Zi liturgică minunată alături de întreaga mea familie la biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din satul Tăuți (atestată documentar din 1733), unde, la invitația bunului Părinte Florin Parasca am rostit un cuvânt de învățătură.
După liturghie, am petrecut un moment de minunată comuniune alături Pr. Florin și de generoasa doamnă preoteasă, Anca Parasca.
Slavă Domnului pentru toate!
——

Iată acum ce am avut de spus despre Fuga în Egipt și uciderea pruncilor (Matei 2, 13-23):

“Iubite Părinte, iubiți frați întru credință,

Permiteți-mi să încep banal: Crăciunul este sărbătoarea Nașterii și a darurilor.

Înainte de toate a Nașterii Lui Hristos, și a renașterii omului prin El. În ajunul Crăciunului, s-a citit începutul Evangheliei după Matei, care începe astfel: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.” (Matei 1, 1). În greacă, primele cuvinte ale acestei Evanghelii sunt însă bíblos genéseos, deci „cartea genezei/ a facerii/ a nașterii”. Vechiul Testament începe cu geneza lumii și facerea primilor oameni, care însă cad curând în păcat, sunt izgoniți din paradis, iar Cain comite prima crimă din istoria umanității. Noul Testament începe cu regenerarea omului prin nașterea Mântuitorului, dar istoria continuă cu crimele lui Irod. Hristos-Dumnezeu face, omul desface prin răutatea păcatului. Și totuși, oricâte rele comite omul, Dumnezeu nu-l lasă, ci îi oferă mereu regenerarea prin nașterea, moartea și Învierea Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos.

Darurile magilor, despre care am aflat în evanghelia citită ieri, de Crăciun, celebrau întreita natură a lui Hristos: cea regală, ca descendent al lui David – aurul; cea divină, ca Fiu al Lui Dumnezeu – tămâia; și cea muritoare, ca simplu prunc născut din femeie – smirna, cu care se ungeau și morții. Cele trei daruri simbolizează tripla obârșie a lui Iisus, dar totodată anunță finalul misiunii Sale ca om răstignit, ca rege al regilor în vecie, și ridicarea Sa la Tatăl, ca Dumnezeu adevărat. Darurile magilor răspund darului Lui Dumnezeu: Fiul Său, mielușelul, dăruit lumii ca model de umanitate și învățător de divinitate, ca jertfă umilă și ca stăpân slăvit.

Dacă primele douăsprezece versete din capitolul al doilea al Evangheliei după Matei celebrează nașterea Lui Iisus și darurile primite de El, următoarele unsprezece, citite azi, descriu fuga în Egipt și crimele lui Irod. De fiecare dată când Dumnezeu dăruiește viață, irozii fiecărui veac uneltesc împotriva ei. Chiar acum, în Ucraina, se nasc copii; chiar acum, criminalul de la Kremlin le trimite bombe și îi nimicește. Aceasta e istoria omenirii: Dumnezeu și oamenii care urmează calea Sa, adică firescul, generează mereu viață, iar criminalii și tiranii o suprimă.

Sunt două mișcări deci în acest capitol al Evangheliei: graba regilor credincioși de a-L găsi pe Hristos, și graba Sfintei Familii de a fugi de Irod. „Fugiți”, le spune îngerul. O fugă înspre și o fugă dinspre. Un flux și un reflux, ca orice în viața aceasta. Un moment de pace, credință și dărnicie, și unul de persecuție, paranoia și crimă. Unul în care se dă și unul în care se ia. Ambele însă anunță cele două jertfe dumnezeiești, căci Hristos-Viața se dăruiește umanității și născându-se, și răstignindu-se.

Așa cum darurile erau întreite, celebrând regalitatea, umanitatea și divinitatea Lui Iisus, și persecuția e întreită: Irod se teme de regalitatea lui Iisus, Îi vânează viața, și Îi neagă divinitatea. Dacă Irod credea, aidoma regilor magi, că Iisus e și Fiul Dumnezeu, nu doar urmașul lui David sau fiul Mariei, poate că nu îndrăznea să se atingă de El. La fel și noi: dacă negăm divinitatea, ajungem rapid să nesocotim chiar simpla umanitate. Fiul Mariei e așadar vânat de tiranul Irod, care nu se dă înapoi de la uciderea tutror pruncilor mai mici de doi ani; urmașul regelui David e căutat de uzurpatorul Irod, care-și ucisese chiar soția și unii dintre fii pentru a-și apăra tronul fragil; Fiul Lui Dumnezeu, Hristosul, e persecutat de anticristul Irod. Trei ipostaze ale vieții și tot trei ale persecuției, trei ale dumnezeirii și trei ale satanismului.

Cum Matei scrie pentru un public iudaic, e mereu atent să arate că Hristos este plinirea legii celei vechi. Evanghelistul este așadar în dialog continuu cu Vechiul Testament. Așa cum în primul capitol al Evangheliei sale, Matei răspunde primei cărți a Vechiului Testament, Cartea Facerii sau Geneza, în al doilea capitol reeditează a doua carte a Vechiului Testament, Cartea Ieșirii, sau Exodul. Așa cum Faraonul Egiptului a dat poruncă să fie uciși toții pruncii evrei de sex masculin (Ieșirea 1, 15-22), Irod ucide inocenții; așa cum Moise fuge din Egipt și apoi, când faraonul persecutor moare, e retrimis de Dumnezeu ca să-și îndeplinească misiunea și să poarte poporul lui Israel spre pământul făgăduinței, așa și Sfânta Familie fuge în Egipt, iar când moare Irod, e trimisă înapoi în Israel ca Iisus să-și îndeplinească misiunea și să poarte întreg neamul omenesc spre mântuire. Pentru evreii lui Levi Matei, Iisus este astfel și un nou Moise, însă nu doar Alesul Lui Dumnezeu, ci Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Rescriind Geneza și Exodul, în primele două capitole, Matei rescrie de fapt istoria relației omului cu Dumnezeu, transformând facerea omului și legământul cu poporul ales în regenerare și mântuire universală. Istoria trebuie reluată printr-un nou legământ, o nouă ieșire din Egipt, dar de data aceasta legământul nu mai privește un singur popor, ci umanitatea întreagă.

Ca orice om, Iisus se naște mic. El, care a făcut lumea, se face cel mai mic dintre oameni, prunc neajutorat, născut în iesle, între dobitoace, și pus pe fugă imediat după naștere. Emanuel, adică Domnul este cu noi – acesta e celălalt nume al Lui Iisus. Dacă este cu noi, trebuie să fie ca noi: vulnerabil, slab, prigonit deși e inocent. Suferința Lui Hristos pentru umanitate începe imediat după naștere. Exilul în Egipt semnifică și exilul pe care îl îndurăm toți în această viață, în așteptarea vieții veșnice. Pretutindeni străini, exilați în valea plângerii, așteptăm revenirea în paradisul care ne-a fost menit la început.

Există însă un pasaj tulburător, și aș spune chiar o piatră de poticnire în acest episod evanghelic. Ca să fiu pretențios, o voi numi o chestiune de teodicee, adică de dreptate a Lui Dumnezeu. De ce L-a salvat îngerul doar pe Iisus, trimițându-L în Egipt, și nu i-a avertizat pe toți părinții să-și salveze pruncii de crima pe care o pregătea Irod? De ce i-a lăsat Dumnezeu pe ceilalți prunci să moară, și L-a salvat doar pe Fiul Său? Mai general: de ce trebuie să moară copilașii? Ce păcate au ei? E o întrebare care-i smintește pe mulți și îi face să creadă că Dumnezeu nu e drept. Înțelegem suferința, boala și moartea ca pedeapsă a păcatelor și exceselor noastre, dar ce vină au nou-născuții? Întrebarea aceasta i-o pune și raționalistul Ivan Karamazov credinciosului său frate, Alioșa: de ce suferă copilașii? Cum poate un Dumnezeu bun să tolereze acest rău radical: uciderea inocenților?

Aici, Sfântul Ioan Gură de Aur dă două răspunsuri. Primul e banal: nu Dumnezeu, ci Irod îi ucide pe prunci, deci a lui e vina. Al doilea răspuns poate părea de-a dreptul cinic, însă este de o mare profunzime teologică: dacă avea un plan pentru unii dintre ei, Dumnezeu cu siguranță îi salva . Cu alte cuvinte, harul e suveran. Cei care se află în afara harului trăiesc istoria ca simpli oameni, care pot fi uciși de tirani în fragedă pruncie, sau pot prospera, se pot îmbogăți și înmulți după firea și acțiunea lor. Dar cei cu care Dumnezeu are un plan sunt salvați când trebuie și jertfiți tot când trebuie. Iisus nu a fost privilegiat în mod egoist; pur și simplu, momentul jertfei Lui nu sosise încă. Mielușelul a fost salvat de la acest sabat satanic doar fiindcă era rezervat altui sabat, mai târziu. Sacrificiul Său nu era programat de Crăciun, ci de Paști. Pruncii uciși au fost însă scutiți de o viață de păcat și au devenit prin însăși nevinovăția lor primii martiri creștini. Iată deci că Hristos Și-a început misiunea încă dinainte de a ști să meargă și să vorbească; iată că, într-un fel, creștinismul a început încă înainte de jertfirea Botezătorului, a Mântuitorului, și a primilor mărturisitori, printr-o primă groapă comună – un pruncucid. De altfel, pruncucidul continuă până azi – dar nu insist, fiindcă azi e o zi de bucurie, nu de întristare. Nu întâmplător, în minunatul tablou de prin 1590 al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, care poate fi admirat la Muzeul Brukenthal din Sibiu, soldații care ucid pruncii poartă uniforme și armuri din vremea pictorului, arătând prin aceasta că uciderea inocenților nu e doar un eveniment istoric, ci o realitate permanentă. Așa e lumea: în loc să primească viața, adesea o prigonește.

Cu toate acestea, harul Domnului ne poate salva pe fiecare dintre noi, atunci când ne dăruim ca smerita Maria, ca blândul Iosif, ca Mântuitorul Iisus. Dacă încă avem un rost, atunci când ne amenință moartea, Dumnezeu ne ferește; iar când ajungem la sfârșit, dacă acesta e creștinesc, suntem mântuiți.

De asemenea, aș încheia, contează cum ne purtăm cu copiii, și nu doar de Crăciun: primim darul lor, care e viața, și le aducem daruri, cum facem de fiecare Crăciun; sau le refuzăm darul și darurile, devenind irozi?

Cum însă în această biserică nu există irozi, ci doar oameni darnici, care se bucură de copiii și de nepoții lor, și care Îl recunosc pe pruncul Mariei ca pe Dumnezeul Atotputernic, nu avem a ne teme, nici a ne întrista – ne rămâne doar să celebrăm iarăși și iarăși Nașterea Domnului, „Crăciunul veșnicului astăzi”, cum îl numea mitropolitul Bartolomeu Anania , și inocența de copil care există încă în fiecare dintre noi.

A doua zi de Crăciun cu bucurie, un an nou fericit tuturor, și la mulți ani întru credință și mântuire!”

Adrian Papahagi