Una dintre confuziile intenționate este între familia în care un copil nu este crescut de ambii părinți printr-un accident (deces, divorț, abandon etc.) şi o familie aberantă, în care din start şi prin definiție cei doi (şi de ce nu trei sau mai mulți?) „părinți” nu pot îndeplini rolurile de tată şi mamă. Nu judec cum pot fi părinții sau tutorii în infinitele cazuri individuale imaginabile, ci semnalez doar eroarea logică vinovată, căci parşivă şi intenționată.
Altă probă de necinste este amalgamul dintre familia tradițională şi familia violentă, abuzivă, cu un soț agresiv sau (mai rar, că nu e corect politic) o mamă degenerată. Acestei imagini de coşmar i se contrapune idilica familie cu doi părinți de acelaşi sex, care este presupusă din start iubitoare şi paşnică.
În fine, cel mai sinistru raționament îmi pare cel care ajunge să glorifice crima: „decât nedorit, mai bine avortat”, ni se spune. Dar de unde ştiți că un copil, chiar nedorit sau abandonat, ar prefera, odată ce ar putea decide, să fi fost avortat în loc să se nască? Câți oameni, veniți pe lume în contexte nefericite, nu au ajuns să aibă destine fabuloase, sau pur şi simplu să-şi găsească rostul, pacea, fericirea? Şi chiar dacă viața lor continuă să fie nefericită, e preferabilă oare inexistența? Conform acestei logici fasciste, eugenice, toți cei ce riscă să fie neiubiți şi nefericiți ar trebui suprimați din pântecele mamei? Dar cine poate prevedea viitorul şi cine defineşte fericirea? Cine decide de la ce procent de fericire încolo o viață merită trăită? Dacă fie chiar şi o clipă de bunătate şi fericire răscumpără decenii de suferință? Ce om este mereu nefericit şi nu gustă măcar bucuriile îngăduite oricui, atunci când aerul îți umflă nările şi soarele îți încălzeşte trupul?
Adrian Papahagi
PRELUAT DIN Facebook
