A falimentat si s-a inchis Newseum, asa zisul muzeu al jurnalismului din Washington DC. Acum 8 ani scriam asta:

“Am evitat sa vizitez pana acum. La o conferinta fiind, a fost parte din program. Senzatia produsa a fost una de repulsie. Se declara un muzeu al libertatii de expresie, al libertatii presei: chipurile ar vrea sa arate ce inseamna sa ai o presa libera. In fapt, e in masura covarsitoare un templu dedicat mitologiei, ideologiei si propagandei acelei forte politice nereprezentative, nedemocratice si intolerante in care s-a transformat mass media americana in a doua jumatate a secolului 20.

Uzurpatoarea unei functii sociale pe care si-a apropriat-o in numele unei misiuni sociale. Putere in stat, fara responsabilitatile aferente exercitarii puterii publice. Locul musteste autosuficienta si condescendenta. Scrie cu subtilitatea manipularii exersate timp de decenii istorie in clisee, slogane de presa si imagini “de arhiva”, incercand nu doar sa bata in cuie pentru eternitate o interpretare a secolului 20 dar sa si proclame printre randuri maretia morala si umana a breslei si (evident) a patronilor si potentatilor ei. Cand iesi de acolo simti nevoia sa te speli din cap pana-n picioare. Din fericire, momentul de glorie pare sa fie aproape de sfarsit. Muzeu le-a trebuit, de muzeu vor fi.”

N-a durat mult. Uneori trebuie sa astepti decenii ca sa se implineasca. Aici a fost mai repede…

Ce ar mai fi de spus? Ar fi multe de spus despre jurnalistii romani, estici si din alte parti non-occidentale ale lumii. Ei sunt eroii jurnalismului actual. Ei in nebunia vocatiei lor sunt cei care merita respectul si admiratia noastra.

Nu exista nimic in TOT jurnalismul occidental mainstream care sa se compare cu ceea ce fac acesti oameni, cu riscurile, privatiunile si contributia lor sociala. Nu exista in tot vodevilul de egomaniaci si oportunisti -care este in buna masura mass media Americane mainstream la ora asta- nimeni care sa se compare cu ceea ce face o Emilia Sercan, in Romania, de exemplu… sau cu zecile de profesionisti romani care reusesc cumva sa reziste in varii forme intr-un context institutional atroce luptandu-se zi de zi tenace sa isi pastreze integritatatea si onoarea profesionala…

Ei sunt oamenii care merita respect si admiratie, nu propagandistii si manipulatorii care stau in siguranta autosuficienta pe infrastructuri de miliarde, intr-un malpraxis agravat, continuat, deliberat si sistematic proiectat la nivel global cu impunitate si fara cel mai mic scrupul….

Toate povestile cu Watergate si alte mitologii create la adapostul statului de drept si democratiei occidentale, toate facaturile cu eroismele si basmele cu jurnalisti occidentali care lupta prin filmele de la Hollywood pentru adevar si progres si aia si aialalta, sunt mici glume in comparatie cu ce face un rus sau pachistanez sau bulgar sau turc pe care l-a apucat -vazand la televizor balivernele propagandistice cu misiunea mitica al jurnalismului “adevarat” american- l-a apucat deci prin contagiune vocatia adevarului si dreptatii in tara sa de bastina. Si isi risca linistea, siguranta, cariera, familia si uneori chiar viata…

De asta de cate ori vedeam cate unul dintre oamenii acestia, jurnalist in tara de bastina prin onoare, vocatie si asumare existentiala personala, ajuns in Washington si il vedeam mergand sa se pozeze in fata cladirii Washington Post sau pe la Newseum, ca la un loc sfant al breslei, ironia situatiei era strigatoare la cer.

Oameni adevarati, in fata unor butaforii umane si institutionale, nu realizeaza ca ei onoreaza de fapt locul si ideea de breasla in cauza. Naivitatea si onestitatea lor sunt cu atat mai impresionante cu cat se contrapun atat de natural cu ipocrizia si cinismul oportunsit si propagandistic al “modelelor” lor. Amuzant si trist in acelasi timp.

Dragos Paul Aligica

SURSA   Facebook