a fost una 100% americană. În 2002, Bush vorbea la Vilnius despre o extindere „robustă” a Alianţei, ce urma să includă zece noi state. Glumind puţin, preşedintele american şi Bin Laden au făcut ceea ce nu reuşise liderul francez.
La 1 ianuarie 2007 România adera la Uniunea Europeană, fără însă ca Franţa să fi avut o contribuţie majoră. Din contră, România a mizat, în van, pe sprijinul francez pentru eliminarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare.
În 2011, aceeaşi Franţă cărei I.C.Brătianu îi oferea o „colonie” cu ieşire la Marea Neagră, reprezintă principalul contestatar al aderării României la spaţiul Schengen. De ce, ne-a spus deja Dan Tăpălagă.
Dincolo de legăturile afective pe care le avem faţă de Franţă, este evident că România a fost inspirată atunci când a decis să mizeze mai mult pe parteneriatul cu Washingtonul decât pe cel cu Parisul. Într-o lume a realismului politic, a gândi în 2011 asemenea liderului liberal din urmă cu un secol şi jumătate ar fi o eroare majoră. Din păcate, interesele de securitate şi economice ale României nu coincid, de cele mai multe ori, cu cele ale Franţei (afacerea Mistral). În schimb, continuarea politicii de apropiere faţă de SUA, în ciuda actualei direcţii din politica externă americană, reprezintă singura opţiune reală pentru România. În caz contrar, Bucureştiul riscă să piardă şi în viitor, mergând sinucigaş pe mâna unei Franţe ce îşi protejează interesele uneori chiar şi în detrimentul „coloniilor”.
Articole înrudite:
Romanian
41 de comentarii
Dinu
11 ianuarie 2011Ar trebuie sa renuntam si noi la mofturi gen francofonie si parteneriat strategic cu Franta. Mai rau ca acum in relatia cu ei nu are cum sa fie.
Vlad M.
11 ianuarie 2011De acord, Dinu. Cu ce ne-a ajutat Franta in ultimii… nici nu stiu, 90 de ani? Poate gresesc, dar de la tratatele de pace de la sf. primului razboi mondial, nu cred ca Franta a mai facut ceva pentru care sa mai merita respect din partea noastra.
Dinu
11 ianuarie 2011Ne-a ajutat in iarna 1916-1917 ce-i drept, cand furniturile lor de razboi au contribuit in buna masura la reechiparea armatei romane, dar ii aveau pe nemti la portile Parisului, deci interesul lor era foarte mare. Dar de la WW1 au trecut 90 de ani, vorba ta.
Poate Romania ar trebuie mai curand sa incerce sa construiasca un parteneriat cu Germania, un aliat mult mai fidel si mai serios decat Franta. Desi nu o sa fie usor, pt ca nemtii nu uita cele 2 tradari din secolul XX.
Florina B.
11 ianuarie 2011Pana in 90, sentimente francofile mai existau la ce mai ramasese din burghezi. Franta a intors acestora spatele in mod vizibil in 1990, cand Mitterand l-a preferat pe Ilici anticomunistilor. Cardasia cu gasca lui Ilici e in linia slugarniciei stangii franceze fata de URSS, nu a prieteniei istorice dintre Romania si Franta.
Chirac a continuat linia stangii. Sa nu uitam momentul din preajma Razboiul din Golf II, cand a spus ca am ratat o mare ocazie de a ne tine gura, dupa ce ne-am declarat sprijinul pt Bush.
S-a profitat si de asemanarea fireasca dintre 2 limbi latine care nu e meritul nimanui si nu constituie in sine o baza de alianta politica. (Bulibaseala cu francofonia nu e luata in serios de nimeni dpdv politic si e complet goala de continut dpdv cultural; utilizarea corecta a limbii franceze trebuie promovata in primul rand inauntrul Frantei.)
Asa ca e o manipulare sa se faca vreo legatura intre traditia istorica si ce vedem azi.
Franta nu e relevanta si nu e fidela in prietenie. Se mai vorbeste de ea numai in momentele in care isi tradeaza aliatii.
Din pacate, nici Germania nu e un prieten fidel pt noi. Am fi vazut pana acum… Se intelege si s-a inteles prea bine cu rusii, acum si intotdeauna. Tot Washingtonul ramane un reper realist.
curs valutar
11 ianuarie 2011Nu mai sunt nici francezii ce erau odata
Si au ei un presedinte …
George Daniel
11 ianuarie 2011Vlad, la tratativele de Pace de la Paris, Alexandru Vaida Voievod a facut o miscare geniala. Pentru ca Romania nu era considerata tara beligeranta, cu „interese generale”, nu avea acces nici la informatiile din culise si nici la deciziile celor „patru mari”. Asa ca Vaida s-a inscris in masoneria franceza, ceea ce a schimbat complet lucrurile. Dupa conferinta, nu a mai activat deloc ????
Florina, uitasem de magaria lui Chirac – „ati ratat ocazia sa taceti”, aia a fost o mostra de nesimtire taxata imediat chiar si de presa occidentala. In timpul asta ministrul francez de externe facea turnee in Orientul Mijlociu sa convinga statele alea sa se opuna unei eventuale interventii americane impotriva dictatorului Saddam Hussein, cu care ei aveau relatii economice importante, ce incalcau chiar rezolutiile Consiliului de Securitate ONU, pe care ei le votasera!
Dinu, din pacate Germania are alti „preferati” in regiune: Croatia, Bulgaria si … Gazpromul.
Vlad M.
11 ianuarie 2011???? Nu stiam, George. Chiar ca geniala!
Dinu, as zice ca trebuie sa ii lasam balta pe franco-germani, astia-s interesati de prietenia cu Maica Rusie, nu ii doare pe ei de amarastenii din est… Suntem vanduti pe gaz rusesc.
GMT
11 ianuarie 2011E fain, George, ca ai regasit asta… „Francois Mitterrand est l’ami de l’assassin!”
Chiar, cine-o fi scornit-o? ????
George Daniel
11 ianuarie 2011Gelu, am auzit scandarea asta atunci, in 1991, la TVR 1. Tin minte faza pentru ca eram la o matusa acasa. Am regasit povestea intr-un articol scris de Marina Constantinoiu, acum vreo doi ani, in JN. Articolul a aparut atunci doar pe on-line ????
Varianta TVR 1991 era „niste studenti”, sau cel putin eu doar asta am retinut.
TranssylvaniaPhoenix
11 ianuarie 2011@ 4 FlorinaB
Asta depinzind de cine se afla la putere.
Nu uita ca Clinton ne-a intors spatele la incercarea de a adera la NATO in primul val.
Si n-as conta pe Obama sa ne acorde ajutor (nici macar ajutor moral) daca doamne fereste i se nazare lui Putin sa-si largeasca imperiul cu o bucata din Romania. Doar ai vazut care a for reactia Kenyanului cind rusii au invadat Georgia…i-a trebuit o saptamina sa spuna ceva si cind s-a hotarit a spus ca „violenta trebuie sa inceteze”. Ca si cum ambele parti erau de vina, nu doar rusnacii.
Vlad M.
11 ianuarie 2011Da, asa este, depinde cine se afla la putere, dar oricum ar fi, tot mai multe sanse avem sa primim ajutor de la imperialistul american decat de la socialistul francez sau crestin-democratul german. Ultimii doi au afaceri importante cu Marele Frate de la Rasarit, nu-si pot pierde vremea cu soarta unor tari minuscule din Estul rus.
Florina B.
11 ianuarie 2011Sigur, nu e indiferent cine locuieste la Casa Alba. Stiu ca, din pacate, multi americani saboteaza din interior identitatea SUA. Totusi acolo votul poate schimba inca radical situatia, dupa cum s-a vazut in noiembrie. (Poate cineva sa viseze ca ar exista in UE vreo tara in care alegatorii sa nu muste din momeala unei pomeni de la stat, de ex. sub forma asigurarilor de sanatate???) Armata e armata, nu bambilici ca in UE. Economia e inca puternica si libera, nu incorsetata si umilita ca in UE. Numarul celor care apara valorile familiei e mare. Lupta de idei nu a fost pierduta in favoarea stangii. Opozitia conservatoare e semnificativa.
Nu e totul, dar e mult in comparatie cu celelalte alternative. Nu neaparat pentru ce se vede acum, ci pentru ca nu s-au distrus inca fundamentele sanatoase care permit redresarea. In Franta, Germania si alte parti ale UE (poate cu exceptia UK si a unor tari din Est) nu se mai aud in public dezbaterile despre libertate care se aud destul de tare si de des in SUA.
Asadar, o tara puternica, care iubeste libertatea si functioneaza dupa principii sanatoase, e un aliat mai de incredere decat o tara lipsita de relevanta si vointa (Franta) sau una puternica cu un trecut foarte brutal (Germania) si aliata cu o alta bruta.
Costin A.
11 ianuarie 2011“L’ami de l’assassin!”
Florina B.
11 ianuarie 2011A fost superb meetingul de la ambasada Frantei. S-a cantat marseieza si Bandiera Rossa. Parca militienii aveau si scuturi. Lumea statea pe trotuarul de la Biserica Amzei. A fost foarte amuzant, dar nu tin minte sa-l fi jenat in vreun fel pe Mitterand.
Francesco
11 ianuarie 2011O fi lovind Sarko in coloniile sale, insa e mai tare Barack Hussein Obama, el loveste in fosta metropola!
Ca urmare a vizitei pe care i-o face Nicolas Sarkozy la Casa Alba, Presedintele Statelor Unite a declarat:
Waw, presa britanica face comparatii cu tinuta celorlalte administratii americane, in special cu aceea a lui George W. Bush care a subliniat mereu „legatura speciala” („special bond”) cu Marea Britanie.
Am trecut si originalul in engleza pentru ca sunt convins ca avem dovada prostiei enorme pe care Obama nu mai reuseste sa si-a ascunda. Daca oamenii politici mari fac istoria cu gesturi pe masura timpurilor, gesturi care ii inspira pe contemporani si pe urmasi, humunculii politici coboara istoria la nivelul propriei lor perceptii, al imediatului, incapabili sa isi dea seama cand si cum au gresit.
Ziarul Daily Mail a adaugat cu amaraciune:
Poate ca nici nu mai are rost sa spun ca Franta nu a fost in Irak!
Costin A.
11 ianuarie 2011Obama, ianuarie 20100: France is our biggest ally
Sarkozy, octombrie 2009: Obama an empty suit on foreign policy
Si asta, de care nu sint asa de sigur:
Sarkozy, aprilie 2010: Obama might be insane
Costin A.
11 ianuarie 2011Plus asta:
Sincer, cred ca le sta foarte bine impreuna ????
Mircea Vladut
11 ianuarie 2011Poate ca lipsa sprijinului Frantei din prezent este consecinta politicii pro americane din prezent.
Romania nu are „greutatea” Marii Britanii de a duce o politica duplicitara intre UE si SUA.
Vlad M.
11 ianuarie 2011Problema este complicata numai in aparenta. Romania nu are de ales intre SUA si UE, ci intre o putere reala si o putere ireala. In timp ce Uniunea Europeana este un gigant cu picioare de lut, Statele Unite constituite o forta adevarata. Cu toate problemele pe care le are si cu toate greselile pe care le-a facut, SUA au cea mai puternica economica, cea mai bine inzestrata armata si, spre deosebire de toate celelalte state occidentale, singura societate vie. Florina B. a dezvoltat foarte bine ideea, nu are rost sa o reiau.
In schimb, Uniunea Europeana este un construct artificial dezvoltat de o birocratie socialista, postnationala, postcrestina, relativista, antiamericana si filorusa. De ce ne-am dori sa facem parte din clubul acesta „select”, eu unul nu pot pricep. Ce avem de castigat?
Socialism? Parca ne saturasem de el. Postnationalism si postcrestinism? Oare ne-am propus cumva sa fim idioti? Ne place oare relativismul caldicel al celor care nu cred in nimic? Ma indoiesc. Vrem sa injuram imperialismul american de sub umbra amenintarii Moscovei? Ar fi trist sa ne dorim ajungem gubernie ruseasca. Stiu ca 75% din clasa politica asta vrea, dar noi?
Florina B.
11 ianuarie 2011In plus, eu nu vad de ce sa taxam de duplicitara politica Regatului Unit. De cand au venit la Bruxelles au spus pe fata ce gandesc. Istoria le-a dat dreptate punct cu punct.
NATO e un tratat de alianta. E bun. Cuprinde si SUA si tarile din Europa care (cel putin la momentul aderarii) respecta valorile vestice. SUA, cu toate sincopele, nu a negat findamentele solidartatii dintre vestici. Unele tari din UE sunt duplicitare cand trateaza SUA ca pe un opozant.
UE este un supraguvern socialist. Principiile, aliantele, sabotarea economiei si anticultura socialista neaga spiritul vestic euroepan. Numele UE e numele unei institutii. Spiritul european traieste acolo unde exista dezbatere, spirit critic (chiar ironie), respect pentru valori, nu acolo functionarii se bat cu pumnul in piept ca sunt europeni.
Eu mi-as dori sa avem „greutatea” UK si sa sprijinim SUA mai mult decat UK. Suntem o tara. Cel putin teoretic, nu ar trebui sa ne uitam intai la ce pomana ne da Franta si sa ne hotaram dupa aia daca merita sau nu sa ii snobam pe americani. Ar trebui sa avem noi principii sanatoase si sa ne imprietenim cu cei care, pe aceste baze, ni se potrivesc dpdv politic, economic, geografic etc. In orice caz, freedom is not for free, si costurile din partea noastra trebuie luate in calcul.
Vlad M.
11 ianuarie 2011Florina, din pacate, avem o mentalitate de sluga, de „prea mici pentru un razboi atat de mare”. In timpul erei ticalosilor, tara a fost epurata de cei cu coloana vertebrala . De acolo isi trage seva atitudinea umila, de amarasteni care se uita cand la unii, cand la altii, nestiind ce si cum sa faca pentru a fi pe placul vreunuia mai mare decat ei. Nu vezi ce inseamna demnitate pentru cei mai multi? Sa cumperi gaz de la rusi, cu bani cat mai putini. Nu mai conteaza ca gazul ieftin nu vine niciodata ieftin, platindu-se scump, cu independenta politica si poate chiar economica. Ni se propune o noua finlandizare, una chiar mai rea decat cea la care a fost supusa Finlanda. De bine, de rau, Finlanda a putut ramane independenta in interior. Noi nu vom avea luxul asta pentru ca politicienii nostri filorusi/ agenti ai Moscovei au alte planuri: inamicul este american.
euNuke
11 ianuarie 2011sarko e un mincinos patentat, frustrat şi găunos, iar franţa abia reuşeşte să-i ţină in grîu pornirile fasciste. el şi cu prinţişorul obama sînt pe aceeaşi frecvenţă progresistă. putin îi mînă de la spate. deci aşteptările noastre nu pot fi decît naive.
uite cum se vede europa dinspre america momentului, cea intrată pe calea victoriei socialismului:
http://thepeoplescube.com/gallery/a-picture-a-day-a12/europe-map-democrats-p2474.html
euNuke
11 ianuarie 2011frîu, nu grîu… ????
Vlad M.
11 ianuarie 2011Hahaha, ce rau imi pare ca nu am mai fost pe People’s Cube! ????
bugsy
11 ianuarie 2011need two friends: SUA & ISRAEL!
Dinu
11 ianuarie 2011Florina, Vlad & George
Si eu spun ca trebuie sa mizam mai ales pe americani, din motive pe care le stim cu totii si care nu mai merita amintite. Dar pe langa asta ne mai trebuie un mare aliat in cadrul UE. Aici practic nu ai alte optiuni in afara de Germania sau Franta. Cu broscarii ne-am lamurit mai de mult. Cu nemtii e alta poveste. Chiar daca au interese comerciale puternice cu rusii au dovedit mereu ca stiu sa se ocupe de prietenii si aliatii lor, adica Croatia, Cehia si Ungaria. Dar o relatie speciala cu ei nu se construieste peste noapte, cu o bucata de hartie si 1-2 declaratii sforaitorare. Lideri politici cu viziune ar putea incepe prin a acorda un tratament mai bun (ca sa nu spun direct preferential) firmelor germane, carora sa le asigure discret avantaje., sa sprijine neconditionat initiativele germane la nivelul UE, etc. Ar dura cel putin cativa ani pana s-ar vedea efectul, dar pe termen mediu si lung ar fi esential.
Cei care spun ca ne ajung USA si Israelul uita ca aceste 2 tari nu sunt membre UE.
Florina B.
11 ianuarie 2011Multumesc pentru harta!
Dupa cum spui, Vlad, mentalitatea de amarasteni nu e buna. Eu nu mi-am pierdut speranta ca lumea sa vada asta, macar pagmaticii. Sa ne uitam la cei care s-au obligat la chinezi, cum le platesc apoi datoria, si economic si politic.
Sigur ca Israelul e un aliat foarte important, mai ales ca ne e mai aproape decat SUA. Sa fim seriosi, sa ne uitam pe harta si sa ne amintim ce bine se intelege Iranul cu rusii ! Si ce bine se au nemtii si francezii cu rusii, si cat de dispusi ar fi sa sara in ajutorul nostru daca ar fi la o adica… Nu mai vorbesc de ce reiese din Facere, 12-3 (Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”) si cum s-au verificat practic aceste cuvinte de-a lungul istoriei.
Dinu, avantajarea firmelor germane nu e relevanta la dimensiunile economiei romanesti (si, pe cinstite, legile UE nu o permit). Oricat ar fi de avantajate firemele nemtesti aici nu vor ajunge niciodata la cifrele de afaceri pe care le au in comertul cu rusii. Gazul e la rusi. Revenim la mentalitatea de amarasteni… Devenim interesanti daca suntem siguri pe noi. Atunci o sa avem o politica clara si o sa fim luati in serios. Sa ne amintim ca de cate ori am stiut ce vrem, am gasit si aliatii potriviti.
bugsy
11 ianuarie 2011@26 Dinu: ce conteaza ca USA si Israel nu sunt tari membre UE?
Hai sa/ti dau un argument economic. Romania, ca tara membra UE, beneficiaza de fonduri structurale. Acestea pot fi folosite in diverse domenii (agricultura, infrastructura, transporturi, energie, etc). Din acesti bani se poate achizitiona tehnologie, echipamente, utilaje „made in USA” si/sau „made in Israel” necesare in proiectele finantate. nu-l poate opri nimeni, de exemplu, pe un fermier roman care a accesat o finantare europeana sa-si achizitioneze utilaje agricole din sua sau tehnologie din israel. ar fi „win win situation”! si ce palma ar fi peste fata contribuabilului francez/german/etc: cu banii lor, Romania se dezvolta + firme americane si israeliene isi maresc profitul! cu lobby-ul acestor firme, Tel Avivul si Washingtonul ar fi mai grijului si mai atente cu Bucurestiul.
Dinu
11 ianuarie 2011Florina, polonezii ne-au aratat acum cativa ani cum trebuie procedat. Si chiar daca legile nu o permit se pot face muuulte, mai ales la capitolul birocratie.
Nu vor ajunge niciodata la dimensiunea comertului cu Rusia, dar nici cu cehii, ungurii sau croatii nu ajunge. Dar ne trebuie un sponsor in interiorul UE, unul pe care sa putem conta.
Ma rog, ne trebuie sio o viziune clara in politica externa si muulte altele ????
Florina B.
11 ianuarie 2011Nu prea inteleg…
Daca ar intra la puscarie cine trebuie, nu ar fi birocratie la noi. Nu are treaba cu aliantele. Cat despre UE, de acolo nu va veni decat povara administrativa.
Pozitia pe care o au polonezii in UE, in masura in care e buna, se datoreaza aplombului propriu, nu aliantelor. In nici un caz nemtilor si/sau francezilor. Adica ce ziceam eu. Cu cehii si ungurii e la fel.
Nu exista sponsor. Ce numesti tu sponsorizare se plateste si material si cu libertate politica. Nu e ceva legat de momentul actual. Asa e de cand e lumea.
Dinu
11 ianuarie 2011Coruptie exista peste tot in lume, si nu cred ca va disparea niciodata. Birocratie exista peste tot in lume, inclusiv in state. Au fost cazuri in care investitori startegici au fost favorizati (Ford la Craiova de ex). Statul are diverse parghii legale de a ajuta investitorii straini.
Tu ai impresia ca noi detinem foarte multa libertate politica si economica? Nu prea si partea proasta e ca nici obtinem nimic in schimbul a ce oferim.
De acord in ceea ce priveste polonezii, exact asta am spus si eu
Florina B.
11 ianuarie 2011OK, deci statul utilizeaza acele parghii, asa ca e ok. Li s-au refuzat nemtilor aceste beneficii acordate altora?
Da, suntem liberi economic si politic. Sa vezi cum e sa depinzi de rusi, de chinezi sau de arabi! Sigur ca nu suntem si nu trebuie sa fim izolati. Ce zic eu e ca aliantele trebuie sa se faca pe baze sanatoase, nu pe criterii de „sponsorizare”. Nu pentru ca „nu e frumos”, ci pentru ca e pagubos.
Anca Cernea
11 ianuarie 2011Rugandu-ma ca ele sa fie conduse de Bibi si resp – cat mai curand, de Sarah Palin, sustin alianta cu SUA si Israel.
Nu e numai din simpatie personala, gasesc ca e optiunea fundamentala. Trebuie sa ne hotaram de ce parte a razboiului lumilor ne situam, suntem cu Civilizatia Iudeo-Crestina, sau cu rusii, chinezii, islamistii, globalismul socialist si birocratia UE.
Poate ca in anumite zone ale societatii, in Europa de Vest, se mai pot gasi urme ale Civilizatiei in chestiune, inca nedistruse de stangism si de islam, dar nu par destule ca sa intoarca lucrurile la normal. In SUA si in Israel mai exista speranta, desi nici la ei nu e usor. Si mai exista ceva speranta pe alocuri, in Europa de Est, cu toate necazurile.
Lech Kaczynski, Dumnezeu sa-l odihneasca, incercase o rezistenta regionala fata de imperialismul rus si UE, de aceea il urau rusii, nemtii si francezii. Geopolitic, el optase tot pentru SUA-Israel.
bugsy
11 ianuarie 2011Mie imi placea mult Ariel „Arik” Sharon, dar e ok si Bibi.
Stroiescu Gheorghe
11 ianuarie 2011USA&Israel numai sa conduca niste conservatori (chiar daca nu 100%). Apoi Anglia.
Cred ca multi nemti din clasa de mijloc din landurile bogate se vor trezi. Au si ei o miscare conservatoare firava strivita de crestin-democratia stangoida. Oamenii politici CD sunt niste socialisti care mai trec cateodata pe la biserica. Nu ar trebui ignorate statele mici, studiate si facute bilaterale, trilaterale. Nici italienii si spaniolii nu ar fi iremediabili pierduti. Mai ales ca suntem cea mai importanta minoritate acolo.
Vlad M.
11 ianuarie 2011Anca, e greu de crezut ca Sarah Palin va putea castiga ceva. Cred ca urmatorul candidat va fi un conservator pur sange care nu a putut fi tocat de masinaria media liberala.
Daca Mike Pence candideaza, nu are cum sa nu castige nominalizarea din partea Partidului Republican. E exact cum il vrei: influentat de Russel Kirk, isi iubeste tara; este antisocialist, impotriva imigratiei ilegale, corectitudinii politice; este pro-Israel (pe care il numeste „cel mai important aliat”) si apara viata.
Este un conservator de toata isprava.
Vlad M.
11 ianuarie 2011Nu mai dau si altele, si asa mi-e teama ca am dat prea multe. ????
Riddick
11 ianuarie 2011Nici în 1916 nu eram pregătiţi să intrăm în război, dar ni s-a solicitat să o facem, spre a uşura situaţia de la Verdun (urma, desigur, ca nemţii sa disloce anumite forţe de pe frontul de vest ca să îi ajute pe austro-ungari contra noului inamic, România). Deasemenea, data intrării în război se suprapunea cu ofensiva rusească din Polonia (Galiţia şi Bucovina), şi noi am fi fost aripa stângă a acesteia.
Prima parte a războiului (1914-1915) nu a mers bine pentru Austro-Ungaria. Foarte multe documente şi planuri strategice ale lor au fost divulgate ruşilor de fostul şef al serviciilor de informaţii, colonelul Alfred Redl (care s-a sinucis când a fost descoperit; de fapt, i s-a oferit această variantă, autorităţile nedorind un proces public pentru trădare). Când Austro-Ungaria a atacat Serbia, ruşii deja transmiseseră sârbilor planurile de atac ale armatei KuK.
Tot ceea ce ne-au dat francezii în timpul primului război mondial, a fost pe credit, ultimele „rate” ale datoriei s-ar fi achitat în anii ’90 (parcă îmi amintesc un articol din România liberă). Pierderile (morţi) au fost de cca 47% la România (slabă echipare, poate si slabă conducere – Turtucaia, de ex.), si de cca 16% la Franţa si Germania, care au luptat 4 ani.
George Daniel
11 ianuarie 2011Vlad, f bune filmuletele.
Riddick, in 1916 noi am intrat in primul rand pentru a recupera Transilvania. Din fericire, am avut niste lideri capabili care au negociat timp de doi ani conditiile cu „Aliatii”, spre deosebire de Antonescu care a intrat de partea Germaniei naziste, in 1941, „pe vorbe”. „Istoria nu se opreste la 1940”, i-a zis Hitler, si Antonescu s-a aruncat ca prostul, cu capul inainte, fara ca macar sa incerce sa obtina Transilvania inapoi. Apoi nemtii ne-au pacalit dandu-ne Transnistria si Odessa, fara ca Antonescu sa se prinda macar ca i se intinde o cursa.
Dinu
11 ianuarie 2011Riddick, indiferent cum le-am primit au schimbat cursul razboiului pt noi. Putini stiu cata debandada a fost in retragerea din toamna-iarna 1916. Multe unitati au ajuns in Moldova cu mainile goale si doar cu tzoalele de pe ei.
oricum a trecut asa mult timp incat aproape nu mai conteaza. In prezent stim cu toti cum ne ajuta ????
Costin A.
11 ianuarie 2011Cate viteze are un tanc francez? 5. Patru in marsalier si una in fata, in cazul in care sunt atacati din spate :))))