Marxismul cultural – o amenințare pentru familie - În Linie Dreaptă

Dr. Anca Maria CERNEA, Asociaţia Medicilor Catolici din Bucureşti. Discurs ținut la Rome Life Forum – Forumul pentru Viaţă de la Roma, 7 mai 2016 . Vezi video la finalul textului.
Traducere din engleză: Elsa Anca-Bărbuș

Una din cele mai bune intervenţii la Sinodul pentru Familie de anul trecut a fost cea a Arhiepiscopului Fülöp Kocsis, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Ungaria.

El a spus că atacurile împotriva familiei nu sunt simple „provocări”, aşa cum sugeraseră unii dintre Părinţii Sinodali, şi că ele nu se explică prin factorii economici sau sociologici prezentaţi în documentul de lucru al Sinodului.

Arhiepiscopul Kocsis a afirmat că Sinodul trebuie să arate clar :

Aceste atacuri sunt împotriva planului lui Dumnezeu, ele vin de la cel rău.

Şi l-a citat pe sfântul Pavel :

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6,12).

O altă intervenţie curajoasă a avut Episcopul Tomasz Peta, din Kazahstan, care, citând-ul pe Paul al VI-lea, a spus că „fumul Satanei” s-a putut face simţit chiar în luările de cuvânt ale unor Părinţi ai Sinodali.

Aceste două intervenţii rezumă problema noastră :

Războiul împotriva familiei şi a vieţii umane nevinovate este un război spiritual.
Acest război are loc în prezent chiar între zidurile Bisericii însăşi.

Aşa cum a arătat filozoful brazilian Olavo de Carvalho, în ziua de azi auzim mult prea des, din păcate, două feluri de predici în Biserică – unul este extrem de ideologic, practic în favoarea „începătoriilor şi a stăpâniilor”. Celălalt este îndreptat exclusiv împotriva imoralităţii sexuale, corupţiei materiale, consumismului, hedonismului şi altor păcate lumeşti, – ceea ce înseamnă, că nu luptă decît „împotriva trupului şi sângelui”, şi nu împotriva „începătoriilor şi stăpâniilor”.

1. Războiul împotriva familiei şi a vieţii umane nevinovate

Cînd se vorbeşte despre asaltul împotriva familiei în Occident, un clişeu tipic este să se afirmă că acesta este determinat de consumism, hedonism, individualism, grupuri de interese mânate de o poftă de câştig material, fără scrupule. Foarte des auzim aceasta la biserică.

Această abordare nu se ocupă decât de trup şi de sânge şi uită de duhurile răutăţii.

Consumismul şi individualismul nu sunt cauzele, ci factori favorizanţi. Ele slăbesc rezistenţa morală a oamenilor şi a societăţilor. Dar nu sunt ele cauza.

Atacul împotriva familiei şi vieţii umane face parte dintr-o tentativă revoluţionară mai amplă, de a reproiecta societatea umană şi natura umană,

Motivația este spirituală. Este o formă de revoltă împotriva lui Dumnezeu, împotriva Legii Sale morale şi a ordinii Creaţiei Sale.

Sub aspect istoric, avortul a fost decriminalizat pentru prima oară de către Lenin, în 1920.

In America, aceasta a avut loc doar 53 de ani mai târziu, în 1973, prin faimoasa stratagemă a cazului Roe contra Wade.

Divorţul-fără-vină a fost pus în aplicare pentru prima oară în Uniunea Sovietică în 1918, la scurt timp după preluarea puterii de către bolşevici.

În America, au mai trecut 51 de ani, până ce, în 1969, divorţul-fără-vină a fost adoptat în statul California.

Homosexualitatea a fost decriminalizată pentru prima oară în Uniunea Sovietică în 1922. Illinois a fost primul stat american care să decriminalizeze homosexualitatea, în 1961.

Educația sexuală radicală pentru copiii de școală a fost introdusă pentru prima dată în 1919 în Ungaria, de revoluția bolșevică a lui Béla Kuhn, cu scopul clar de a submina familia și moralitatea tradiționale prin distrugerea inocenței copiilor.

În America a mai durat până în anii ’60, când educația sexuală perversă sub influența „cercetării” frauduloase a lui Alfred Kinsey, larg popularizate, datorită finanțării din partea Fundației Rockefeller, și-a făcut drum în școli. Alfred Kinsey a fost un entomolog care a pretins a dovedi că homosexualitatea umană este cu mult mai răspândită în societate decât se admitea în mod oficial (faimosul 10%) și, prin urmare, ar trebui să fie considerată ca fiind normală. Este important de remarcat faptul că Alfred Kinsey era comunist și prieten cu Harry Hay.

În 1950, Harry Hay a fondat prima organizație pentru drepturile homosexualilor din istorie, numită Mattachine Society, în SUA. Se întâmplă că aproape toți membrii săi, începând cu Hay însuși, erau, de asemenea, membri ai Partidului Comunist American – o agenție condusă direct de la Moscova.

Nu este un fenomen spontan. Este un război purtat de către o ideologie gnostic-revoluţionară împotriva civilizaţiei iudeo-creştine. A fost planificat şi înfăptuit, de peste o sută de ani, ducând la situaţia noastră de azi, şi este mult mai amplu decît egoismul uman, decât apetitul sexual sau lăcomia materială a unui individ. Este vorba de

„începătoriile şi stăpâniile, de stăpânitorii întunericului acestui veac, de duhurile răutăţii” şi de uneltele lor umane, dintre cari unii decid în deplină conştiinţă să-i slujească Satanei în timp ce alţii îndeplinesc rolul de tovarăşi de drum utili. În cea de-a doua categorie, se află adesea oameni bine intenţionaţi, deseori creştini, „deoarece copiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Luca 16,8).

Cartea lui Richard Wurmbrand, „Marx şi Satana”, este disponibilă online în engleză şi în alte limbi (şi în română). Wurmbrand fusese comunist în adolescenţă, dar s-a convertit la creştinism şi a devenit pastor evanghelic. A petrecut l4 ani în închisorile comuniste din România, făcându-se cunoscut prin comportamentul său eroic. Tatăl meu, care l-a întâlnit în închisoare, vorbea foarte elogios despre el.

Cartea pastorului Wurmbrand este rezultatul cercetărilor sale asupra textelor şi practicilor sataniste ale lui Marx.

El arată că Marx îşi exprimă în versuri o ură profundă împotriva lui Dumnezeu şi a întregului neam omenesc. Marx nu neagă existenţa lui Dumnezeu, ci este gelos pe Dumnezeu ; Il urăşte şi vrea să-I ia locul. Wurmbrand citează şi scrisori ale fiului lui Marx, Edgar, care i se adresează cu cuvintele „Dragul meu diavol”, şi mărturii despre unele ceremonii ciudate pe care Marx le practica la el acasă, lucruri care arată clar că era un închinător al diavolului.

Aceasta este cheia care ne permite să înţelegem ce este de fapt ideologia lui Marx.

Ideologia este o eroare de natură religioasă, care pretinde că deţine o explicaţie completă a realităţii şi oferă „mântuirea” aici, în această lume, prin mijloace umane şi fără Dumnezeu.

Nu este în asta nimic nou sau „progresist”.

Este vorba de vechea erezie gnostică, în formă contemporană. Gnosticismul a fost cunoscut de Biserică încă din primele secole de creştinism. Este tentativa omului de a prelua el însuşi controlul, prin mijloacele ştiinţei, care ar permite omului să ocupe locul lui Dumnezeu şi să corecteze ceea presupusele „greşeli” din creaţia Sa.

Ideea de bază este aceeaşi ca şi propunerea făcută de şarpe lui Adam şi Evei, să mânânce din fructul oprit, să nesocotească porunca lui Dumnezeu – „în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5).

Papa Leon al XIII-lea, în secolul XIX, a văzut că ideologia comunistă este o rătăcire de natură religioasă.

El a numit-o o „sectă” a „socialiştiloe, comuniştilor sau nihiliştilor” şi a condamnat-o.

Pius al XI-lea în Divini Redemptoris (1937) a spus că în comunism se ascunde „o falsă idee mesianică” şi un „misticism înşelător”.

Dar mai târziu, până la Centesimus Annus, papii nu au mai insistat asupra naturii religioase a acestei rătăciri.

Ideologiile moderne din ziua de azi au fost descrise drept substitute religioase şi forme moderne de gnosticism, mai degrabă de cercetători şi filozofi laici.

Eric Voegelin a scris, încă din anii 20, că nazismul şi bolşevismul sunt „religii politice” cu propriile lor simboluri, profeţi, scripturi, ierarhie, ceremonii liturgice, calendare, etc.

De fapt, sunt „false religii”, aşa cum a explicat ulterior Voegelin ; deoarece ele nu au creat vreo cultură, ele doar au distrus culturi existente. Aceste ideologii reprezintă o formă particulară a rătăcirii gnostice, lipsită de orice dimensiune transcendentă şi pretinzând că se bazează pe ştiinţă, un „Eschaton imanentizat”.

După cum a observat Alain Besançon, nazismul a fost o inversiune satanică a iudaismului – care pretindea că aduce mântuirea printr-un „popor ales”, uzurpând alegerea lui Israel; iar comunismul a fost o inversiune satanică a creştinismului, pretinzând să aducă mântuirea universală.

Maica Domnului de la Fatima a avertizat împotriva „rătăcirilor Rusiei”, care se vor răspândi în lumea întreagă. Iar acest lucru s-a întâmplat începând din 1917.

Comunismul s-a răspândit în două feluri. Primul a fost prin invazie militară brutală, lagăre de concentrare, închisori, poliţie politică şi teroare guvernamentală, o sută de milioane de oameni fiind ucişi de propriile lor guverne în timp de „pace”.

Aceasta s-a întâmplat mai întâi în Rusia, iar apoi în ceea ce a ajuns să se numească „Blocul de Est”.

Celălalt fel de răspândire a fost printr-o subversiune culturală insidioasă, care urmărea să distrugă rezistenţa morală a Lumii Libere, făcând-o incapabilă de a se apăra împotriva comunismului. Aceasta s-a întâmplat în Occident, mai ales prin „marxismul cultural”.

Acestea erau „rătăcirile Rusiei”. Ele nu au încetat pur şi simplu să existe, odată ce Uniunea Sovietică a fost oficial declarată moartă.

Marxismul cultural a fost conceput încă de la început ca un instrument care să submineze rezistenţa morală a Lumii Libere şi să o facă o pradă mai uşoară de preluat de către comunişti.

Se vede astăzi că el este chiar mai revoluţionar decât marxismul clasic – el pretinde să revoluţioneze familia, identitatea sexuală şi natura umană, pe când marxismul clasic pretindea doar să revoluţioneze societatea pe baza unei preluări violente a proprietăţii.

De fapt, amândouă formele de marxism ţinteau către instalarea unei societăţi comuniste universale. Dar, aşa cum a subliniat Hannah Arendt, scopul tuturor ideologiilor totalitare „nu este transformarea lumii exterioare sau transmutaţia revoluţionară a societăţii, ci chiar transformarea naturii umane”. Diferenţele de doctrină dintre cele două forme de marxism sunt mai puţin importante decât ceea ce au ele în comun – ele împărtăşesc aceeaşi ură împotriva ordinii realităţii precum şi voinţa de a o distruge.

Date fiind trăsăturile comune pe care le împărtăşesc cele două forme de marxism, mulţi oameni din ţara mea pot să recunoască instinctiv anumite teme de propagandă, anumite politici impuse de Uniunea Europeană sau de Naţiunile Unite, anumite clişee de limbaj, ca fiind „comuniste”. Acest lucru este deseori vizibil pe „firele de discuţie” sau forumuri pe internet, de ex., la un articol despre codurile de limbaj corecte politic. Mulţi oameni reacţionează spunând „dar asta este comunism!”. Ei simt aceasta şi au dreptate, chiar dacă nu pot să indice întotdeauna în detaliu pedigree-ul comunist al acestor fenomene.

Există o continuitate de la Marx şi Engels, pentru care familia burgheză era evident un obstacol în calea revoluţiei, şi până la Lenin, care a implementat prima revoluţie sexuală din istoria omenirii, legalizând avortul şi homosexualitatea, încurajând promiscuitatea sexuală şi făcând divorţul mai lesnicios decât cumpărarea unui bilet de tren (şi nu, nu din cauza „individualismului” sau „consumismului”, ci din cauza ideologiei satanice marxist-leniniste).

Apoi, există continuitate de la Lenin la Şcoala de la Frankfurt, care a fost iniţiată de către Lenin însuşi, împreună cu Georg Lukács şi Willi Münzenberg, şeful Komintern-ului, care este citat cu aceste cuvinte: „Vom face Occidentul atât de corupt încât să pută”.

Şcoala de la Frankfurt a început de la Frankfurt, în Germania, dar s-a metastazat ulterior în SUA. Este cunoscută şi ca „Şcoala critică” sau „Teoria critică”, şi duce direct de la Lenin la ideologiile „drepturilor gay” şi „gender” de azi, de la Georg Lukács, prin Wilhelm Reich, Herbert Marcuse şi mulţi alţii… până la ideologia gender a lui Judith Butler.

Autorii Şcolii de la Frankfurt îşi concentrează eforturile asupra distrugerii culturii occidentale – doar prin criticarea, „demascarea”, discreditarea, deconstrucția fiecărei părţi a ei, dar fără a propune în locul ei vreo utopie explicită, – răspund doar la apelul fondatorului lor, Georg Lukács:

„Cine ne va salva de Civilizaţia Occidentală” ?

Una din caracteristicile acestei şcoli este utilizarea de termeni şi concepte preluate din psihologie, combinând pe Marx cu Freud, pentru a pune sub semnul întrebării principiile de bază şi instituţiile societăţii occidentale, începând cu familia.

Mai există, de asemenea, şi calea alternativă, paralelă cu Şcoala de la Frankfurt, datorată lui Antonio Gramsci.

Spre deosebire de Şcoala de la Frankfurt, Gramsci are un scop clar : planul său este să instaureze o societate comunistă de tip sovietic. Dar, în contrast cu învăţătura marxistă clasică, el recomandă să fie cucerită mai întâi „hegemonia culturală” – prin mutaţii treptate, imperceptibile, lingvistice şi sociale, introduse cu ajutorul unor tovarăşi de drum – actori sau alte celebrităţi, precum şi prin crearea de false majorităţi, infiltrarea şi preluarea instituţiilor, mediilor, educaţiei, şi, cel mai important, a Bisericii Catolice, – astfel încât, într-o bună zi, oamenii să se trezească într-o societate comunistă, fără să-şi dea bine seama, cum de au ajuns acolo.

Asta se înţelege, în general, prin „marxismul cultural”.

Marxismul cultural nu este, la origine, un produs occidental, în ciuda faptului că s-a dezvoltat în Occident.

Trebuie să discernem cu grijă între civilizaţia iudeo-creştină şi acest virus, dezvoltat de către duşmanii săi, în scopul de a o distruge.

„Occidentul” nu este un bloc compact, cum sunt dictaturile rusă, chineză sau cele islamice.

Pentru noi, care luptăm pentru viaţă şi apărăm familia, Occidentul este acum scena unor intense confruntări; suntem departe de a idealiza Occidentul.

Mulți occidentali, exasperați de decadenţa pe care o observă şi de eşecurile din războiul cultural, consideră că Occidentul este cu totul pierdut şi putred şi sunt gata

să caute aliaţi împotriva Occidentului printre duşmanii acestuia, pe care-i idealizează. Fiindcă ignoră realitatea acestor regimuri, aceşti oameni se lasă influenţaţi de către propagandă şi de propriile lor iluzii despre un loc exotic şi ferit de primejdii, unde domneşte şi ordinea, iar virtutea este ocrotită de către stat.

Si astfel, unii ajung să fie aliaţii lui Putin împotriva propriei lor civilizaţii.

Iar alţii chiar consideră Islamul ca un posibil aliat în apărarea familiei împotriva „putredului Occident”.

Astfel de opţiuni amintesc de „liberal death wish”, descris de către Malcolm Muggeridge.

Fapt este că, aşa corodat cum e, Occidentul are măcar avantajul de a fi (încă) un câmp de bătălie.

In regimurile rus, chinez sau islamic, abia dacă mai este loc de vreo luptă. Poate exista o opoziţie slabă, sau deloc. De obicei, auzim de câte un act eroic de opoziţie, în momentul când aflăm că acei curajoşi care l-au încercat, au fost fie asasinaţi, fie închişi.

In aceste regimuri, politica Statului nu este determinată decât de conducerea instalată la putere, şi nicio opoziţie nu o poate influenţa. Practic, în acele ţări, nimeni nu ştie şi nici nu-i pasă nimănui de ceea ce gândesc într-adevăr cetăţenii.

Rusia sau China sau Iranul pot funcţiona ca blocuri compacte. „Occidentul” sau „americanii” sau „evreii” nu pot. Totuşi, aceştia sunt acuzaţi în bloc, ca duşmani ai creştinătăţii, de către aceeaşi propagandă care îl laudă pe Putin pentru că ar apăra-o.

A spune că regimul lui Putin apără creştinismul este ca şi cum, după al II-lea Război Mondial, Germania ar fi condusă de către aceiaşi indivizi de la Gestapo, care ar pretinde că sunt investiţi cu sfânta misiune de a combate antisemitismul.

In Rusia nu a existat justiţie pentru crimele comunismului.

Mai mult, nu există nici o dovadă cum că imensa structură a KGB-ului, care a infiltrat lumea întreagă, ar fi fost desfiinţată.

Şi chiar presupunând că fost desfiinţată, consecinţele subversiunii morale a Occidentului inspirate de către comunism nu au fost nicidecum suprimate, ci continuă să se dezvolte şi să se răspândească, pentru că nu a existat niciun regret, niciun examen de conştiinţă – nici în Rusia, nici în Occident, – cu privire la cazul agenţilor comunişti şi al idioţilor utili, care au slujit şi continuă să slujească drept complici ai distrugerii morale şi fizice inspirate de marxism.

Guvernul rus este orice, dar nu creştin. Rusia încă nu s-a convertit.

Maica Domnului a numit „Rusia”, nu Uniunea Sovietică.

In apropierea împlinirii a o sută de ani de la Fatima, Rusia este încă cea mai importantă ameninţare împotriva păcii şi a libertăţii, şi nu numai în acea parte a lumii de unde vin eu.

Astfel că devoţiunea către Maica Domnului de la Fatima este mai actuală decât oricând. Rusia şi întreaga lume care a fost afectată de către erorile Rusiei au urgentă nevoie de consfințire la Maica Domnului. Şi de întoarcere la Dumnezeu.

Este cu totul şocant să vezi că atât de mulţi catolici ignoră apelul dramatic al episcopilor ucrainieni (atât romano- cât şi greco-catolici), şi în loc să-şi arate solidaritatea cu fraţii şi surorile noastre din Ucraina, îl admiră şi-l susţin pe duşmanul lor de moarte, Putin, pe care îl proclamă „luptător pentru viaţă” !

Este adevărat că lumea occidentală are acum cei mai proşti conducători din istoria recentă.

Totuşi, Occidentul este încă pluralist, aici există şi bine şi rău, sunt multe tendinţe, dintre care unele sunt pozitive, iar altele sunt subsersive sau chiar sinucigaşe pentru Lumea Liberă.

Aşa cum a scris Olavo de Carvalho, nu putem să avem o societate justă aici pe pământ. Cel mai bun lucru pe care-l putem spera este o societate în care încă mai putem să luptăm pentru dreptate.

Astfel că civilizaţia occidentală este singura noastră şansă.

2. Biserica şi războiul împotriva familiei şi a vieţii nevinovate

Papii au condamnat în mod constant comunismul încă de la începuturile sale.

Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea, Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea au respins cu toţii în mod radical comunismul.

Şi au avertizat explicit asupra amenințării pe care o reprezintă comunismul pentru familie.

În timpul celui de al II-lea Război Mondial şi în anii 50, acest anticomunism nedesminţit exprimat de Papă şi de Biserică a inspirat rezistenţa față de comunism a milioane de catolici în Europa.

În Europa de Vest, democraţia creştină, inspirată direct de Biserica Catolică, împreună cu prezenţa militară americană, au ferit ţările de dincolo de Cortina de Fier de a deveni comuniste după război. Creştin-democraţii au pus temelia Comunităţii Europene de după război, bazată pe principiul subsidiarităţii.

În Europa de Est, o întreagă generaţie de creştini s-au opus comunismului, au suferit persecuţii teribile şi martiriu. Biserica le-a dat fiilor şi fiicelor ei credinţă, îndrumare morală, curaj şi tărie. Iar credincioşii au urmat Biserica şi au avut încredere în ea până la capăt.

Unul dintre ei a fost tatăl meu, Ioan Bărbuş, liderul studenţilor dintr-un partid politic creştin, pro-occidental, foarte popular în România. Tatăl meu a fost închis de regimul comunist. În acel moment, părinţii mei erau logodiţi. Mama mea l-a aşteptat 17 ani pe logodnicul ei şi s-a rugat pentru el. A fost o minune că el a supravieţuit. S-au căsătorit după eliberarea lui.

Tatăl meu a decedat la 7 mai 2001, exact acum 15 ani.

În dosarul enorm pe care i l-a făcut Securitatea (poliţia secretă comunistă), sora mea şi cu mine am găsit informaţii despre comportarea lui în închisoare. De exemplu, la Aiud, în anii 50, notau că tatăl meu nu-şi schimbase câtuși de puțin convingerile. Îl descriau ca pe un „element ostil regimului”. Ceilalţi prizonieri de conştiinţă ştiau că este greco-catolic, îl respectau şi-l ascultau.

Iar el le spunea că Biserica Catolică este cea mai puternică forţă spirituală din lume, în lupta împotriva comunismului.

Aceasta arată că încrederea sa în Biserică îl încuraja, iar el la rândul lui îi putea încuraja pe colegii lui, din care cea mai mare parte nici nu erau catolici.

Biserica noastră Greco-Catolică din Romînia a fost suprimată de ocupaţia sovietică. Episcopii noştri au refuzat orice compromis cu comunismul. Astfel Biserica noastră a supravieţuit persecuţiei. Episcopii au avertizat turma prin predici împotriva ideologiei comuniste şi i-au pregătit pe credincioşi pentru martiriu. Au dat exemplul de rezistenţă împotriva terorii, închisorii şi torturii. Nici unul din cei doisprezece nu a acceptat să renunţe la fidelitatea faţă de Sfântul Părinte. Șapte dintre ei au murit în închisoare. Se citează afirmaţia Papei Pius al XII-lea, că el a fost mai norocos decât Domnul Nostru; între cei doisprezece apostoli, unul a fost trădător, dar nici unul din cei doisprezece episcopi greco-catolici români nu l-a trădat pe Papa.

Dar Pius al XII-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea.

Iar Conciliul Vatican II nu a pronunţat o condamnare a comunismului – cu toate că mulţi dintre părinţii conciliari ceruseră acest lucru.

De-a lungul celor 2000 de ani de istorie a Bisericii, scopul tuturor conciliilor (cu excepţia Vatican II) a fost să reacţioneze față de rărăcire şi să avertizeze împotriva ei. Conciliile au condamnat rătăciri. În acest fel a fost formulată teologia catolică.

Dar Papa Ioan al XXIII-lea a spus că Biserica din timpul său preferă milostivirea şi nu avea să pronunţe condamnări.

În acest fel, cel mai mare eveniment bisericesc din secolul XX a ignorat cea mai teribilă, cea mai ucigătoare rătăcire din întreaga istorie a umanităţii, o rătăcire care se dezvolta chiar în acel timp, aruncând în sclavie jumătate din omenire şi erodând în mod insidios coloana vertebrală morală a celeilalte jumătăţi.

Începând din acel moment, Biserica, deşi nu era favorabilă comunismului, a încetat să considere lupta împotriva lui drept o prioritate.

Unii episcopi catolici au continuat să combată comunismul – cel mai remarcabil exemplu fiind cel al Bisericii Poloneze sub conducerea cardinalului Wyszyński.

Dar nu toţi episcopii catolici din lume au făcut acelaşi lucru. Unii chiar au promovat activ comunismul în Biserică, – de pildă, sub forma teologiei eliberării în America Latină, – o operaţiune foarte reuşită a KGB.

Nu e de mirare că, în America Latină, creştin-democraţii nu au reuşit să se opună comunismului, ba chiar au ajuns să devină instrumente pentru preluarea de către comunism a ţărilor lor – Salvador Allende a luat puterea în Chile datorită sprijinului lui Eduardo Frei. Rafael Caldera a fost naşul lui Hugo Chávez, atât în sens literal cât şi în sens politic.

Incepând din anii 60, când deja fuseseră ucişi zeci de milioane de oameni în numele comunismului iar alte zeci de milioane ajunseseră să fie infectați cu virusul marxismului cultural, problema comunismului pur şi simplu s-a estompat din câmpul vizual al Bisericii.

A încetat predicarea sistematică împotriva comunismului, aşa cum se făcea înainte de Vatican II, iar mulţi catolici au ajuns să considere că precedentele condamnări ale comunismului nu mai erau obligatorii.

Limbajul enciclicelor în ce priveşte comunismul diferă mult, după Vatican II, de cel al papilor dinainte.

Pius al XI-lea dedicase o întreagă enciclică, Divini Redemptoris (1937), combaterii comunismului. El nu ezitase să numească Uniunea Sovietică şi să vorbească despre atrocităţile comise de comunişti împotriva creştinilor în URSS şi în Războiul Civil din Spania, şi subliniase că acestea nu erau doar excese izolate, ci rodul natural al sistemului comunist.

Pius al XII-lea afirma că Biserica avea să apere individul şi familia împotriva comunismului. El declara: „Biserica va duce această luptă până la sfârşit, pentru că sunt în joc valori supreme: demnitatea umană şi mântuirea sufletelor”.

Nici înainte de Ioan al XXIII-lea, papii nu idealizau capitalismul, însă arătau clar că acesta avea lucruri care trebuiau corectate, în timp ce comunismul trebuia respins în totalitate.

Incepînd de la Ioan al XXIII-lea, documentele oficiale ale Bisericii au trecut de la un anticomunism explicit la o poziţie de neutralitate între „cele două blocuri” – comunist şi capitalist, – criticându-le în egală măsură că ar fi materialiste, că ar primejdui pacea prin cursa înarmărilor din Războiul Rece şi pentru că s-ar fi aflat în competiție în planurile lor de expansiune în Lumea a III-a, la fel de imperialiste.

Neutralitatea Bisericii şi apelurile ei simetrice către cele două blocuri, pentru dezarmare, n-au avut, desigur, niciun efect real asupra blocului sovietic, în timp ce, în Occident, ele au slăbit poziţia şi autoritatea morală a politicienilor anticomunişti.

Cerându-le guvernelor şi organizaţiilor internaţionale să-şi asume noi roluri şi să preia noi sarcini, Biserica a contribuit la dezvoltarea statului bunăstării al zilelor noastre.

Şi, de asemenea, la formarea structurilor de putere internaţionale, cum sunt Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană de azi, care sunt în prezent principalele entităţi care lansează atacurile împotriva vieţii, a familiei şi a prezenţei creştine în viaţa publică.

Şi astfel, Biserica a contribuit la secularizarea descrisă de Papa Benedict al XVI-lea.

Caritatea, ajutorul pentru săraci şi bolnavi, spitalele, şcolile şi universităţile care au fost create de Biserica creştină, făcând parte din misiunea ei în lume, aproape toate au fost treptat preluate şi secularizate după cel de al II-lea Război Mondial, de către guverne şi de către instituţii internaţionale.

După Vatican II, în doctrina socială a Bisericii catolice, respingerea marxismului a devenit mai puţin radicală, în timp ce a crescut ostilitatea împotriva libertăţii economice. Limbajul enciclicelor a trecut de la limbajul creştin normal la limbajul media, contaminat ideologic.

În Divini Redemptoris, Pius al XI-lea încă recomanda caritatea creştină ca principal remediu împotriva sărăciei.

În Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea definea serviciile sociale în termeni de „drepturi ale omului”. El cerea administraţiilor publice să se îngrijească de progresul social şi să asigure toate aspectele bunăstării, până şi „ajutoare pentru recreere”.

În timp ce în 1963, când a apărut Pacem in terris, jumătate din planetă căzuse deja sub dictaturi marxiste dependente de URSS, papa se declara fericit că „în lumea întreagă, oamenii sunt, sau vor deveni în curând, cetăţeni ai unor state independente”. El celebra sfârşitul colonialismului, dar nu părea să observe că cele mai multe din statele devenite recent „independente” căzuseră de fapt sub o dominaţie colonială mult mai rea, cea sovietică. El preamărea Naţiunile Unite.

În Populorum progressio, Paul al VI-lea critica sărăcia din Lumea a III-a ca fiind exclusiv un efect al colonialismului – bine înţeles, al celui vechi, occidental, şi nu al celui nou, sovietic. El nu menţiona faptul că majoritatea regimurilor care conduceau acele state erau dictaturi profund corupte, incompetente şi crude. Populorum progressio critica „liberalismul fără frâu”, „libera concurenţă ca normă directoare a economiei şi

proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie ca un drept absolut”, dar nu se vorbea despre dezastrele economice şi morale cauzate de economia marxistă, în absolut fiecare ţară în care fusese aplicată. Papa elogia rolul economiei planificate în promovarea progresului economic şi social şi utiliza argumente preluate din teoria neo-marxistă a inegalității termenilor de schimb, spunînd că „principiul liberului schimb, în sine, nu mai este adecvat pentru reglementarea acordurilor internaţionale”. El făcea şi apel la o „autoritate mondială efectivă”.

Aceasta este mai mult sau mai puţin abordarea în privința comunismului de către doctrina socială catolică, până ce papa Ioan Paul al II-lea a publicat Centesimus Annus.

În Centesimus Annus, Ioan Paul al II-lea reamintea ceea ce obişnuiau să observe papii dnainte de Vatican II – că aceste ideologii sunt de natură religioasă. El avertiza împotriva „religiilor politice”, acele teorii utopice care pretind să instaureze o societate perfectă aici pe pământ.

Pe de altă parte, papii, în special Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, au apărat viaţa şi familia, menţinând şi explicând învăţătura catolică despre căsătorie şi procreere, în documente ce reprezintă pietre de hotar ale Bisericii, ca Humanae Vitae şi Familiaris Consortio, care sunt puternice fortăreţe ale culturii vieţii şi familiei împotriva asaltului ideologiilor revoluţionare – de fapt, împotriva marxismului cultural, deşi el nu este menţionat explicit în aceste documente.

Datorită papei Ioan Paul al II-lea, Solidarităţii poloneze şi preşedintelui Reagan, comunismul clasic a fost înfrânt în majoritatea ţărilor în 1989. Dar această înfrângere s-a dovedit de fapt mai degrabă o mutaţie spre marxismul cultural (care, la rândul lui, poate reveni la marxismul violent, ceeace nu trebuie să-i surprindă pe cei familiarizaţi cu dialectica marxistă).

„Rătăcirile Rusiei” menţionate în profeţia de la Fatima au continuat să se răspândească.

Faptul că, de-a lungul mai multor decenii, lupta împotriva marxismului clasic a încetat să mai fie tratată drept o prioritate de către doctrina socială catolică a slăbit capacitatea credincioşilor, mai ales a oamenilor politici catolici, de a recunoaşte şi a combate marxismul cultural.

O consecinţă a predicării exclusiv împotriva trupului şi a sângelui – blaînvinuind pentru revoluția culturală numai individualismul şi consumismul capitalist, şi nu ideologia, este aceea că oamenii ajung să creadă că remediul este limitarea capitalismul prin mai multe reglementări din partea guvernelor şi autorităţilor internaţionale. Şi astfel stânga câştigă alegerile, mulţumită votului catolic şi implementează și mai multe schimbări revoluţionare, pentru care conducătorii Bisericii vor da din nou vina pe consumism, astfel încât catolicii vor vota din nou pentru stânga, care le promite să limiteze individualismul şi consumismul capitalist, iar spirala continuă.

Astfel, în multe locuri de pe suprafaţa pământului, votul catolic sfârşeşte prin a favoriza marxismul cultural.

Oamenii politici catolici se opuseseră ferm şi cu succes marxismului violent în Europa anilor 50.

Însă, doar câteva decenii mai târziu, alţi politicieni catolici au ajuns să contribuie la implementarea marxismului cultural în ţările lor. Primul ministru creştin democrat Giulio Andreotti a ratificat legea avortului în Italia în 1978. Wilfried Martens a semnat o lege similară în Belgia în 1990. Liderii creştin democraţi germani participă cu mândrie la paradele gay. Jean-Marc Ayrault, care-şi începuse cariera politică în Mouvement rural de jeunesse chrétienne, era în fruntea guvernului socialist francez care a impus căsătoria homosexuală şi care a reprimat violent protestele mişcării LMPT în favoarea familiei.

Uniunea Europeană şi-a renegat rădăcinile sale creştine, a respins temelia aşezată de politicieni creştini ca Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer. A devenit un super-stat inspirat ideologic, condus de foşti radicali din anii 60 (între timp convertiţi la social-democraţie liberală), care impune în mod constant statelor membre agenda sa de marxism cultural – prin legislaţie, şi altor state – prin presiuni politice şi economice.

În America Latină, mişcările teroriste comuniste violente din anii 60 n-au reuşit să câştige poporul de partea lor. Dar, de-a lungul deceniilor, au trecut la marxismul cultural, și-au creat partide, pe care nu le-au mai numit comuniste, au concurat în alegeri democratice şi au câştigat în aproape tot continentul. Iar acest lucru a fost posibil datorită faptului că limbajul şi programul acestor partide de stânga coincideau cu limbajul şi priorităţile Bisericii Catolice – justiţie socială, combaterea inegalităţii, imperialismului, poluării şi schimbării climatice. Odată ajunşi la putere, teroriştii marxişti din anii 60, ca Mujica în Uruguay, Dilma în Brazilia, foşti montoneros asociaţi cu Kirchnerii în Argentina, au ajuns să-și conducă țările, și au început să legalizeze lucruri ca avortul şi căsătoria gay.

Ostilitatea faţă de libertatea economică şi apelurile în favoarea controlului guvernamental revin acum în documentele Bisericii Catolice, într-un limbaj chiar și mai frapant, în Evangelii Gaudium şi Laudato Si ale papei Francisc. Termeni ca „incluziune”, „excluziune”, „marginalizare”, „inegalitate” şi „dezvoltare sustenabilă” sunt frecvenţi. Critica libertăţii economice pe care o găsim la papa Francisc este de o fermitate fără precedent: „O astfel de economie ucide”.

Pentru că am trăit sub un regim comunist, pot să aduc mărturie pentru aceea că, un control guvernamental asupra economiei nu numai că nu dă viaţă, dar chiar, invariabil, ruinează ţări care fuseseră prospere, provocînd imense nedreptăţi, suferinţe şi umilinţe. În ţările socialiste, furtul şi violenţa sunt politică de stat; corupţia devine unica şansă pentru a obţine bunuri de bază. Şi o prăpastie enormă, mult mai adâncă decât înainte, se cască între clasa privilegiată şi supuşii ei înrobiţi.

De fapt, în lumea de astăzi, problema este mai degrabă excesul decât lipsa de reglementări; este greu să găseşti un loc în care guvernul să nu reglementeze în detaliu economia. Dar acolo unde este mai puţină intervenţie guvernamentală, este şi mai puţină sărăcie. Cea mai mare sărăcie şi cea mai mare inegalitate între cetăţenii privilegiaţi şi cei săraci din America Latină, există în Cuba şi Venezuela, unde economia este cel mai mult reglementată.

Ne îngrijorează să vedem că Biserica se coboară la un activism pământesc contaminat ideologic, care încurajează unele grupuri „progresiste” care își au propriul lor plan despre cum să construiască o lume perfectă (după ce au terminat-o pe cea actuală) – cum sunt „mişcările populare” pentru mediu, pacifism, indigenism, activişti „împotriva discriminării” şi „experţi în problemele populaţiei”.

Din nefericire, reprezentanţii acestor grupuri sunt acceptaţi de Vatican, astăzi, ca interlocutori onorabili, alături de fraţii Castro şi de Evo Morales.

Caritas Internationalis colaborează cu ei în cadrul Forumului Social Mondial, o organizaţie care promovează avortul, homosexualitatea şi comunismul în lumea întreagă.

Aşa cum spunea vechiul lider comunist Santiago Carillo, ca urmare a dialogului dintre catolici şi comunişti, nici un comunist nu s-a convertit la creştinism, dar toți catolicii implicați în acesta au devenit comunişti.

Colaborarea cu comuniştii pe teme practice – dar fără a pune sub semnul întrebării ideologia malignă a comunismului, – îi transformă pe catolici în tovarăşi de drum ai revoluţiei.

In loc de a le predica pe Adevăratul Dumnezeul şi de a-i converti pe păgâni, ei se lasă folosiţi de păgâni împotriva Dumnezeului Adevărat.

Isus a fost foarte sever cu privire la priorităţi când i-a spus lui Petru: „Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt.16,23). In Decalog, interzicerea idolatriei vine înaintea interdicţiei de a ucide, de a fura, de a comite adulter.

Multe suflete se pierd din cauza poftelor trupeşti sau a lăcomiei de avere. Dar este şi mai rău, când aceste păcate sunt inspirate de o satanică sete de putere, care-i face pe oameni să încerce a lua locul lui Dumnezeu. Ei devin elemente ale unui gigantic sistem mondial, care răspîndeşte resentimente şi ură în comunităţi, perversiune morală a unor societăţi întregi, omoruri în masă, tâlhărie şi corupţie materială la o scară încă nemaiîntâlnită.

Aşa că, pentru mântuirea veşnică a milioane de suflete, Biserica ar trebui să fie în fruntea luptei împotriva ideologiilor şi mai ales împotriva marxismului cultural, atât în predicare cât şi în spovedanie.

Isus le-a spus apostolilor: „Daţi-le voi să mânânce !” Astfel este formulat în Evanghelie principiul subsidiarităţii. Isus n-a zis niciodată: „Duceţi-vă la Cezar şi cereţi-i să organizeze un sistem imperial al bunăstării şi să asigure dreptatea socială !”

Familia este prima şi cea mai bună instituţie pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale.

Dacă vrem să îi ajutăm pe oameni să scape de sărăcie, trebuie să începem prin a ajuta familia – şi moralitatea creştină – deoarece caritatea catolică nu poate fi separată de evanghelizare.

Nu putem apăra viaţa şi familia şi în acelaşi timp să cerem creșterea rolului guvernului în societate, sau crearea unui guvern mondial.

Creştinii nu trebuie niciodată să susţină sau să accepte concentrarea puterii în mâinile celor puţini, oricât de minunată ar fi lumea pe care le-ar promite-o aceştia.

Revoluţionarii vor folosi întotdeauna această putere împotriva creştinismului.

Atunci n-ar trebui să ne surprindă că societatea este secularizată, caritatea înlocuită de bunăstare, educaţia înlocuită prin îndocrinare ideologică şi de-a binelea prin perversiune morală, îngrijirea bolnavilor prin eutanasie, libertatea de conştiinţă şi a cuvântului prin corectitudinea politică impusă de guvern, iar viaţa cetăţenilor reglementată

în detaliu de ingineri sociali, în timp ce cultura vieţii şi a familiei pierde teren din ce în ce mai mult. Să nu ne mirăm dacă guvernele reuşesc să corupă caritatea creştină, forţând-o să renunţe la spiritul creştin în schimbul alocării de fonduri, sau impunându-i practici contrare învăţăturii Bisericii, şi astfel multe organizaţii neguvernamentale catolice sfîrşesc prin a-şi pierde spiritul creştin, renunţând la evanghelizare şi oferind doar activism social.

Dacă vrem să apărăm familia, trebuie să ne luăm înapoi lumea din mâinile revoluţionarilor.

Avem nevoie de o Reconquista, – în primul rând în sens spiritual, apoi în sens cultural, dar şi în sens politic.

Pentru a salva familia, trebuie să câştigăm războiul cel mai mare – al civilizaţiei.

Deoarece familia şi viaţa umană nu sunt în siguranță decât în normalitatea civilizaţiei iudeo-creştine.

Obiectivele noastre pro-viaţă şi pro-familie sunt de o importanţă vitală. Totuşi, dacă ne concentrăm doar asupra lor fără să ţinem seama de celelalte, nu le vom realiza nici pe ele. Dacă lăsăm pe ceilalţi să controleze toate – limbaj, cultură, educaţie, legislaţie, economie, viaţă publică, îngrijirea sănătăţii, toate – n-ar trebui să ne mire că orice victorie pe care am putea, în cel mai bun caz, să o câştigăm pentru familie, va fi de scurtă durată.

Limbajul clar este o condiţie importantă pentru victorie în bătăliile spirituale şi culturale :

„Fie ca da-ul vostru să fie da, iar nu-ul nu. Tot ce este mai mult vine dela cel rău.” (Mat.5,37).

Vocabularul creştin are tot ce trebuie pentru a descrie realitatea. Trebuie doar să vorbim creştineşte, hablar cristiano, cum se spunea în Spania. Nu avem de ce să împrumutăm instrumente de limbaj de la ideologiile cu care ne confruntăm; aceasta le îngăduie să ocupe o poziţie morală avantajoasă în timp ce noi suntem împinşi spre o poziţie defensivă, chiar înainte să fi început vreo dezbatere.

Chiar termeni familiari limbajului creştin, ca „pace”, „justiţie”, „libertate”, sunt utilizaţi ideologic, şi astfel semnificaţia lor originală este distorsionată sau inversată.

Datoria păstorilor este să facă această distincţie în mod clar.

Ei ar trebuie să predice Impărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, nu „justiţie” socialistă, înţelească drept control guvernamental în economie, sau în distribuirea veniturilor.

Ar trebui să predice pacea, aşa cum e oferită de Cristos, nu cum o stabileşte ONU.

N-ar trebui să predice împotriva libertăţii, – ca şi cum ar accepta că prin libertate s-ar înţelege „libertinaj sexual”, aşa cum o definesc susţinătorii „eliberării sexuale” (marxismul cultural), sau ca şi cum ar însemna „lipsă de scrupule în domeniul financiar”, aşa cum susţin cei care propun o economie planificată (marxiştii clasici).

Păstorii Bisericii trebuie să predice libertatea adevărată, care este eliberarea de păcat, din sclavia Satanei. Veritas liberabit vos – adevărul vă va face liberi (Ioan 8,32). Adevărata libertate înseamnă mântuire, şi deci nu poate fi niciodată rea sau excesivă.

Utilizarea de către conducătorii Bisericii a unui limbaj confuz, corect politic, contaminat ideologic, în locul Cuvântului lui Dumnezeu, induce multe societăţi catolice în confuzie morală şi politică, şi duce la înfrângeri în războiul cultural.

Credincioşii devin incapabili să identifice sursa atacurilor împotriva vieţii şi a familiei, și să le combată cu succes.

Un astfel de limbaj, utilizat de conducătorii Bisericii, este pentru laicii angajaţi în politică un semnal să vireze „obligatoriu la stânga”. El face practic imposibil pentru oamenii politici catolici să susţină piaţa liberă, să se opună statului-dădacă, să se opună imigraţiei musulmane, să se arate sceptici cu privire la schimbarea climei şi la rolul ONU.

Pentru că, dacă ar face asta, vor trebui să spună lucruri contrare sau opuse faţă de cele pecare lumea le aude de la Biserică, şi astfel, ajung să fie discreditaţi ca oameni politici catolici, ori forţaţi să susţină cauze stângiste.

Acesta este unul dintre motivele pentru care, în majoritatea ţărilor catolice, catolicii nu pot avea o reprezentare politică. Tot din acest motiv, atât de multe ţări catolice sunt guvernate acum de marxişti culturali, deşi situaţia reală pe câmpul de luptă – adică în spaţiul public disputat de ideologiile revoluţionare împotriva creştinătăţii – este departe de a fi atât de rea cum pare atunci când îţi iei informaţiile exclusiv din media.

Există încă o majoritate tăcută a oameilor normali, despre a căror existenţă nu auzi în ştirile TV. Ei sunt acele milioane de oameni care au venit la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, spre marea „surpriză” a jurnaliştilor şi a analiştilor.

Sunt milioanele de oameni care au ieşit de curând în stradă aici la Roma, împotriva ideologiei gender. Şi milioanele care protestează astăzi împotriva comunismului în Brazilia.

Aceşti oameni n-au nevoie decât să fie conduşi de către păstorii lor în bătălia spirituală.

Ar trebui să ne rugăm mai mult pentru păstorii noştri. Ar trebui să ne rugăm mai mult pentru Biserică.

Atunci când păstorii îşi conduc credincioşii în bătălia spirituală, se câştigă şi războaiele culturale şi de asemenea şi bătăliile politice.

Am văzut recent aceste victorii în Polonia, unde păstorii au predicat convertirea şi şi-au condus credincioşii în „asalturi de rugăciune” masive, acolo unde păstorii au fost capabili să înfrângă magia ideologiilor contemporane, expunându-le pur şi simplu, aşa cum sfântul Irineu a făcut la vremea lui cu gnosticismul.

Secretul succesului nu a stat în susţinerea unui anumit partid de către Biserică. Însă Biserica a inspirat şi a creat în jurul ei un întreg univers viu, compus din nenumărate opere de caritate, asociaţii culturale, cluburi, mijloace media, iniţiative cetăţeneşti.

O astfel de ambianţă a putut să dea naştere unui partid politic care să apere efectiv creştinătatea, familia şi viaţa umană.

Aşadar, cum îndreptăm lumea ?

„Căutaţi deci mai întâi Impărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.” (Mat.6,33)

Normalitatea pământească a civilizaţiei creştine, cu toate binefacerile ei, nu este decât un produs secundar al evanghelizării; face parte dintre „acele lucruri care ni se vor adăuga nouă”, „dacă vom căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.

Adevărata prioritate pentru Biserică ar trebui să fie acea de a ne conduuce în bătălia spirituală, de a mântui sufletele, de a spune lumii întregi, acum când mai avem doar un singur an până la centenarul de la Fatima :

„Pocăiţi-vă de păcatele voastre, întoarceţi-vă la Dumnezeu, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat.3,2)

Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta.

Raiul nu poate fi realizat pe acest pământ, binele şi răul vor continua să existe în realităţile pământeşti, până ce Domnul Însuşi va veni în mărire, ca să judece lumea şi să pună toate la locul lor.

Dar măcar un anumit grad de normalitate poate fi realizat prin evanghelizare şi prin convertirea persoanelor şi a societăţilor.

Aceasta este tot ce putem face mai bun „ca să îndreptăm lumea”.

Atunci când în comunităţile noastre va exista destulă virtute şi sfinţenie, când destul de mulţi oameni vor împărtăşi aceleaşi criterii morale obiective (Cele Zece Porunci), atunci nu vom avea nevoie să ne bazăm pe birocraţi guvernamentali atotputernici care să ferească societatea de a deveni o junglă fără-de-lege.

Atunci oamenii pot avea încredere unii în alţii, iar cetăţenii ca şi societatea în întregul ei, se pot bucura de libertate.

Atunci instituţiile îşi văd de rolul lor şi îl îndeplinesc în mod decent, familia este în siguranță iar cultura vieţii triumfă asupra ideologiilor morţii.

Atunci civilizaţia este puternică moral şi capabilă să se apere de barbarie, şi de asemenea, să predice barbarilor Evanghelia şi să-i convertească la creştinism,

Acesta este modul în care Biserica a creat cultura şi civilizaţia, aceasta este ceea ce Biserica trebuie să facă în continuare.