Mentalitatea intelectualilor francezi s-a schimbat. Metamorfoza s-a produs în ultimii doi-trei ani. În 1967, chiar, nu puteai rosti o vorbă împotriva regimurilor din ţările socialiste fără a fi acuzat de fascism sau nazism. O prietenă, citind unul dintre manuscrisele mele, m-a sfătuit insistent să nu-l critic pe Lenin: „Îţi vei face duşmani; o să ţi-i ridici pe toţi în cap.“ Într-adevăr, intelighenţia privea cu ochi răi pe orice anticomunist „primar ori visceral“. Începând din 1968, aveai voie (dacă te declarai de stânga) să fii contra comunismului sovietic, cu condiţia de-a fi maoist. După publicarea cărţilor lui Simon Leys, nu mai trebuie să fii nici maoist. Timp de treizeci de ani – trebuie s-o spunem – intelectualii s-au tot înşelat.
Schimbarea a fost înlesnită în mare măsură de Soljeniţân şi de scriitorii ruşi exilaţi. E drept, Raymond Aron şi Fejtö, Thierry Maulnier şi Revel, apoi Pierre Daix, Suffert şi mulţi alţii, iar înaintea tuturor Jannine Hersch, scoseseră de mult în evidenţă distanţa – distanţa şi contradicţia – dintre ideologie şi realitate în ţările comuniste; intelectualii occidentali au refuzat multă vreme, în chip iraţional, să accepte evidenţa. Tocmai ei, pretinşii demistificatori, se complăceau în automistificare. Avertismentele mai vechi – şi serioase – nu lipsiseră: André Gide, André Breton, Panait Istrati, pentru a nu-i cita decât pe ei, atrăseseră atenţia asupra nelegiuirilor şi crimelor comise în totalitarism. Charles Maurras, înainte de război, deci înainte de-a deveni colaboraţionist, subliniase identitatea dintre colectivismul nazist şi colectivismul comunist. Imediat după ultimul război, Kravcenko şi Koestler au ţinut să-i prevină pe occidentali că primejdia e mare şi că vine din Est. Amândoi au fost insultaţi, calomniaţi, consideraţi trădători, iar americanii, care ne salvaseră de nazism, erau atacaţi şi în presă, şi în piesele lui Jean-Paul Sartre. Multă vreme nu i-am iertat lui Sartre faptul că a viciat inteligenţa franceză. Mi-am dat seama, nu de mult, că el n-a fost un spirit director, un maestru al gândirii, ci reflecţia unei mentalităţi generale. Totuşi, Camus, David Rousset îşi spuseseră cuvântul. Nimeni nu i-a crezut tocmai pentru că spuneau adevărul. Adevărul devenise incredibil.
La fel, cu câţiva ani în urmă, Jules Roy a scris o carte critică despre China, carte care l-a compromis. De unde se vede că visul ideologic nu trebuie tulburat. În timp ce pe Sartre îl copleşeau elogiile pentru complezenţa sa faţă de propaganda ideologică, un om lucid ca Denis de Rougemont era marginalizat. Denis de Rougemont nu mai era citit, el care, alături de Jean Grenier, putea fi un adevărat director de conştiinţă al epocii noastre. Între adevărul nemăsluit şi ideologie au fost preferate ideologia şi minciuna.
Da, intelectualii încep să se trezească din vis. Mă tem să nu fie însă prea târziu. Cincisprezece-douăzeci de spirite care-şi recapătă luciditatea nu pot desface, peste noapte, răul făcut timp de douăzeci ori treizeci de ani. Până să-şi facă loc un nou mod de gândire printre intelectualii de rând – profesori de liceu, învăţători, studenţi –, multe evenimente cu urmări grave se vor petrece. Reaua-credinţă, minciuna vor ajunge la putere. Dacă nu cumva se va întâmpla o minune. Şi minunea nu poate fi decât prăbuşirea, improbabilă, dar oricând posibilă, a societăţii sovietice.
Am satisfacţia amară de-a nu mă fi înşelat. Public această carte ca să se vadă o dată în plus cât de simple erau adevărurile ce trebuiau spuse, cât de orbi puteau fi oamenii şi cât de înceţoşată le era mintea.
(Fragment din „Antidoturi” (1977) de Eugène Ionesco, volum publicat la editura Humanitas)
citiți și: Eugen Ionescu: Vă implor, nu îmbunătăţiţi soarta omului, dacă îi vreţi cu adevărat binele
