Intelectualii care erau tineri în România comunistă a anilor 1960-70 visau la Occident. Unii au prins câte o bursă sau un lectorat în scurtul dezgheț al lui Ceaușescu, între 1965-1971, care a culminat cu mica lui disidență din 1968. 
Ce au găsit atunci în Occident? Școala de la Frankfurt, Sorbona și Sapienza ocupate de fanii lui Mao, Troțki și Gramsci, stângism de la Berlin la Roma și de la Los Angeles la Paris.

Au stat puțin, au înțeles și mai puțin din cultura Occidentului. Au lins ceva vitrine, câteva numere din Quinzaine Littéraire, au prins rapid o modă și s-au întors cu structuralism și marxism cultural.

În anii ’80-’90, au rezistat prin cultură la comunism și prin gedesisme la fesenism, dar esențialmente au rămas oameni de stânga. Sigur, nu toți, dar foarte mulți.

Al doilea val de oportunism mimetic s-a produs în anii ’90, când o seamă de absolvenți deștepți, trimiși de comunism în licee, au ajuns la universități. Unii dintre acești profesori de liceu, promovați rapid asistenți, lectori, conferențiari, profesori, într-o vreme în care n-aveai nevoie nici de masterat pentru a face o carieră universitară, iar criteriile de promovare erau prietenia cu membrii comisiei, s-au uitat rapid în jur și s-au orientat fără greș. Carieriști, hămesiți, fără repere, obsedați de occidentalizarea superficială, nu au săpat în străfundurile culturii occidentale, ci s-au năpustit asupra ultimei mode. Așa a devenit Mihaela Miroiu mare feministă.

Treizeci de ani mai târziu, într-o Românie integrată în Occident, a venit rândul unei noi generații mimetice să adopte necritic ultima modă woke, politic corectă, sexomarxistă, intuind corect, cu flerul emergentului dintotdeauna, deschiderile de carieră pe care le oferă adeziunea la dogma oficială și la moda momentului.

Din fericire, România a avut mereu intelectuali capabili să înțeleagă Occidentul dincolo de editorialele din Guardian și newspeak-ul din catedrele de pseudo-studii așa-zis culturale. „Lasă-i în secolul lor”, scrie biata Miroiu într-un comentariu la un comentariu al unui prostănac care mă înjura pe mine (le jenez, pare-se, pe aceste insecte ale clipei, obsedate să zboare în jurul primului bec care se aprinde). Nu știe câtă dreptate are! Atâta că ar fi trebuit să scrie „în secolele lor”, fiindcă Europa noastră nu începe, ca a lor, alaltăieri, ci îi include pe balcanicii din Atena lui Pericle, pe retorii Urbei, pe goții lui Teoderic și bizantinii lui Iustinian, pe Atanasie, Benedict, Augustin și Columba, pe Beda și Alcuin, pe Francisc și Dante, pe Chrétien și pe Wolfram, și pe mulți alții din secolele care urmează. Geografia noastră simbolică nu include doar zona Comisiei Europene și piețele turistice ale Europei, ci Athos, Montecassino, Lindisfarne, Fleury sau Sankt Gallen. Europa noastră e cea a multor secole, a nenumăraților autori care au știut să îmbine, de la Augustin, Cassiodor, Benedict sau de la Părinții Capadocieni încoace „l’amour des lettres et le désir de Dieu”.

Sigur, cetățenia veacului în care trăim nu ne-o poate retrage niciun tribunal marxist, dar suntem totodată prea vechi pentru omul recent și ducem prea multe secole în noi pentru progresiștii hrăniți cu pelteaua ideologică a marxismului.

Îmi pare rău să-i stric apusul doamnei Miroiu, dar moda ei va trece, maculatura ei nu se va mai citi, în schimb imensa cultură a secolelor pe care le disprețuiește va continua să hrănească, subteran și tainic, tot ce înseamnă încă Europa. Prefer să fiu umilul oficiant al vechii și adevăratei culturi europene decât pontiful unei stupide ideologii la modă.

Adrian Papahagi

puteți citi și: Feminismul românesc, o sectă marxistă în lupta pentru dreptul de a nu face sarmale