Ce e tradiția? După cum ne spune etimologia (“trado, tradere”, a transmite), e ceea ce ne transmit generațiile trecute; ceva construit de ele, probat în timp, din care multe au fost eliminate și multe rafinate de la o generație la alta. Nimic înțepenit, nimic constrângător, deci, ci un cadou adaptabil, ca să zic așa.

Tradiția, fie ea culturală, lingvistică, morală, religioasă, evoluează firesc. De pildă, ce era valabil într-o societate preponderent rurală nu mai e valabil azi. La rândul ei, tradiția creștină s-a debarasat în timp de diverse superstiții și practici, încercând necontenit să separe ce e esențial și valoros de ce e sedimentar, dar totodată adâugând constant noi contribuții la tradiția inițială.

Ca să înțelegem mai bine: limba face incontestabil parte din tradiția noastră. Ea ne-a fost dată, nu am inventat-o noi. Deși fiecare generație și fiecare locutor o adaptează din mers, totuși ea rămâne în cea mai mare măsură comună tuturor. Firește, limba se schimbă permanent în timp și variază în funcție de originea, vârsta, educația sau nevoile pragmatice ale fiecăruia. Cu timpul, ajungem să nu mai înțelegem fără educație filologică limba de acum câteva secole, dar ar fi absurd să nu ne înțelegem om cu om și generație cu generație.

Acum, imaginați-vă că ar veni unii și ar spune: “Fiindcă e tradițională, limba e o porcărie constrângătoare, medievală (da, și limbile vorbite azi în Europa s-au decantat în Evul Mediu) de care trebuie să ne descotorosim, sau să o schimbăm radical. Fiecare trebuie să își poată defini propria limbă. Nu trebuie să existe gramatică normativă, fiindcă nimic (sau orice) e normal. Progresul înseamnă eliberarea de limbă.”

Sigur, exemplul poate părea forțat. Unii ar putea obiecta că avem nevoie de limbă ca să comunicăm, să cerem pâine, dar nu și de religie, obiceiuri, naționalitate, literatură și cultură națională etc. Dar la fel de bine putem spune că nu avem nevoie nici de educație, în general, sau de ideologii (o, da!), sau de orice sistem de valori, care la rândul lor se bazează pe o tradiție, fie ea veche sau recentă.

Vedeți așadar că e o grozăvie să vrei să îți arunci tradiția la gunoi, nerăbdător să fii propria ta creație, să înceapă totul cu tine, în numele progresului și al viitorului.

Acestei atitudini puerile, răzgâiate și nerăbdătoare i se opune postura conservatoare. Conservatorismul nu înseamnă înțepenirea într-o poză veche de 30, 100 sau 1000 de ani, fiindcă așa ceva ar fi absurd, ci acceptarea tradiției și a ritmurilor în care ea se schimbă firesc, organic. A fi conservator înseamnă, până la urmă, să primești tradiția ca pe un cadou plastic, să nu o resimți ca pe o povară bolovănoasă, să fii bucuros că nu trebuie să începi de la zero, ci ai o moștenire probată în timp cu prețul greșelilor, suferințelor, ingeniozității și înțelepciunii generațiilor trecute.

Adrian Papahagi