Huawei nu este nici pe departe o simplă corporaţie de telecomunicaţii, privată şi independentă, aşa cum vrea să ne facă să credem, ci un instrument esenţial al regimului comunist de la Beijing în demersul său de obţinere a hegemoniei mondiale.
Asistăm în aceste zile la o amplă campanie de persuasiune lansată de Huawei, derulată pe mai toate canalele mediatice autohtone, televiziuni, publicaţii, site-uri online. Această investiţie substanţială în campania de PR, dublată de generoase investiţii în publicitate pentru produsele Huawei, are loc, deloc întâmplător, în perioada premergătoare adoptării proiectului de „lege 5G” care introduce un „mecanism de autorizare prealabilă” a ofertelor tehnologice în domeniu în baza unor „considerente ce ţin de riscuri la adresa securităţii naţionale”. O formulare care, deşi nu spune asta explicit, permite eliminarea Huawei din competiţie, fiind o transpunere în plan legislativ a unui memorandum semnat între România şi Statele Unite. Reiese destul de clar din condiţiile ca furnizorii de echipamente pentru reţele 5G şi infrastructurile telecom de importanţă naţională să nu se afle sub controlul unui guvern străin în care nu există un sistem juridic independent şi să nu aibă un istoric de conduită corporativă neetică (de pildă furt de tehnologie). Or, nici una dintre aceste condiţii nu este respectată în cazul Huawei, deşi într-o conferinţă de presă susţinută pe 12 august la Bucureşti, George Zhang, CEO Huawei România, a încercat să ne convingă de contrariu.
În conferinţa respectivă, reflectată mai mult decât generos pe diferite canale media, precum website-ul start-up.ro sau Bursa, George Zhang nu a făcut nici o referire la acuzaţiile privind furtul de tehnologie, însă a abordat celelalte acuzaţii legate de riscurile de securitate, de controlul politic asupra companiei sau de subvenţiile primite din partea guvernului de la Beijing. Cât priveşte furtul de tehnologie există destule exemple concrete, unele lămurite, altele aflate în curs de investigaţie. Între companiile afectate au fost CISCO în Statele Unite (în iulie 2004 chiar Huawei a admis în cursul judecării unei plângeri în justiţie că a copiat parţial un software şi manuale de operare aparţinând CISCO) şi mai ales Nortel în Canada. Ultima, care era la un moment dat cea mai mare corporaţie canadiană, cu 95 de mii de angajaţi, a fost nevoită să ceară insolvenţa în 2009, provocând enorme pierderi acţionarilor, angajaţilor şi foştilor angajaţi pensionaţi.
CEO-ul Huawei România a vorbit despre structura de conducere a companiei şi cea a acţionariatului, în care ponderea covârşitoare, de peste 98%, o au angajaţii, pentru a ne convinge că Huawei este o companie privată, complet independentă. Apoi a menţionat că între 2009 şi 2018, finanţarea din partea statului chinez a însumat doar 0,3% din totalul veniturilor companiei. La prima vedere, informaţiile privind structura acţionariatului sunt corecte. Numai că atunci când se intră în detalii, lucrurile se schimbă fundamental. Într-un articol din aprilie 2019 ziarul The Times din Londra cita un raport al think tank-ului britanic, Henry Jackson Society, care contrazicea faptul că Huawei ar fi o companie privată. E adevărat, în teorie 98,86 procente din acţiuni sunt deţinute de un sindicat al salariaţilor. Însă, conform legislaţiei chineze, acesta este subordonat unei structuri sindicale centrale care este parte a aparatului de partid şi de stat din China.
Însă, este vorba oricum de detalii irelevante. O lege adoptată în 2017 obligă toate companiile private să pună la dispoziţia serviciilor secrete din China orice informaţii sau date care li se cer şi toate marile corporaţii chinezeşti au obligatoriu în Consiliile lor de Administraţie reprezentanţi ai Partidului Comunist Chinez.
Aşa că toate declaraţiile privind „independenţa” celor de la Huawei nu au nici un fel de valoare în practică. După cum sunt complet fără acoperire şi asigurările date de preşedintele Huawei, Ren Zhengfei, că nu vor pune niciodată la dispoziţia autorităţilor chineze informaţiile pe care le colectează. Cum la fel de lipsite de substanţă sunt şi declaraţiile lui Zhang că Huawei „pune accent pe securitate şi pe transparenţă” sau promisiunea că „oricând compania este deschisă unui agreement de tipul «no-backdoor» cu România”. Pentru că un astfel de acord ar fi lipsit de orice semnificaţie, la fel ca alte acorduri sau obligaţii asumate de către regimul comunist de la Beijing în cadrul WTO sau în cadrul altor organisme internaţionale, angajamente de care Beijingul nu ţine cont decât în măsura în care îi satisfac interesele.
De altfel, think tank-ul britanic menţionat anterior concluziona că este „aproape o certitudine” că Huawei acţionează la ordinul serviciilor secrete chineze. În aprilie 2019 Bloomberg a relatat că Vodafone Italia a descoperit în 2011 că în echipamentele Huawei pe care le utiliza existau „porţi de acces” ascunse prin care chinezii aveau acces la datele personale ale abonaţilor. Iar cotidianul francez Le Monde a relatat cum reţeaua de computere din sediul Organizaţiei Unităţii Africane din Addis Abeba, în Etiopia, clădire donată de către chinezi, transmitea în fiecare noapte la Shanghai date şi înregistrări ale convorbirile colectate în timpul zilei în clădire.
Şi în ceea ce priveşte subvenţiile de care a beneficiat Huawei din partea guvernului comunist de la Beijing, cifrele avansate de George Zhang sunt puţin credibile, ele fiind oricum greu de verificat într-un sistem totalitar netransparent. Însă o investigaţie întreprinsă în decembrie 2019 de către Wall Street Journal, „State Support Helped Fuel Huawei’s Global Rise”, dezvăluia că Huawei a beneficiat de un substanţial suport din partea Partidului Comunist Chinez, estimat la $75 de miliarde pe o perioadă de peste două decenii (scutiri de taxe, subvenţii, facilităţi de credit, granturi de cercetare etc.), ceea ce i-a permis să devină lider mondial ca producător de echipamente de telecomunicaţii prin eliminarea de pe piaţă a celei mai mari părţi a competiţiei, făcând oferte la preţuri cu 25-30% mai mici în raport cu cele ale acesteia.
La o săptămână distanţă, după conferinţa de presă, apare un articol în Ziarul Financiar, marcat cu (P) ceea ce semnalizează că este unul publicitar, în care George Zhang îl atacă pe ambasadorul Statelor Unite în România, Adrian Zuckerman, acuzându-l că „îşi doreşte să ţină departe de această ţară cel mai mare furnizor de tehnologie 5G din lume”.
Între argumentele aduse în articolul menţionat, pe care le regăsim constant şi la Nicolae Oacă, expert în telecomunicaţii şi unul dintre cei mai activi lobbyşti ai Huawei (care îi sponsorizează apariţiile editoriale) de la noi, este acela că „legea nu respectă principiile concurenţei libere şi legile comerciale europene, şi nu respectă directivele europene privind telecomunicaţiei”. Sigur, afirmaţia în sine este ridicolă când vine din partea unui stat pentru care cadru legal internaţional este un moft, care interzice explicit prezenţa principalelor companii de tehnologie americane pe piaţa sa, le obligă pe altele la transferuri forţate de tehnologie pentru a li se permite accesul pe piaţa chineză sau le pedepseşte dur, prin ameninţări cu boicotul, pentru un tweet sau o declaraţie pe care le consideră „jignitoare”.
De regulă astfel de argumente legale vin la pachet cu abordări care duc discuţia exclusiv într-un teritoriu strict tehnic. De pildă, în cursul unor emisiuni de televiziune sau în articole precum cel apărut pe website-ul Financial Intelligence (care menţionează că este vorba de un „Proiect Editorial susţinut de Huawei”) Nicolae Oacă acuză proiectul de lege că introduce o „intervenţia brutală pe piaţa liberă a comunicaţiilor mobile” susţinând, la fel ca şi George Zhang, că „securitatea reţelelor 5G este o problemă tehnică care trebuie rezolvată de tehnicieni”. Adică tehnicienii, nu politicienii sunt cei care ar trebui să decidă dacă sunt riscuri de securitate. În realitate, nu există posibilitatea reală de a verifica aceste riscuri în condiţiile în care programele care operează pe aceste platforme au zeci de milioane de linii de cod. Doar un noroc poate scoate la lumină eventuale breşe de securitate.
În fine, ultima linie de atac este una de natură financiară. George Zhang ne spune că, „potrivit estimărilor Huawei, România ar avea de pierdut circa 9,2 miliarde de euro în cazul în care legea ar fi promulgată şi Huawei nu ar avea voie să participe la dezvoltarea reţelei 5G”. Este complet neclar ce stă la baza acestor estimări livrate de dl Zhang pentru că nu avem nici un fel de detalii despre ipotezele luate în calcul. Este adevărat, tehnologiile 5G reprezintă un salt tehnologic important. Permit conectarea la o celulă de reţea a unui milion de utilizatori (doar în jur 50-60 de mii se pot conecta în cazul reţelelor 4G) ceea ce face posibile conexiunile din aşa numitul univers IoT (Internet of Things) în care multe dintre echipamentele curente existente în locuinţe sau în companii (automobile, frigidere, baterii, automate de parcare, maşini agricole, containere cu produse etc.) vor fi conectate prin intermediul unor senzori inteligenţi.
Însă până când aceste facilităţi vor fi implementate va mai trece ceva vreme, nu e vorba de viitorul imediat. Deci nu există tipul de urgenţă de care fac caz Huawei şi „avocaţii” săi. Între timp vor fi disponibile cu siguranţă şi soluţii alternative la Huawei, cel puţin la fel de performante. În fapt, Ericsson oferă o astfel de soluţie chiar în prezent. De pildă, la sfârşitul lunii iunie, Singapore a anunţat că va încredinţa companiilor Ericsson şi Nokia construcţia nucleului principal al viitoarei sale reţele 5G.
Însă chestiunea de fond este alta. Şi nu are legătură cu argumentele de natură tehnică sau cu cele de ordin financiar. Pentru Occident opţiunea pro sau anti Huawei este una fundamental geopolitică.
E adevărat, unii preferă să dea prioritate, miop, intereselor financiare. Nu spunea Lenin despre capitalişti „că ne vor vinde şi frânghia cu care îi vom spânzura”? Dar nu poţi pur şi simplu ceda unui adversar geostrategic, cu care Statele Unite se află într-o competiţie existenţială, inclusiv pentru apărarea actualului model de societate din Vest, controlul asupra unei infrastructuri strategice. Este ca şi când în timpul Războiului Rece Occidentul ar fi cedat controlul reţelelor sale de electricitate sau de telecomunicaţii Uniunii Sovietice. După cum subliniază şi The American Interest „Huawei nu este o corporaţie, ci o armă subvenţionată de Beijing”, un instrument esenţial în demersul său de obţinere a hegemoniei mondiale. Aceasta este şi maniera reală în care trebuie interpretat demersul Huawei legat de construcţia reţelei 5G din România şi marea ofensivă mediatică în favoarea acestuia.
Alexandru Lăsescu
SURSA Ziarul de Iași
