Singura căutare cu sens e căutarea sensului.

Sensul privește un singur lucru: moartea. Care e sensul supremei absurdități? Sub spectrul morții, toată strădania noastră e lipsită de sens.

Averea, puterea, onorurile, amorurile, arta, știința sau alte ocupații și gratificații nu furnizează sens. Sigur, sunt plăcute sau chiar utile, dar în fața morții își pierd sensul. Ele anesteziază angoasa mortală, dar nu o elimină.

Priviți cum unii dintre cei mai bogați, celebri sau împliniți oameni ai planetei cad pradă depresiei și drogurilor. Gratificarea trupului sau a ego-ului, chiar și cele mai nobile împliniri ale artei și științei, sunt paliative la lipsa de sens, nu sensul căutat.

Bun, și atunci care e sensul? Simplu, banal (deși toată literatura și filozofia scriu numai despre asta): el nu vine din nimic ce moare cu noi, ci numai din ce ne supraviețuiește.

Creația, firește. Dar numai o mână de opere străbat veacurile, restul sunt efemeride doar o idee mai longevive decât creatorii lor. Creația noastră nu este divină, ca să fie veșnică.

Peste creație, procreația: copiii. Adică însăși viața – viața viitoare, care o continuă pe cea ce se stinge, noi suflete nemuritoare aruncate în luptă cu moartea. Viața, care se naște la fel în cocioabă și în palat.

Mai presus de toate, însă, credința că sufletul nostru e veșnic și că un Dumnezeu drept și iubitor, care a trecut prin condiția noastră, a pătimit și s-a îngropat, a călcat cu moartea pe moarte și a înviat, ne cheamă spre viața cea adevărată și fără înserare.

Credința și familia. Țineți de ele, oricât v-ar disprețui nefericiții care pretind că și-au găsit fericirea în filosofisme și gnoze, în spiritualități difuze și umanitarism autogratificant, în munca sterilizantă și remunerația ei, în amoruri bizare și succese efemere!

E simplu, e banal, e la îndemâna oricui. E cu adevărat democratic, ca să vorbesc și eu ca veacul.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN FACEBOOK