Conform etimologiei, civilizația (din civis > civilis, civitas, civilitas) e citadină. În antichitate, Urbs se referea exclusiv la Roma, chintesența urbanității și civilizației, dar de aici s-a extins la orice oraș (arhilexemul nostru vine din maghiarul város, ceea ce arată cât de urbanizat era teritoriul țării noastre până la venirea maghiarilor). Urbanitatea și civilizația sunt deci echivalente, iar un citadin e, în sens etimologic, un om civilizat – grecii spuneau politikós. Pagus (satul) are ca derivat deloc măgulitor cuvântul paganus (păgân). Faptul că citadinii îi considerau pe cei de la sate „păgâni” sugerează din nou, în epoca antică și în cea creștină, urbanitatea credinței, pe care o evocă atât de des în eseurile sale Teodor Baconschi.

De altfel, dimensiunea citadină a creștinismului nu trebuie demonstrată: misiunea Mântuitorului se încheie în capitala Iudeei, cea a Sfinților Apostoli Petru și Pavel în capitala Imperiului Roman. Epistolele pauline sunt adresate unor comunități urbane mai mici sau mai mari (Roma, Tesalonic, Corint, Efes, Filipi, Colossae). Septuaginta este tradusă în Alexandria, iar Ieronim învață ebraică la Ierusalim și traduce Vulgata la Betleem. Sinoadele ecumenice se țin în orașe, Biserica e condusă de episcopi, așezați în orașe. Când ne referim la „civilizația creștină”, vorbim despre un produs urban. Icoanele ortodoxe pictate în cea mai umilă biserică de la țară reproduc modele create în strălucitoarea metropolă a Bizanțului. Mănăstirile din pustie sau de la țară au fost adesea fondate de citadini care fugeau de zarva și ispitele orașului, ostile reculegerii, rugăciunii și mântuirii.

În ordine seculară, deficitul de civilizație al României față de Occident e un deficit de civitates, adică de urbanizare. Vreme de un mileniu, de când știm câte ceva despre noi înșine (la început din cronicile și documentele altora), am fost o nație preponderent rurală. Cu toate acestea, cultura Bisericii tot dinspre puținele cetăți domnești a emanat. Voința lui Ștefan și a succesorilor săi a înțesat Moldova cu centre de civilizație creștină și de trăire monastică, iar acestea reprezintă până astăzi culmea artei românești. Teologia rafinată a picturii monastice nu are nimic din naivitatea artei populare: în frescele de la Voroneț, Moldovița sau Sucevița e distilată multă teologie, de la reprezentarea vizuală a Imnului acatist al lui Roman Melodul, până la gândirea asupra vizibilului și invizibilului, sau a diafanului prezentă la Origen, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul, după cum arată Anca Vasiliu și Sorin Dumitrescu . Parcursul complex al luminii de-a lungul anului solar în biserica ștefaniană din Pătrăuți cere cunoștințe astronomice rafinate, după cum a demonstrat recent Părintele Gabriel Herea. Nu e nimic naiv, nimic „țărănesc” în aceste construcții de la țară. Geometrismul, zoomorfismul și botanismul neolitic al modelelor populare, păgân în ultimă instanță, are alt discurs decât rafinata teologie a luminii și a icoanei.

Demografic și sociologic, suntem totuși, în ultimă instanță, o nație de țărani. Există puțini români care să nu aibă măcar un bunic născut de la țară. Până după Marea Unire din 1918, orașele de pe teritoriul actualei Românii erau dominate de străini, iar românizarea lor a fost un proces lung , marcat uneori de excese și chiar de crime, după cum arată Lucian Boia . La rândul ei, Ortodoxia românească a luat avânt prin inițiativele culte și citadine ale unor Coresi, Dosoftei, Șerban Cantacuzino, sau Andrei Șaguna, dar resursa ei umană a fost și este rurală în bună măsură.

În prezent, lumea românească își continuă urbanizarea, iar satul românesc va cunoaște inevitabil soarta lumii rurale din Occident: se va restrânge și va îmbătrâni, iar apoi se va urbaniza și va fi populat preponderent cu urbani stresați sau pensionați, în căutare de natură. Se poate ușor demonstra că însăși idealizarea naturii și a satului este un construct citadin, izvorât din nevoia omului alienat între piatră și beton de a se ancora la ritmurile cosmice și la sursele primordiale ale vieții (e aici destul „creștinism cosmic” în accepțiunea lui Eliade, adică și ceva păgân). Pe fondul globalizării și al transformărilor identitare, e firesc să căutăm în sate un ultim rezervor de autenticitate și de identitate națională. Eu însumi răsfoiesc uneori cele trei volume cu imagini de etnografie română publicate de strămoșul meu, Tache Papahagi, și mă las furat de puritatea straiului popular, strălucitor de alb, și de simplitatea ancestrală a unei lumi aproape dispărute . E însă o amăgire de urbani nostalgici. Orășeanul îmbracă azi straiul popular într-un gest cultural asumat, conștient, demonstrativ; țăranul l-a abandonat adesea pentru haina ieftină de import. Citadinul cu înclinări etnografice redescoperă lemnul cioplit și varul, stuful și chirpiciul: țăranul recurge, când poate, la tablă, cărămidă și termopan.

Pe măsură ce țăranii vor migra spre orașe, în căutarea unor servicii mai bune, orășeni sofisticați vor încerca să păstreze ce se mai poate din satul românesc, dar rezultatul nu poate fi mai mult decât muzeal. E bine și așa. Când ceva e pe cale de dispariție, instinctul omului civilizat este să-l salveze. Există și printre creștini sentimentul că ne pierdem credința, că orașele occidentalizate, globalizate, progresiste, consumiste, materialiste nu pot păstra Ortodoxia așa cum se găsește ea, încă, la sate. Este același reflex muzeografic de modern nostalgic. A lega Ortodoxia prea insistent de ruralitate sau de etnic înseamnă a-i neglija universalitatea și eternitatea și a o condamna la muzeificare și marginalitate, a-i amputa voit infinita deschidere.

Sigur, ca oameni civilizați și fii sau nepoți de țărani, avem dreptul la nostalgia originilor și obligația de a păstra ce e valoros, sau ce se poate din civilizația rurală. E bine totuși să fim conștienți că această preocupare pentru rural și autentic este un reflex urban sofisticat, născut probabil în secolul al XVIII-lea în sătucul pe cât de idilic pe atât de artificial al Mariei Antoaneta de la Versailles-Trianon, și consolidat în secolul al XIX-lea romantic, odată cu apariția etnografiei și folclorului. Omul vechi era infinit mai pragmatic, cum este și țăranul nostru de azi: dacă poate înlocui bârna sculptată cu șarpanta de fier-beton, sau țigla cu tablă, o va face. Dacă poate trăi din servicii în loc de agricultură, se va bucura. Dacă are ocazia să se mute la oraș în condiții mai bune, nu va pregeta; dacă nu, își va trimite copiii la școală sau la universitate, în oraș.

E inutil și păgubos să ne repliem, în chip romantic și atât de urban, pe un rural idealizat, unde am presupune că se păstrează, pure, credința ortodoxă și identitatea românească, legate festiv cu fundă tricoloră. Ar însemna să negăm fantasmatic spiritul veacului și să ne ignorăm misiunea. Vrem, nu vrem, acesta este veacul în care pronia ne-a hărăzit să trăim și în care suntem obligați să ne câștigăm mântuirea. Telefonia mobilă și televiziunea au ajuns la sate mai rapid decât gazul, apa curentă și canalizarea. Fiii și fiicele de țărani nu mai încing hora, ci merg la discotecă (ah, ce tristețe!). Ceea ce odinioară era muzică populară vie, acum e adesea folclor interpretat de absolvenți de conservator sau kitsch manelizat.

Dar cum afectează acestea Ortodoxia? Nu strălucește și transfigurează ea orice realitate, nu este ea veșnică, precum Hristos, al Cărui trup mistic este Biserica? Nu este ea adevăr pentru toate veacurile și mântuire pentru toate neamurile? Se schimbă oare minunata noastră liturghie săvârșită de preoți și diaconi în straie împărătești bizantine fiindcă lumea se globalizează și se urbanizează? Își schimbă chipul sau funcția icoanele Mântuitorului, ale Maicii și sfinților Săi? Defel. Oricât s-ar schimba vremurile, oricât de dramatic am percepe aceste schimbări, oricât ne-ar afecta pierderea unui tip de umanitate și de omenie, în care unii au crescut și pe care alții îl idealizează fără a-l cunoaște, oricât ar evolua sau involua (adesea simultan) lumea – Calea, Adevărul și Viața rămân aceleași. La adăpostul tradiției, care a transfigurat în timp forme străine în fundamente familiare, noi nu avem de ce să ne temem. Ortodoxia nu este legată de un loc anume sau de un timp anume, și cu atât mai puțin de o formă de civilizație. Deși a fost coloana vertebrală a neamului nostru, refugiu în timp de obidă și stindard la ceas de afirmare, Ortodoxia este universală, nu etnică. Sigur, și astăzi Ortodoxia este principalul păstrător al identității și comunității la țară, în timp ce la oraș centralitatea ei este problematică. De aici se naște ispita replierii rurale și identitare, care însă poate echivala cu o vinovată abandonare a luptei acolo unde aceasta este mai grea.

La oraș, Ortodoxia are dușmani mai puternici decât simpla fire nărăvită a omului căzut. Aici, inteligența adversarilor ei face lupta mai complicată și ne obligă să ne rafinăm teologic, să ne instruim filozofic și științific, să ne înarmăm juridic, să ne organizăm politic. Nu putem ceda centrul civilizației și să ne refugiem la țară, fiindcă atâta așteaptă dușmanii Bisericii. Nu putem ceda centrul onorabilității, intimidați de discursul stângist dominant, acest distilat secular de umanism creștin, pe cale să devină pe cât de anticreștin, pe atât de inuman. Nu la sate, ci în aule și reviste, pe Facebook, pe bloguri și la televiziuni se poartă războiul cultural în care cultura Vieții se luptă cu draparea crimei în alegere și a imoralității în libertate. Nu cu ii și opinci îmbrăcate festiv de orășeni nostalgici, ci cu argumente logice, științifice, legale și filozofice se duce lupta pentru dreapta credință, așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, intelectuali de seamă, versați în retorică și dialectică, precum marii Capadocieni.

Firește, mă grăbesc să adaug pentru a nu fi acuzat de cine știe ce păcate, că nu îndemn la renunțarea la tradiție sau la deznaționalizare. Așa cum nu trebuie să predăm orașele, nu trebuie să predăm nici satele și tradiția lor. În realitate, misiunea Bisericii la orașe nu o exclude pe cea de la țară. La sat, Biserica are menirea să mențină cât se mai poate un anume tip de civilizație și umanitate, luptându-se cu provocările precarității și depopulării. La oraș, ea trebuie să ducă lupta cu ideologii anticreștine, cu reînviate reflexe totalitare, cu relativismul și nihilismul născute din disoluția comunității vii în masa anonimă și eterogenă a orașului. În fond, nu e nimic nou aici.

Datoria creștinului este să folosească toate instrumentele pe care i le pune la dispoziție veacul său pentru apărarea și propagarea adevărului hristic, în care crede și pe care este dator să-l mărturisească, senin și netimorat, prin sate și orașe, în spații reale sau virtuale, prin cuvânt și faptă (Cuvântul a precedat fapta, deci să nu-l socotim inferior). Internetul, rețelele sociale, limbajul contemporan nu se cuvine să fie străine Ortodoxiei, căci aceasta nu este înțepenită în trecut, ci deschisă spre veșnicie. Suntem datori să folosim tot ce ne pune la dispoziție lumea modernă, căci orice instrument tehnologic s-a născut din inteligența care ne aseamănă Lui Dumnezeu și ne desparte de necuvântătoare. Instrumentele sunt neutre moral, doar utilizarea lor poate fi bună sau rea; discernământul și apropierea de tradiție ne vor dicta cum să folosim instrumentele sau argumentele spre folos, nu spre sminteală.

Dintotdeauna, creștinismul a dialogat cu veacul. Deși argumentele sale sunt de dincolo de veac, limbajul său trebuie să fie al veacului, dacă vrea să fie înțeles. Pe lângă recursul la instrumente și canale mediatice moderne, suntem obligați să cunoaștem legea, știința și filozofia timpului nostru. Lupta pentru definiția căsătoriei se poartă în termenii legii. Ignorața în ale fiziologiei umane poate duce la declarații nefericite și inepte, care fac rău Bisericii. Pentru a apăra viața și demnitatea femeii, a copiilor nenăscuți, a oamenilor cu handicap sau a bolnavilor în stadiu terminal sunt necesare cunoștințe de medicină, pe lângă argumente juridice. Avansul ideologiei progresiste ne obligă să cunoaștem istoria ideilor, să citim filozofi uneori indigești și să stăpânim ideile și vocabularul epocii noastre.
În trecutul spre care privim nostalgic, creștinismul domina intelectual, instituțional sau artistic lumea. Între timp, am pierdut primatul artistic și, mă tem, și pe cel intelectual. Tinerii sunt educați într-o cultură vizuală, muzicală, literară, istorică sau filozofică din care creștinismul a fost evacuat, iar rolul său în civilizația europeană este caricaturizat. Se duce o luptă acerbă pentru eliminarea creștinismului din spațiul public, din școli și din universități. Ora de religie în școală este sub atac permanent, iar mai nou se aud voci care cer eliminarea facultăților de teologie din universități.

Există însă un loc din care Biserica nu poate fi evacuată fizic. În centrul fiecărui oraș al Europei, în cartiere și sate locuite de creștini, prezența fizică, din piatră, a bisericilor este insuportabilă celor care ar vrea să dispară amintirea lui Hristos din civilizația noastră. Spre disperarea „progresiștilor”, catedralele medievale din Occident sau bisericile noastre istorice sunt în continuare comoara cea mai de preț a patrimoniului european și centrul structurant al oricărui țesut urban. E mai ușor să ocultezi Crăciunul și Paștile vorbind despre „sărbătorile de iarnă și de primăvară”, decât să demolezi biserici, deși revoluția franceză și dictatura comunistă au avut anumite succese pe acest plan. Nemaiputând demola biserici vechi, unii le contestă ortodocșilor dreptul de a construi altele noi: așa s-a declanșat isteria împotriva Catedralei Naționale. Totuși, nu e destul să construim: e important să construim frumos. Bisericile medievale sunt admirate, vizitate și restaurate fiindcă s-au dovedit izbânde artistice, nu doar tehnice. Ortodoxia are datoria să construiască frumos într-o epocă de .orori arhitecturale, și să domine prin lumină o artă sumbră și lipsită de har. Mă bucură enorm că mulți dintre cei mai mari artiști români (Horia Bernea, Paul Gherasim, Ștefan Câlția, Silvia Radu, Sorin Dumitrescu sau Silviu Oravitzan) sunt creștini.

Pe lângă cultura majoră pe care a generat-o, creștinismul a creat o întreagă civilizație a decenței și a îmblânzit moravurile. În ordinea omeniei, a depășit mereu orice alt sistem laic sau religios. Din porunca de a-l vizita pe cel bolnav, de a-l hrăni pe cel flămând (Matei 25, 35-36) și de a-l învăța pe cel neștiutor s-au născut toate instituțiile sociale ale Europei: spitalul, ospiciul, orfelinatul, adăpostul pentru pelerini, școala, universitatea. Evacuând motivația spirituală din milostenia trupească, modernitatea a secularizat și a naționalizat filantropia, medicina și școala, împreună cu resursele și fondurile aferente, administrate odinioară de Biserică. Cu toate acestea, lumea se așteaptă de la Biserică să își îndeplinească în continuare rolul social – iar Biserica noastră face acest lucru, după puteri. Cei care o denigrează pretind ca toți creștinii să finanțeze prin taxe și impozite statul, dar Biserica să nu primească finanțări publice (adică o parte din banii colectați de la majoritatea creștină), în schimb să presteze servicii sociale. Nu trebuie să ne lăsăm intimidați: statul, care confiscă o mare parte a veniturilor oamenilor are și datoria să finanțeze spitale, școli și centre sociale. Tot ce face Biserica este un efort cerut de Mântuitorul Hristos, nu rodul unui contract social între ea și cetățeni. Acestea fiind spuse, adesea oamenii sărmani sunt îndreptați spre Hristos prin omenie și milostenie, mai degrabă decât prin explicații teologice sau experiențe mistice. Primul pas al unui om sărman sau al unui tânăr spre biserică poate trece prin cantina socială sau prin școală. Iată de ce Biserica trebuie să exceleze și în social, așa cum e important să strălucească intelectual. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”, ne cere Mântuitorul (Matei 5, 48). La sate sau la orașe, în universități sau în centre sociale, în rugăciune sau în artă, în toate creștinii trebuie să fie desăvârșiți, iar Biserica perfectă.

Aș încheia aceste gânduri, spunând că rolul Bisericii nu este de a muzeifica și de a idealiza trecutul, ci de a transfigura prezentul. Creștinismul a creat o civilizație și e dator să o păstreze pe cât se poate; dar, dacă civilizația se leapădă de creștinism, ne descurcăm și fără ea, sau creăm alta. În catacombe sau în arenele cu lei, în pustie sau în mijlocul apelor, Hristos este la fel de viu ca în altarul unei catedrale sau în centrul unui oraș. Adaptați funcțional timpului nostru, privim totuși dincolo de timp. Fideli unei tradiții, nu suntem prizonierii unor forme istorice. Implicați în cetate, nu suntem sclavii modelor care o animă. Să încercăm să rămânem deci, fără anxietăți nejustificate și exaltări nepotrivite, sarea pământului și lumina lumii.

Adrian Papahagi

SURSA   Revista HOREB