Glose trecătoare la revoluția permanentă (cu poze)

Vreau să reflectez azi la lecția unor poze vechi și noi – cele mai recente au fost făcute pe durata protestelor și violențelor prilejuite în diverse orașe din SUA, dar și la Londra, de uciderea multirecidivistului negru George Floyd de către ofițerul alb Derek Chauvin.

Prima poză ne arată o scenă de jaf ordinar

Este comportamentul cel mai ușor de justificat (psiho)logic. Când se instalează fărădelegea, unii profită de ea în interes propriu. Egoismul, interesul, pofta sunt mecanisme simple. Dacă în tot orașul se sparg magazine și poți pleca nederanjat cu marfă, de ce să fii fraier și să ratezi ultimul model de iPhone, două-trei perechi de Nike scumpi, sau un braț de lenjerie de lux? Probabil că unii dintre cei care sparg magazine de lux sunt oricum mici infractori, care în vremuri normale ar încerca să șutească un sutien sau un telefon, iar acum ies din magazinul spart cu o cantitate mai mare. Monstruos e că aceste acțiuni sunt scuzate de o elită stângistă (am văzut asta inclusiv la doi universitari clujeni), cu argumentul că revolta pentru uciderea lui George Floyd justifică acest tip de furie, fiindcă viața e mai importantă decât proprietatea, iar crima polițistului Chauvin e mai revoltătoare decât devalizarea unui magazin din Manhattan.

Aceste argumente sunt false: viața mea e mai valoroasă decât mașina, așa că dacă sunt amenințat cu moartea de un hoț, îi cedez fericit mașina, dacă asta îmi scapă viața. Sau uciderea unui vânzător e mai gravă decât jefuirea magazinului său. Dar nu se pot pune în balanță lucruri necorelate: viața unui infractor din Minneapolis și un magazin din New York. Nu înseamnă că, dacă într-un colț al țării sau al pământului e ucis în mod revoltător cineva, cei revoltați de asta au dreptul să spargă sau să fure în alt colț al pământului. Pot, la limită, să înțeleg că o mulțime revoltată atacă sediul Poliției din Minneapolis, dar nu magazine la New York. Aș putea înțelege de ce oameni disperați de sărăcie fură mâncare sau haine. Dar aici e altceva: fură obiecte de lux, fiindcă se poate, fiindcă furtul a fost legitimat de elite ideologizate ca revoltă justificată, fiindcă poliția a fost retrasă de pe străzi sau intimidată etc. Am văzut într-un filmuleț o femeie care și-a lăsat mașina nouă și bună în plină stradă, a intrat într-un magazin de Nike, a revenit cu două sau trei cutii de adidași și a demarat fericită.

Unii vor spune că de vină e capitalismul, goana după statut, consumerismul, sau că bieții tineri fură fiindcă nu-și pot permite marfa de lux și caută să obțină indicatori de statut accesibili doar burghezilor bogați din Manhattan etc. Dar acest discurs marxist, mizerabilist, egalitarist și anticapitalist alimentează la rândul lui asemenea acte infracționale. Faptul că nu-ți permiți un Ferrari nu justifică furtul unui Ferrari. Cred că nu trebuie să explic evidențele.

A doua poză arată o tânără care poartă pe tricou și pe pancartă un mesaj obscen

Acum o jumătate de secol, la începutul isteriilor studențești de Paris, Daniel Cohn-Bendit (pedofil autodenunțat) îi reproșa ministrului educației sau rectorului de la Nanterre că nu se preocupă de condițiile în care se desfășoară viața sexuală a studenților.

La manifestațiile studențești din SUA împotriva războiului din Vietnam se scanda celebrul “Make love, not war”, dar tinerele păreau să păstreze, măcar în public, o anumită decență vestimentară și de expresie. Ce se vede azi e rezultatul a cinci decenii de pervertire sexo-marxistă a tinerilor. Pentru cei care au intrat în timpul filmului, precizez că sexo-marxismul este transpunerea ideilor egalitarist-revoluționare marxiste în domeniul sexelor, astfel încât lupta de clase e completată cu războiul sexelor. Feminismul devine un soi de troțkism rezervat doar femeilor, emanciparea economică devine eliberare sexuală, iar revoluția permanentă a lui Troțki devine revoluția sexuală permanentă (ajunsă în pană de grupuri pe care trebuie să le emancipeze după ce a rezolvat femeile și homosexualii, sexo-marxismul s-a văzut nevoit să inventeze noi genuri, ca să aibă ce emancipa în continuare). Avansul obscenității (rezervată odinioară intimității și inacceptabilă în public) nu este doar rodul pornografiei și al decăderii moravurilor odată cu eliminarea normativității creștine din centrul societății, ci este mai ales un produs ideologic, rezultat din revoluția sexuală, o mișcare stângistă radicală predicată de Herbert Marcuse și alții. Am vorbit despre acestea aici: https://dilemaveche.ro/…/tem…/articol/ce-este-sexo-marxismul.

Alte poze, făcute zilele trecute sau acum câțiva ani, ne prezintă tineri vandalizând cu ce au la îndemână (vopsea-spray sau urină) statuia lui Churchill din Westminster

Monumentul se află în piața încadrată simbolic de biserica Westminster Abbey (simbol al autorității divine), Palatul Parlamentului (sediul democrației, deci simbolul autorității populare) și clădiri guvernamentale (sediul puterii executive). Churchill a salvat Europa de Hitler și de nazism, deci ar trebui să fie pe placul tinerilor care au fost învățați că sunt antifasciști și că orice vandalism e justificat de lupta lor curajoasă împotriva “fascismului” (care? unde?).

Totuși, revoluția stângistă a avansat în ultimii 50 de ani, astfel că azi prin fascism e înțeleasă orice formă de autoritate, și în special aceea exercitată de noul dușman al luptei de rase, clase, vârste și sexe – bărbatul matur alb și creștin. Pe lângă acestea, Churchill mai era și aristocrat, genial, bogat, și premier al unui imperiu colonial – circumstanțe agravante.

Lărgirea la rase și sexe a câmpului revoluției proletare a condus la transformarea eroului antifascist de ieri în simbolul fascismului, rasismului și opresiunii; ce este îl face să fie dușman de rasă, sex și clasă, simbol al opresiunii, și justifică orice impietate. Tinerii aceștia au fost învățați uneori chiar de profesorii lor radicali stângiști, terorizați intelectual, sau înscriși din lașitate în mainstream, că toată civilizația creștină euro-americană e nedreaptă, criminală și asupritoare, astfel încât orice vandalism și violență sunt justificate generic de simpla existență a acestei civilizații.

Tinerii care ridică degetul, într-un semn obscen, în fața monumentului victimelor comunismului de la Washington, arată că revoluția lor “antifascistă” este de fapt perfect compatibilă cu vechiul comunism

Ultimele poze arată dezechilibrul instaurat de stânga radicală între memoria comunismului, față de care exprimă nuanțe, complezențe și duioșii explicabile genetic, și cea a fascismului și nazismului (a cărui definiție a fost lărgită abuziv, pentru a include aici conservatorismul și creștin-democrația).

În mai 1968, crimele comunismului erau binecunoscute în Occident, dar studenții defilau în numele acestei ideologii. În timp ce profanarea unui monument care comemorează victimele Shoah în SUA ar fi pe bună dreptate de neconceput, batjocorirea unui monument în amintirea victimelor comunismului devine legitimă – deși, în Franța, unde se manifestă, încurajat de stânga, un islamism radical, sunt batjocorite adesea simboluri ale memoriei evreiești. (M-ar bucura dacă am înțelege cu toții că evreii și creștinii, precum și toți ceilalți oameni decenți, atei sau de orice credință, sex și rasă, sunt uniți în rezistența civilizației împotriva agresiunii stângiste). Tinerii care ridică degetul, într-un semn obscen, în fața monumentului victimelor comunismului de la Washington, arată că revoluția lor “antifascistă” este de fapt perfect compatibilă cu vechiul comunism. Nuanțele subtile pe care ar vrea să le cultive unii între comunismul idealist, revoluționar și totalitarism sunt șterse de facto de acești tineri, cum de fapt sunt șterse de toată istoria reală, căci totalitarismul s-a născut din idei, idealuri și ideologii revoluționare.

Toate imaginile pot fi grupate acum, și ne putem întreba:

Ce determină niște tineri să se manifeste și să manifesteze în acest mod vulgar și violent, să se înjosească pe sine, ca fata din imagine, să distrugă proprietăți și să se dedea la jaf, ca la New York, sau să batjocorească simboluri ale rezistenței la ceea ce chiar ei denunță: tiranie, nedreptate, crimă, război? Ce transformă elevi și studenți în derbedei? E destul să comparăm imagini de la violențele din Paris, din 1968, sau pancartele de la Washington din aceeași perioadă cu cele recente pentru a observa deteriorarea, de la vestimentație la gesturi și limbaj.

În cincizeci de ani, marxismul care le-a inflamat pe primele a reușit să se insinueze și, în multe locuri, să domine școala occidentală, iar decăderea moravurilor și sporirea obscenității (nu neapărat a violenței, care e constantă) e un prim rezultat.

Ce a făcut în această jumătate de secol marxismul cultural, sau sexo-marxismul?

A cultivat resentimentul tinerilor negri și ura de sine a tinerilor albi, care au fost învățați să-și deteste familia (patriarhatul), patria (imagine all the people), credința (BORâții, spun Caramitralierele la noi), simbolurile naționale, dar și pe sine ca persoană.

La vârsta fragilității emoționale, în care tinerii caută să își consolideze stima de sine, să emuleze valori și să se integreze în grupul lor de vârstă, ei au fost încurajați să se depraveze, să urască toate valorile și formele de autoritate, să fie “ei înșiși” în completă nepăsare față de cuviința și convențiile civilizației. Li s-a spus că trecutul e rău, înapoiat, discriminator și că trebuie demolat violent pentru a construi viitorul radios, în care toți vor fi egali. Au fost eliminate sau marginalizate formele de competiție și departajare la școală (dar nu și în economia reală), și li s-a spus tinerilor că inegalitățile nu au nicio legătură cu munca, meritul sau norocul, ci sunt doar nedreptăți care trebuie combătute vehement. În locul responsabilității și efortului, adică al propriei activități cuantificabile în grade de succes sau eșec, li s-a inculcat activismul pentru cauze care îi depășesc, precum temperatura globului, soarta copiilor din Africa, moartea unui infractor din Minneapolis sau numărul balenelor. În loc de reținere, modestie și hărnicie responsabilă, li s-a predicat excesul și învinovățirea societății pentru orice eșec.

În paralel, prin revoluția sexuală și cultivarea antagonismului dintre femei și bărbați, sexo-marxismul a distrus familiile, astfel încât mulți tineri, albi sau negri, cresc fără un model al autorității și responsabilității paterne, considerând orice fel de regulă un abuz al statului “fascist” și asupritor. Se știe că tinerii care cresc fără tată riscă mai mult decât ceilalți să devină violenți sau promiscui. Marginalizarea Bisericii a făcut ca acești tineri să fie lipsiți și de învățăturile morale despre demnitatea umană, despre înfrânare și smerenie, despre talanți și judecată, despre respect și jertfă – adică de un corpus moral și civilizator major, sprijinit de o autoritate supremă.

În schimb, li se predă în cheie revoluționară “civismul” și “activismul” deresponsabilizant: astfel, cum spune Jordan Peterson, în loc să își cultive simțul datoriei și al responsabilității făcând ce chiar ține de ei (de pildă, aranjându-și patul sau strângând în jur), ei ies la manifestații pentru tot soiul de cauze care nu îi privesc. Departele devine aproapele, angajamentul pentru ameliorarea incontrolabilului înlocuiește responsabilitatea personală. Cu educația pervertită de stângism revoluționar și isterie egalitaristă, familia slăbită și religia absentă, tinerii aceștia sunt vulnerabili în fața agitatorilor de tot soiul taman la vârsta impresionabilității maxime și a definirii de sine.

În plus, manifestările de acest fel le dau un sens și o cauză care îi depășește, îi fac să aparțină, și le oferă un spațiu de licență morală, în care orice e permis în numele cauzei juste a revoluției (emancipatoare, generoase și umaniste, cum altfel)? În realitate, ele îi fixează pe tineri în ura de sine și în posturi înjositoare, de hoți de magazine, distrugători de proprietate, incendiatori, profanatori de monumente, blasfemiatori ai celor sfinte sau al memoriei victimelor totalitarismelor, sau suport pentru sloganuri obscene, degradante. Excesele conduc la excese, iar rebelii fără cauză care abandonează școala ca să salveze planeta sau se trezesc cu cazier pentru revolta lor stupidă împotriva lui Churchill, vor ajunge în marginea societății, acolo unde orice radicalism e justificat de propria marginalitate, atunci când nu e înecat în alcool, droguri și promiscuitate. Firește, cei mai șmecheri și mai robuști vor trăi din activism și vor angrena noi adolescenți în acțiuni violente și stupide.

Sigur, unii din acești tineri practică vandalismul doar ca sport ocazional, după care revin la părinții lor “fasciști”, dentiști și alți triști, cu case în Notting Hill sau Beverly Hills. În cele din urmă, vor ajunge brokeri, doctori, informaticieni sau profesori de gender studies la Yale și Harvard – păstrându-și sau nu radicalismul sexo-marxist din tinerețe.

În toate, însă, constantă e otrava revoluționară neo/sexo-marxistă, care a degradat masiv moralitatea publică, elitele, școala, media – în fond, întreaga societate. E destul ca un polițist mai violent să ucidă un infractor mai ghinionist, ca agitatorii stângiști să mobilizeze mulțimi insurgente și violente, puse pe jaf, incendieri de mașini și distrugeri de monumente, la Londra, Paris, Washington și, în curând, mai știi?, la București.

M-am lungit deja prea mult, deci îmi permit un codicil.

Nu sunt avocatul indiferenței civice și cinice, sau al abuzurilor autorității. Există lucruri revoltătoare care cer o ripostă. Așa au fost legile promovate de PSD în favoarea infractorilor și corupției, care au primit un răspuns popular demn și ferm, în piață. La fel, dictatura comunistă reclama manifestații și chiar justifica violența: totuși, în decembrie 1989, violența a fost a autorității comuniste (Ceaușescu, apoi Iliescu) împotriva oamenilor, nu a oamenilor împotriva magazinelor, monumentelor sau a altor civili nevinovați.

Nu e comparabil, deci, cu ce organizează ANTIFA în SUA. La fel, furtul alegerilor în mai 1990 a justificat Piața Universității, iar violența a fost și atunci a regimului. Sunt momente care justifică ieșirea în stradă la Minneapolis, dar nu vandalizarea magazinelor la New York sau a statuilor la Londra.

Ce am vrut să disec aici este stângismul revoluționar, care devine mainstream sau este justificat de mainstream, precum și mutația formală și stilistică a radicalismului troțkist din 1968 până în 2020.

Sigur, e o primă încercare, făcută rapid, la cald. Nu este datoria mea de filolog medievist sau de critic al lui Shakespeare să elaborez mai mult: avem armate de sociologi, psihologi, istorici specializați în perioada contemporană, politologi, care vor nuanța, combate, argumenta sau infirma unele sau altele dintre spusele mele, și vor avea ei înșiși mai mult de spus, în funcție de competențe și opțiuni intelectuale.

Aștept să-și facă treaba.

Eu v-am livrat părerile fără pretenții de studiu sociologic, politic sau psihologic ale unui intelectual creștin, pasionat nu doar de Evul Mediu, ci și de veacul său.

Adrian Papahagi

SURSA   Facebook