Omenirea nu e chiar o bijuterie. După anumite păreri, omul e supraestimat. Din păcate, fapte istorice colosale ilustrează periodic aplecarea umană spre rău și, tot din păcate, capacitatea de a uita sau de a ignora apariția repetată a răului. Aceste trăsături pun la îndoială sensul experienței umane.
Marea Revoluție Culturală Proletară din China e una din cele mai recente capodopere negative din această serie, foarte probabil, nesfîrșită. După exact 50 de ani Revoluția Culturală chineză e o tragedie parcată în rafturi de bibliotecă și subsoluri de muzeu. Oroarea și înțelesul acestui act de nebunie colectivă sînt aproape inutile. Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe.
Politicieni și mișcări politice cochetează cu ideile periculoase ale Revoluției Culturale fără cea mai mică reținere. China însăși e tot mai departe de propria ei istorie și generațiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluția Culturală. Povestea acestei nenoriciri e destul de simplă. După 50 de ani, aniversarea a fost marcată de studii și articole care dezvăluie grozăvia Revoluției Culturale, în ciuda interdicției de informare impusă de Partidul Comunist Chinez.
Totul a început în săptămînile și lunile din intervalul mai-august 1966.
Președintele Mao, liderul comunist absolut al Chinei, a publicat cîtea articole-manifest, într-un stil bizar care avea, poate, menirea, să sugereze rostirile unui zeu. O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunțau că a venit ora bătăliei cu dușmanul din interiroul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că dușmanul e oricine și peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere și că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentințe uluitoare s-a pus în mișcare un mecanism misterios și gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.
Gupuri de iluminați ai partidului s-au desprins de rest și au format un fel de miliții populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Așa numitele Gărzi Roșii au împînzit China. Fiecare sat și oraș, fiecare școală și uzină, fiecare magazin, teatru și cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roșii locale.
Sute de milioane de denunțuri spontane sau fabricate au trimis în fața Gărzilor Roșii zeci de milioane de chinezi care păreau, pînă atunci, comuniști fideli și muncitori, țărani sau profesori fără altă proeocupare decît munca. Peste tot, Gărzile Roșii au organizat așa numitele ședințe de luptă și critică. Acuzații au fost aduși în fața unui public fanatizat și furios.
După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzații au fost plimbați pe străzi sau lăsați în locuri de mare aglomerație cu placarde și lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate și la dispoziția oricărui chinez dornic să își manifeste mînia. Mulți au fost umiliți, scuipați, împroșcați cu mizerie, bătuți și uciși. Cei rămași în viață au fost fie trimiși în lagăre de muncă, fie strămutați pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate și izolate.
Două milioane de oameni sau mai mult au fost uciși, Orgia a continuat frenetic și, după regula de fier a revoluțiilor, și-a înghițit copiii. Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roșii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roșii au trădat Revoluția. Facțiuni interne ale Gărzilor Roșii au început să se denunțe și să se atace violent. China a făcut pasul spre războiul civil și, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cușcă monstrul pe care îl eliberase.
După 10 ani de haos și orori, Revoluția Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao. Urmașii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariția parțială și temporară a adevărului. Ziariști și scriitori atent selecționați au primit dreptul de a denunța Revoluția Culturală, cu condiția să nu spună tot și cu obligația de a apăra imaginea Partidului Comunist. După cîțiva ani, în 1980, Deng a anunțat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate și tema a fost interzisă. Interdicția e încă în vigoare. China nu are voie să își amintească oficial, victimele și vinovații dispar și trec în uitare. Capacul s-a închis peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.
După exact 50 de ani, catastrofa Revoluției Culturale e un obiect de studiu practicat aproape exclusiv de istoricii occidentali. Publicul general nu știe sau abia dacă știe ceva despre acest episod care incriminează ideologia comunistă și descrie fragilitatea umană în fața răului.
Mișcări comuniste și socialiste înfloresc în Est și în Vest. Promoție după promoție de studenți americani și vest-europeni, îmbățișază ideile stîngii revoluționare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela și Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluționare și se prăbușesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie și violență. Cei ce ar trebui să înțeleagă ce e de înțeles din experiența tragică și ridicolă a acestor țări nu văd și nu pot vedea pentru că ideile revoluționare își anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munți de oseminte străjuiesc văile uitării.
Poate că lucrul cel mai trist și ironia necunoscută a istoriei chineze recente e lipsa relativă de importanță a Revoluției Culturale. Mai exact, lipsa de amploare a unei catastrofe uriașe în fața catastrofei anterioare. Căci Marea Revoluție Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte. Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 și 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.
În trei ani de nebunie și haos, sub direcția lui Mao, fiecare casă și gospodărie din Chnia au primit sarcina de a produce oțel. Agricultura a fost confiscată. Toată producția a fost exportată sau repartizată orașelor mari. Canibalismul și foametea au atins rapid proporții colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul e estimativ, pentru că realitatea e, încă, ascunsă în arhivele chineze. Apoi, a început Revoluția Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte.
Traian Ungureanu
