Teoriile conspirației nu sunt o invenție recentă. De la șarpele din Eden, care îi șoptea Evei că „varianta oficială” a lui Dumnezeu nu e corectă, că, de fapt, El știe că nu vor muri, ci vor fi ca El dacă gustă din pomul interzis, oamenii par să cadă mereu, cu surprinzătoare ușurință, în capcanele conspiraționiste.
De atunci încoace, omul pare mereu gata să creadă că adevărul nu e niciodată în lumină, ci bine ascuns, și descoperit din umbră de cei care promit accesul la o cunoaștere „interzisă”.
Instrumentalizarea populistă modernă a teoriilor conspirației exploatează fricile, frustrările și neîncrederea colectivă. Cei care recurg la astfel de strategii evită soluțiile reale și argumentele raționale, preferând să canalizeze nemulțumirile oamenilor spre dușmani invizibili sau imaginari. Conspiraționismul oferă explicații simpliste pentru realități complexe, construind o narațiune în care nimic nu este întâmplător, totul este orchestrat din umbră.
Această retorică are un dublu efect. Pe de o parte, suspendă rațiunea, mobilizând electoratul doar la nivel afectiv și creând iluzia că liderul populist este singurul care spune adevărul. Pe de altă parte, discreditează orice formă de autoritate legitimă (științifică, religioasă, juridică, oficială în general) sub pretextul că ar face parte din conspirație.
Această viziune funcționează uneori și ca formă de refugiu psihologic: dacă cineva controlează totul, măcar există un sens, chiar și malefic, iar individul se simte astfel inițiat, parte a unui grup de „elite”, singurii care cunosc adevărul: gnosticii dedesubtologi.
Pentru creștinii atrași de acest tip de neo-gnosticism, pericolul major constă în înlocuirea încrederii în Providența lui Dumnezeu cu o viziune neo-maniheistă, în care lumea este complet capturată de forțe obscure, iar omul devine captiv într-o istorie fără har, dominată doar de puteri omenești sau demonice. De aici discursurile obsesive despre Apocalipsă, Anticrist și satanizare.
Este o formă de manipulare care pervertește discernământul moral și seamănă îndoială și neîncredere sistemică, contrar spiritului evanghelic al adevărului, libertății interioare și responsabilității personale. În locul încrederii, se cultivă suspiciunea ca mod de viață. În locul comuniunii, se alimentează dihotomia și polarizarea socială. Astfel, politica nu mai este un spațiu al slujirii binelui comun, ci devine un teatru de lumini și umbre, în care conspirația se transformă într-o ideologie cvasi-religioasă.
Iar celui care a ajuns să se îndoiască de tot și să vadă peste tot doar scheme oculte, nu i-ar strica să înceapă să se îndoiască și de propriile interpretări.
Uneori, luciditatea începe cu îndoiala față de propriile certitudini, mai ales când acestea se reduc la teorii ale conspirației. Altfel, riscăm să rămânem goi, ca Adam și Eva, în fața ispititorului conspiraționist cu față umană.
Pr. Sorin Bute
